Sfanta Eufrosina a trait pe vremea imparatului Teodosie cel Mic (408-450) si era singurul copil al unui om puternic, slavit, credincios si milostiv, Pafnutie cu numele, din cetatea Alexandrei. La 18 ani de la nasterea ei, tatal sau ii gasise un mire, dupa masura rangului sau. Eufrosina, insa, iubea viata monahiceasca. Drept aceea, pe orice calugar primit in casa si ospatat de tatal ei, ea il intreba despre viata fratilor din manastire.
        Deci, odata, pe cand tatal ei nu era acasa, Eufrosina a parasit lumea si desertaciunile ei si a fugit, pe ascuns, din casa parinteasca, schimbandu-si portul, adica imbracand haine barbatesti si numindu-se Smarald, in loc de Eufrosina. Tunzandu-si, apoi, parul capului sau si dandu-se drept un famen imparatesc, a intrat intr-o manastire barbateasca, in tot chipul silindu-se sa se ascunda, ca sa nu o afle Pafnutie, tatal ei.
        Asadar, dupa ce-si indeplini dorinta de a intra in manastire, fratele Smarald se nevoia cu tot felul de osteneli si cu rugaciuni neincetate, pana cand s-a uscat cu tot trupul ei cel firav femeiesc si asa fel incat se minunau fratii, vazand greaua patimire a Sfintei. In vremea aceasta, tatal ei indurerat o cauta prin munti, prin pesteri si prin tot locul, fara sa o poata afla si fara mangaiere. Si era un lucru cu adevarat de mirare sa vezi o femeie preafrumoasa, locuind in mijlocul monahilor si ascunzandu-se pe sine atat de tatal ei, cat si de monahii cu care impreuna vietuia. Si stralucea in mijlocul barbatilor, precum si piatra scumpa, ce se cheama smarald, straluceste in mijlocul celorlalte pietre. Cu adevarat, smarald s-a aratat fericita Eufrosina, ramanand necunoscuta, nu un an sau doi sau trei, ci vreme de 38 de ani, adica pana la sfarsitul vietii sale, ca numai atunci, la sfarsit, s-a aratat ca era femeie si nu barbat.
        Deci, a petrecut Smarald in manastirea aceea treizeci si opt de ani, asemenea cu ingerii, si a cazut intr-o boala, din care s-a si mutat din cele de aici. Iar, din iconomia lui Dumnezeu, se afla atunci in manastire, si tatal ei, Pafnutie, pentru cercetarea fratilor, dupa obiceiul sau. Deci, pe acesta vazandu-l la acel ceas acolo, chemandu-l, Eufrosina si-a marturisit nemangaiatului tata taina ei, zicandu-i: "O, tata, eu sunt Eufrosina, fiica ta, si tu esti tatal meu". Si acestea zicand, si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu.
        Iar tatal ei, auzind cuvantul acesta, s-a inspaimantat de o bucurie peste masura ca aceasta si a cazut la pamant ca un mort. Deci, venindu-si in sine, a multumit Domnului ca s-a invrednicit a vedea pe fiica sa vie, si impartind averea sa saracilor, a lasat lumea si cele din lume, si luand asupra lui asprimea nevointelor pustnicesti, s-a facut si el monah. Si s-a aratat vrednic urmas si mostenitor atat al chiliei si al rogojinei pe care se odihnea cuvioasa Eufrosina, cat si al ravnei si bunatatilor fiicei sale. Si s-a mutat la Domnul, bucurandu-se.

