In pragul anului nou bisericesc, adica in luna septembrie, la scurt timp dupa Nasterea Maicii Domnului (la 8 septembrie), praznuim inaltarea Sfintei Cruci (la 14 septembrie), doua praznice ce sunt ca doua izvoare de putere duhovniceasca in evlavia Bisericii noastre ortodoxe. Dar, pe masura ce ne apropiem de praznicul Crucii ne dam seama ca Crucea pe care o sarbatorim este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost rastignit, pentru mantuirea noastra. Marturisim, cu alte cuvinte, ca mantuirea noastra s-a infaptuit prin patimirea cea grozava a Domnului nostru Iisus Hristos pe lemnul Crucii. Crucea este, adica, partea cea mai adanca din taina mantuirii fiecaruia din noi, partea cea mai adanca din taina mantuirii lumii intregi. Este ca si cum fiecare in parte, dimpreuna cu toata lumea, am marturisi cu recunostinta si am zice catre Hristos cel rastignit: Te-ai gandit pe Crucea ta si la mine, Doamne, si o picatura din sangele Tau ai varsat-o si pentru mine, in ceasul patimirii Tale, pe lemnul cel grozav al Crucii. Invata-ne sa nu uitam dragostea aceasta a Ta niciodata si ca-Ti suntem datori cu un raspuns, ca dragostea cu dragoste se plateste.

   Precum se stie, cinstirea Sfintei Cruci incepe din timpul Apostolilor : "Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume" (Gal. 6, 14); asa scria Sfantul Apostol Pavel galatenilor, vorbind de taina Crucii. Iar, in alta parte, tot el adauga: "Cuvintul Crucii, pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1, 18). Cu aceasta cinstire fata de taina Crucii au strabatut crestinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, pana la vremea cand a venit la Roma, marele Constantin imparatul.

   Vremea marelui imparat, la randul ei, a fost pentru crestinatate ca o adevarata nastere din nou a evlaviei, fata de Sfanta Cruce, mostenita de la Apostoli. Mai intai, imparatul Constantin insusi s-a crestinat, printr-un semn ceresc, ca si Pavel Apostolul pe drumul Damascului, si anume prin aratarea semnului Sfintei Cruci, in amiaza zilei, pe cer, alcatuita din stele si cu indemnul tot din stele alcatuit: "Invinge prin aceasta"! Deci, vazand in aceasta un semn dumnezeiesc, imparatul porunci mestesugarilor lui si facand cruce mare din aur si din pietre scumpe, dupa chipul ce se aratase, porunci ca acest semn sa mearga inaintea ostilor sale. Deci, lovindu-se cu oastea lui Maxentiu, marele Constantin intra biruitor in Roma (312). Si asa, plecat din Galia ca un pagin, dupa biruinta de la Podul Milvius, pe Tibru, Sfantul Constantin intra in Roma, hotarat pentru Crucea lui Hristos si libertatea crestinilor, dand edictul din Milan, la 313.

   Un alt fapt de sporire a evlaviei catre Sfanta Cruce, fara de asemanare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot in acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost rastignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se stie ca, ajuns singur stapanitor peste toata imparatia romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfanta Elena, in Tara Sfanta, cu multa avere, spre cercetarea si innoirea sfintelor locuri si spre cautarea lemnului Crucii Domnului. Deci, pe cand se sapa pamantul pentru temeliile marii biserici a Invierii Domnului, din dumnezeiasca oranduire, s-au aflat, nu departe de Sfantul Mormant, trei cruci, adica Crucea lui Hristos si cele doua cruci pe care au patimit talharii. Si nu numai crucile, ci si piroanele le-au aflat. Deci, nestiind imparateasa si intrebandu-se care sa fi fost Crucea Domnului, s-a aratat prin minunea ce s-a facut cu o fecioara moarta ce o duceau la ingropare, ca a inviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, nearatind celelalte cruci nici un semn de minune. Si s-a inchinat imparateasa si a sarutat-o si, impreuna cu ea, tot poporul. Si, neincapand tot poporul sa se inchine, s-a rugat multimea ca macar sa o vada si sa fie binecuvantata. Si s-a suit, atunci, fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, pe un amvon inalt si a ridicat cinstita Cruce a Domnului, binecuvantandu-i cu dansa, pe care vazand-o poporul a inceput a striga : "Doamne miluieste-ne"! Si a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a intregii crestinatati si de atunci, au inceput calatoriile in Tara Sfanta si, in fiecare an, praznicul Sfintei Cruci la 14 septembrie.

