Acestia au trait pe cand la Roma imparatea Probus imparatul (276-282), deci pe vremea cand inca erau prigoniti crestinii, iar in Antiohia stapanea dregatorul Eliodor. Deci, pe cand se savarsea praznicul zeului Apolo, din partile din afara de cetate, venira in Antiohia doi oameni nestiuti, Trofim si Savatie, crestini dreptcredinciosi si inchinatori si Dumnezeului celui adevarat. Si, vazand praznuirea cea pierzatoare de suflete a paganilor, n-au voit sa intre si sa se veseleasca cu dansii, zicand: "Suntem crestini si nu se cade noua a veni la ospete paganesti".
        Acestea auzindu-le Eliodor, indata a poruncit ostasilor sa-i prinda si in temnita sa-i desparta unul de altul. Si, aducand intai pe Trofim, l-a intrebat pe el de nume, de viata si de credinta. Deci, marturisind el cu indrazneala credinta in Hristos, dregatorul s-a umplut de manie, vazand atata tarie de credinta la un tanar ca dansul, si dezbracandu-l, a poruncit sa fie batut fara mila cu toiege, cat s-a rosit pamantul de sangele lui, apoi, cu unelte ascutite strujindu-i trupul pana la oase, l-au aruncat in temnita.
        A fost adus, apoi, fericitul Savatie, care, dupa marturisirea credintei inaintea dregatorului, a fost spanzurat si strujit cu unghii de fier atat de mult, incat, pe cand il aduceau inapoi in temnita, si-a dat duhul.
        Ramas singur, Trofim a fost trimis sa indure mucenicia in campul Sinadelor, din Frigia, la sarbatoarea pagana a dioscurilor. Deci, fiind in temnita si asteptand sarbatoarea, a cunoscut pe un tanar barbat crestin, din sfatul cetatii, care in taina cerceta pe cei raniti pentru credinta, in inchisoare, Dorimedont cu numele. Dar fapta lui nu s-a putut tainui multa vreme. Intrebat pe crudul dregator al Sinadelor, Dionisie, Dorimedont a marturisind, fara ocol, credinta lui in Hristos. Deci, nesporind nimic, l-au dat la chinuri. I-au rupt fata cu unghii de fier, i-au dezradacinat dintii, l-au ars cu foc, iar lui Trofim i-au scos ochii, cu tepuse infocate. La urma, i-au osandit pe amandoi sa-i dea spre mancare fiarelor, in priveliste, unde era mult popor. Dar o ursoaica, un pardos si un leu se purtau cu ei ca niste animale de casa, uitand naravul lor de fiare. Deci, numindu-i fermecatori, dregatorul i-a osandit sa li se taie capetele cu sabia. Si asa, Sfintii Mucenici Trofim si Dorimedont, dupa multe si amare chinuri, cu ucidere de sabie au murit, iar acum, impreuna cu Savatie, in ceruri neincetat maresc pe Preasfanta Treime. Dumnezeului nostru, slava!
 
 

        Indracirea cea din manie este in acest chip: cu cat mai mult, adica, s-ar certa cineva, cu atat mai multa indreptatire ii trebuie. Caci asa si focul, cand se face mult, atunci mai mult se aprinde; deci sa nu adaugi lemne de foc, cand vrei ca mai repede sa se stinga. Ca nu are putere de la sine mania, daca n-ar fi altul care sa intarate.
        Asa fac si corabierii cand se ridica furtuna pe mare; atunci nu mai socotesc marfurile pe care le arunca. Iar dupa ce se linisteste furtuna, isi aduc aminte de cele ce le-au aruncat si au multa jale din aceasta. Asemenea, se afla si cei ce se manie: ca furtuna cumplita este cand mintea lui se tulbura si raman afara de sine si nu simte ce face, chiar daca ar grai si cuvinte rele. Iar dupa ce ii trece lui mania, atunci se gandeste la cuvintele cele rele, pe care le-a grait, si isi cunoaste paguba, rusinea si pierzarea. Ca precum stomacul stricat varsa mancarea, asa si gura maniosului arunca cuvintele rele. Iar multi fac si in alt fel: la manie si la vrajba sunt grabnici, iar la smerenie sunt lenevosi. Vei zice: acela care incepatorul certei, acelui i se cade intai a se smeri. Dar tu, apucand inainte, sa te supui lui, ca sa-ti fie tie plata de la Dumnezeu. Ca, macar ca nu ai facut tu inceputul raului aceluia, fa tu, acum, inceputul binelui, caci intr-acest chip uneori fac si doctorii, care umbla pe la cei bolnavi, iar nu bolnavii pe la doctori. Asemenea si tu sa faci fratelui cuprins de boala maniei: sa-i vindeci lui rana maniei acesteia, prin supunerea ta. Asculta pe Domnul, Cel ce a zis: "Cui te loveste peste obrazul stang, intoarce-i si pe celalalt" (Matei, 5, 39).

      Erau doi frati calugari, care, de multa vreme, vietuiau cu dragoste impreuna, amandoi la un loc. Iar vrajmasul diavol, pizmuind traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe ei, unul de altul. Deci, a facut intrei ei o pricina ca aceasta: fratele cel mic a aprins lumanarea si a pus-o pe ea la locul ei, iar diavolul, facand pacoste, a pravalit lumanarea jos si s-a stins. Ci fratele cel mai mare, maniindu-se foarte din aceasta, a lovit cu patima pe fratele sau cu palma peste obraz, iar aceasta, cu smerenie, s-a inchinat lui pana la pamant, zicand: Iarta-ma frate, ca te-am suparat, ci asteapta putintel si iar o voi aprinde". Dar puterea lui Dumnezeu a pedepsit pe acel diavol pana ce s-a facut ziua. Iar daca s-a facut ziua, a mers acel diavol in capistea idoleasca si se jeluia mai marelui sau, spunandu-i lui toata intamplarea ce a vrut sa faca si ce a facut acelor calugari si cum s-a smerit calugarul cel mai mic, celui mai mare si cum, pentru smerenia aceluia, puterea lui Dumnezeu l-a pedepsit pe el, pana la ziua. Acestea spunandu-le, diavolul se jeluia stapanului sau in capistea idoleasca, iar slujitorul cel idolesc, intamplandu-se atunci acolo in capiste, a auzit cele ce se jeluia acel drac si se mira de neputinta lor. Deci, smerindu-se in inima lui, s-a dus la o manastire si s-a facut calugar iscusit si smerit si spunea fratilor, zicand: "Smerenia risipeste puterea vrajmasului, ca eu nu am auzit dracii graind si vorbind intre dansii si zicand: De vom face tulburare si vrajba intre calugari si de se va intoarce unul dintr-insii si, smerindu-se, se va inchina fretelui sau, atunci acela toata puterea noastra risipeste".
        Acestea auzind noi, fratilor, ca ne silim sa castigam smerenia, care risipeste puterea diavolului, si asa, Dumnezeul pacii va fi cu noi si ne va feri pe noi de tot latul vrajmasului. Dumnezeului nostru, slava in veci!  Amin.