        A fost in Constantinopol un preot si, din lucrarea diavolului, a cazut in desfranare. Iar dupa cateva zile, s-a gandit la greseala sa si se tanguia intru sine, zicand: "Vai mie, spurcatul cu sufletul si cu trupul, ce voi face ca sa-mi castig iertare de pacatul meu". Si, sculandu-se s-a dus la muntele Olimpului, gandind, adica, sa se pocaiasca acolo, la vreun oarecare duhovnicesc parinte. Deci, a aflat acolo un staret si si-a marturisit la dansul toate pacatele, dupa care i-a spus si pacatul cel de desfranare. Si i-a zis staretul: "Dupa cumplitul pacat acela, nu cumva ai indraznit de a mai sluji?" Si  a zis: "Asa, parinte sfinte, am slujit" Si i-a zis staretul: "Instiintat sa fii fiule, ca de va cadea preotul intr-un pacat ca acesta, nu-i este lui vindecare; ci, mai mult, sa nu mai slujeasca, macar de s-ar apropia de iubitorul de oameni Dumnezeu cu mare pocainta. Ca nu-i este lui iertare sa se apropie, iarasi, de preotie". Iar el a zis: "Au pentru mine nu este pocainta, parinte?" Iar staretul, smerindu-se, a zis: "Iarta-ma fiule, pentru Domnul, ca cine sunt eu de am indraznit a judeca unele ca acestea? De-as putea macar sa ma pocaiesc de ale mele pacate". Iar acela, auzind acestea, s-a inchinat staretului si s-a dus amarat.
        Deci, pe cand mergea, l-a intampinat pe el ava Petru si, vazandu-l el foarte mahnit, i-a zis: "Ce-ti este tie, fiule?" Iar el a zis: "Cinstite parinte, am venit la un staret si i-am marturisit lui toate pacatele mele si acela intru deznadajduire m-a bagat pe mine". Si ava Petru i-a grait: "Socotesc, fiule, ca nu este pacat sa biruiasca iubirea de oameni a lui Dumnezeu, dar mergi in chilia mea si-mi arata mie lucrurile tale si, cum va voi Domnul, va aseza randuiala." Deci, intrand cu dansul in chilie, indata a marturisit fapta cea de desfranare. Iar Petru a zis: "Adevarat ti-a grait tie sfantul staret, ca preotului ii este greu acest pacat si nu are iertaciune. Dar, de vreme ce s-a petrecut tie acest lucru, apoi, de acum nu-ti este tie cu putinta a sluji, fara numai sa te tunzi in randuiala monahiceasca si sa te pocaiesti cu adevarat si eu nadajduiesc la darul Domnului Iisus Hristos, ca va face mila cu tine, precum cu toti cei ce s-au pocait". Iar el, auzind aceasta, a cazut la picioarele lui, zicand: "Daca Dumnezeu m-a adus pe mine la sfintele tale maini, nu ma voi desparti de tine". Iar staretul, vazand lacrimile lui, a zis: "De-ti este cu placere, nu te voi goni pe tine, ca a zis Domnul: Pe cela ce vine la Mine, nu-l voi lepada afara". Si, dupa putine zile, l-a tuns pe el in sfantul chip monahicesc. Si era cu dansul in post si in pocainta si cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu.
        Deci, avea staretul sub chilie o pivnita si, dupa un an, a inceput a ruga pe staret sa-i porunceasca lui sa vietuiasca in pivnita aceea, iar staretul dupa cererea lui, i-a dat lui pivnita. Si, intrand acolo, si-a facut un lant de fier de la grumajii lui o zgarda si a prins lantul de grumazi, iar celalalt capat de lant, l-a infipt in perete. Si, daca au trecut trei zile si nu a intrat la staretul sau, s-a pogorat staretul singur la dansul si, vazandu-l legat cu lantul, i-a zis: "Ce este aceasta, ce ai facut, fiule? Cum vei iesi la aer asa legat cu lantul? Sau cum iti vei face nevoile trupului tau?" Iar el a raspuns: "Parinte sfinte, eu mai intaine ma imbatam de mirosul tamaiei, de frumusetea mirului si moscului, iar acum ma voi satura de mirosul cel rau care iese din mine. Insa, Dumnezeu sa te povatuiasca pe sfintia ta, ca, dupa doua sau trei zile, sa-mi aduci mie putina paine si apa, pentru nevoile trupesti". Si staretul, primindu-i rugamintea lui, ii aducea lui paine si apa, doua zile, iar el, udand-o cu lacrimi, o manca. Si a suferit el asa trei ani. Iar dupa aceea, i s-a vestit staretului, prin ingeri, ca Dumnezeu i-a primit pocainta lui, vestindu-i si ca de acum va sa se mute. "Mergi", i-a zis, "si-l dezleaga pe el". Deci, mergand staretul si apropiindu-se, ca sa-l dezlege, i-a zis: "Iata, ti-a venit tie sfarsitul". Iar el se ruga sa nu-l dezlege, ci asa sa moara. Iar staretul i-a zis: "Nu, fiule, acum nu se cade sa fie asa, pentru ca esti preot.". Si i-a poruncit lui sa faca rugaciune. Si, inca fiindu-i rugaciunea de iertare in gura lui, si-a dat sufletul, curatindu-se de pacate.