   Alt fapt care a marit cinstirea Sfintei Cruci a fost aratarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea imparatului Constantiu, fiul marelui Constantin (337-361), in Duminica de Rusalii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi, ora 9 dimineata. Si a stat acest semn al Crucii mai luminat decat soarele, deasupra muntelui Golgota si tot poporul privea, minunandu-se cu mare teama.

   De acest semn minunat, a instiintat fericitul Chiril, patriarhul Ierusalimului, prin scrisoare, pe imparatul Constantiu, sfatuindu-l spre dreapta credinta, ca era arian, iar Sozomen, istoricul, scrie ca, din aratarea aceasta a Crucii pe cer, multi s-au incredintat ca Hristos este Mesia si au venit la dreapta credinta, vazand ei ea aceasta nu este alcatuita de oameni, ci de Duhul Sfant, fiind marturisita cu semne din cer.

   A sporit, in sfarsit, cinstirea Sfintei Cruci si prin biruinta ei asupra persilor, pe vremea imparatiei lui Heraclie (610-641). Persii au cucerit Ierusalimul in anul 615 si l-au jefuit, luand intre altele odoare de pret si lemnul sfintei Cruci si ducandu-l in capitala lor, la Ctesifon. Dar imparatul Heraclie a trecut la lupta si a invins peste tot. Persii au fost siliti sa aduca inapoi, in Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost predat in mainile lui Zaharia, patriarhul Tarii Sfinte. Este drept ca in anul 633, Heraclic a mutat, cu mare alai, pentru totdeauna, lemnul Crucii, de la Ierusalim, in capitala sa, Constantinopol. Dar de atunci, la Inaltarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie, se praznuieste si aceasta biruinta a Crucii Domnului asupra persilor.

   Fireste, de la aceasta data, lemnul Sfintei Cruci a fost impartit in particele mici si trimis la diferite biserici. Dar, ca "Puterea lui Dumnezeu", Crucea DomnuIui isi pastreaza in lume, taina si lucrarea ei, vie si intreaga. Ea ramane cel mai inalt Altar al celei mai inalte Jertfe: dumnezeiasca Jertfa a Rascumpararii lumii intregi si a noastra a tuturora, o data pentru totdeauna, in veci si de-a pururi. Acestei "Puteri a lui Dumnezeu" i se spune: "Crucii Tale ne inchinam Stapane, si sfanta Invierea Ta o laudam si o marim".

   Biserica latina praznuieste si ea inaltarea Sfintei Cruci, in fiecare an si tot la 14 septembrie. In afara de acest praznic, Biserica Ortodoxa cinsteste, de inca trei ori pe an, Sfanta Cruce: a treia duminica din Postul Mare, la 7 mai si si la 1 august. Dumnezeului nostru slava !
 

    Astazi, fratilor, Preasfanta Cruce se ridica dezlegand pacatele noastre si tot anul innoindu-l cu Inaltarea ei; inca si inimile noastre, cele invechite cu pacatul, le innoieste. Ca, prin aceasta Sfanta Cruce, ne-am rascumparat din blestemul Legii, ca pe aceasta a fost pironit Domnul Dumnezeul nostru si zapisul pacatelor noastre l-a rupt. Prin Cruce, a omorat toate pacatele noastre si smintelile. Tot pe ea ne-a dat-o noua Stapanul si Dumnezeu arma asupra potrivnicului vrajmas. Prin Cruce moartea s-a omorat si iadul s-a stricat. Prin ea Adam cel omorat de demult iarasi s-a innoit si Eva din blestem s-a slobozit. Ca, prin gustarea din pom, a fost cazut din Rai de demult si, iarasi, prin lemnul Crucii s-a salasuit in Rai. Si aceasta este biruinta noastra asupra potrivnicului. Cu aceasta insemnandu-ne, nu ne temem de vrajmasul cel vazut si nevazut, ca ea este tamaduitoare de patimile noastre. Aceasta este care satura cu credinta inimile noastre. Ea este pazitoarea tuturor crestinilor si carmuitoarea tuturor. Cu aceasta ne insemnam noi tot trupul si bucatele noastre si nu se apropie de noi raul. Fiindca aceasta asuprelile noastre le goneste.