        Stand oarecand fericitul Parinte Serghie noaptea, la obisnuita sa pravila, inaintea Preacurati Maicii lui Dumnezeu, cautand icoana, zicei: "Preacurata Maica Hristosului meu, aparatoarea si tare-ajutatoarea neamului omenesc, fii noua, nevrednicilor, mijlocitoare, pururea rugandu-te Fiului tau si Dumnezeului nostru, sa caute spre locul acesta sfant, care este intemeiat spre lauda si cinstea sfant numelui Sau, in veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe una ce ai castigat indrazneala multa catre Dansul, te punem inainte rugatoare noi robii tai, ca tu esti tuturor nadejde de mantuire si adapostire". Asa se ruga si canonul cel de multumire, adica Acatistul Preacuratei cantandu-l, a sezut putin sa se odihneasca. Iar ucenicul sau, cu numele Miheia, i-a zis: "Trezeste-te si privegheaza, de vreme ce o cercetare minunata si de spaima va sa fie noua in ceasul acesta". Aceasta graind el, indata s-a facut un glas, zicand: "Iata, Preacurata vine". Iar Sfantul, auzind, degraba s-a sculat, vrand sa iasa din chilie. Si, iata, o lumina mare, mai mult decat soarele stralucind, a luminat pe Sfant si indata a vazut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru si Ioan, care intru o negraita lumina straluceau. Si cum a vazut-o, Sfantul a cazut cu fata la pamant, neputand indura raza aceea nesuferita. Iar Preacurata cu mainile sale s-a atins de sfant, zicandu-i: "Nu te inspaimanta, alesul meu, ca, iata, am venit sa te cercetez. Ca s-a auzit rugaciunea ta pentru ucenicii tai, pentru care te rogi, si pentru lacasul tau sa nu te ingrijorezi, ca, de acum, cu toate vei fi indestulat, nu numai pana ce esti in viata aceasta, ci si dupa plecarea ta catre Domnul. Ca, nedepartata voi fi de lacasul tau cele trebuincioase dandu-i, nelipsit, pazindu-l si acoperindu-l". Si acestea zicand, nevazuta s-a facut. Iar Sfantul, ca intr-o uimire a mintii , era cuprins de frica si de cutremur mare. Iar, dupa putin venindu-si intru sine, a aflat pe ucenicul sau, zacand de frica ca un mort, si l-a ridicat, iar el a inceput a se arunca, si l-a ridicat, iar el a inceput a se arunca la picioarele staretului, zicand: "Spune-mi parinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie, de vreme ce duhul meu putin de nu s-a despartit de trupeasca mea legatura, pentru acea stralucitoare vedenie". Iar Sfantul se bucura cu sufletul si stralucea fata lui de acea negraita bucurie si nu putea alta grai, fara numai aceasta zicea: "Asteapta, fiule, ca duhul meu tremura intru mine de minunata vedenie." Si sta, tacand si mirandu-se. Apoi, dupa putin ceas, a zis ucenicului sau: "Fiule, cheama la mine pe Isac? si pe Simon". Si, venind ei, le-a spus lor toate pe rand: cum a vazut pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, cu apostolii si ce i-a spus lui. Deci, acestea auzindu-le, ei se umpleau de bucurie si toti au cantat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar Sfantul toata noaptea aceea a petrecut-o fara somn, cugetand la milostiva cercetare a Stapanei Preacurate.
        Despre viata cuviosului acestuia, Parintele nostru Serghie si despre multele lui minuni se afla carte osebit tiparita, intru care, intre alte minuni, se afla si aceasta. Dupa soborul cel ucigator de oameni din Florenta, cei de la Roma au pedepsit cu felurite chinuri multime de binecredinciosi, arhierei si preoti, care n-au voit sa primeasca ratacirea latinilor. Deci, un preot, al carui nume era Simeon, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul, multe necazuri si temnita a rabdat de la mitropolitul, care s-a lepadat de dreapta credinta. Apoi, scapand din legaturi, s-a sfatuit cu Toma si a fugit din cetatea latineasca, in tara sa. Si, fiind in mahnire mare si in nedumerire pe cale, pentru nelesnicioasa trecere, si, culcandu-se putin sa se odihneasca, a adormit. Si a vazut un cinstit staret, stand langa el, care l-a luat de mana dreapta, zicandu-i: "Oare fosta-i blagoslovit de Marcu, episcopul Efesului, cel ce a urmat pasilor apostolesti?" Si el a raspuns: "Am vazut, Doamne, pe minunatul si tarele barbat si am fost blagoslovit de dansul". Apoi, staretul a zis: "Blagoslovit de Dumnezeu este omul acela, ca din acel desert sobor nimeni nu l-a intrecut pe el. Ca nu l-a dovedit nici cu averile, nici cu imbunarile, nici cu ingrozirile. Deci, tu ai auzit invatatura si descoperirea cea de la fericitul Marcu; sa o propovaduiesti oriunde vei merge, la toti drept-credinciosi, care au asezamintele Sfintilor Apostoli si poruncile Sfintilor Parinti de la sapte Sinoade si cel ce are intelegerea cea adevarata sa nu se amageasca. Iar pentru trecerea drumului, sa nu va intristati, ca eu nedepartat sunt de voi si va voi trece fara de grija". Acestea si mai multe, daca i-a zis acel cinstiti staret, l-a intrebat preotul: "Doamne, spune-mi cine esti tu? Ca mi se pare ca de Dumnezeu esti trimis sa ne scoti pe noi, deznadajduitii, din pamantul acesta strain". Raspuns-a cel ce se aratase: "Eu sunt Serghie, pe care, oarecand, m-ai chemat, rugandu-te in rugaciunea ta, si ai fagaduit sa vii in manastirea mea".
        Dupa vedenia aceasta, desteptandu-se, preotul s-a bucurat si a spus impreuna-calatorului sau, lui Toma, ceea ce a vazut si a auzit si au mers, veselindu-se in calea lor; si, degraba, prin dumnezeiescul acoperamant si cu rugaciunile aparatorului lor, Cuviosul Serghie, au ajuns sanatosi si fara de bantuiala. Si marturisind ajutorul si aratarea Sfantului si cele auzite de la dansul, propovaduindu-le, au spus si toate cele ce s-au facut la soborul de la Florenta.
        Insa aceasta s-a pomenit aici, nu cu necuviinta pentru vremea de acum, ci ca sa se arate netemeinicia soborului de la Florenta si ca, dupa Apostoli, credinta noastra nu sta in biruitoarele cuvinte ale intelepciunii omenesti, ci intru aratarea Duhului si a puterii, nu intru intelepciunea omeneasca, ci in puterea lui Dumnezeu este.