   Drept aceea, fratilor, pe aceasta Sfanta Cruce cu frica sarutand-o si cazand inaintea ei, sa lepadam de la noi toata rautatea, iutimea, mania, clevetirea, lacomia, fapta de rusine si betia, acestea toate diavolului sa le lepadam. Sa iubim pacea, blandetile, trezia iubirea de saraci, primirea de straini, postirea si curatia, ca acestea sunt viata ingereasca si cu aceste fapte toti cei dreptcredinciosi se mantuiesc. Aceasta curatie si faptele asemenea ei sa le iubim,. ca sa fim fiii Celui preainalt si partasi ai Imparatiei Lui, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal si pe Fiul, si pe Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
 

    Toata sarbatoarea si fapta Domnului nostru Iisus Hristos este mantuire si lauda pentru noi, credinciosii, iar lauda laudelor este Crucea. Si sarbatoarea sarbatorilor, bine placuta lui Dumnezeu, este cand Hristos, pasca noastra, "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (loan 1, 29), pentru noi S-a Jertfit, iar, mai vartos, cand a inviat din morti.

   Aceasta este doamna si imparateasa sarbatorilor. Si celelalte toate sfinte sunt si cinstite si unele de altele se deosebesc in slava stralucind ca fulgerul dumnezeirii. Si pe acestea le cinsteste dupa vrednicie si le praznuieste cu credinta cel sarguitor la poruncile lui Dumnezeu. Iar cei intinati si pangariti de pacate si in praznic sunt fara praznice. Iar sarbatoarea buna si placuta lui Dumnezeu este pocainta cu lacrimi si departarea de pacate si cunostinta lui Dumnezeu si dorirea de bunatatile cele vesnice. Si cand se fac acestea, atunci si in cer bucurie se face si Biserica se bucura si salta si cheama impreuna pe toti dreptii, zicand : "Bucurati-va impreuna cu mine, ca fiul meu acesta mort era cu pacatele si a inviat prin pocainta". Sarbatoare buna si placuta lui Dumnezeu este atunci cand, impreuna cu noi, serbeaza Hristos, cand se savarsesc sarbatorile Lui si se cinstesc dumnezeiestile Scripturi. Si impreuna serbeaza Hristos unde sunt adunati oameni intru numele Lui, in dragoste, fara vrajba, nici fatarnicie. Impreuna serbeaza Hristos unde sunt cautati saracii, unde sarmanii sunt mangaiati, unde strainii sunt odihniti. Impreuna serbeaza Hristos, unse este cinstirea lui Dumnezeu, in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti, deci acestia sunt cei adunati in numele Sau. Ca in mijlocul acestora a fagaduit Domnul sa fie si sa Se afle. Fericiti sunt cei ce in acest chip sunt adunati, ca pe Stapanul in mijlocul lor avandu-L, nimeni nu-i va vatama pe dansii.

   Deci, asa sa cinstim sarbatorile Domnului, nu sarbatoreste, ci dumnezeieste, nu lumeste, ci mai presus de lume. Nu pridvoare sa incununam, nu dantuiri sa alcatuim, nu fetele sa le impodobim, nu cu fluiere si eu laute auzul sa-l indulcim, nu cu haine moi sa ne imbracam, nici cu podoabe de aur sa ne mandrim, nu cu benchetuiri si cu betii. Nu pentru mancare sa strici lucrul lui Dumnezeu. Sa nu te pagubesti de dumnezeiasca Liturghie, pentru nesatiosuI tau pantece, indeletnicindu-te la bucatarie, ci acestea sa le lasam acelora al caror dumnezeu este pantecele si slava desarta. Iar noi toti, dimpreuna si mici si mari, barbati si femei, monahi si monahii, crestineste si cu evlavie sa cinstim sarbatorile Domnului, precum ne-am invatat, in psalmi, si in laude si in cantari duhovnicesti. Sa incununam pridvoarele crestineste, iar nu ca paganii, ca umbra Legii a trecut, iar adevarul a inflorit, precum auzim pe Apostol, zicand : "Cele vechi au trecut, iar toate s-au facut noi" (II Cor. 5, 17). Inselaciunea idolilor s-a surpat, moartea s-a pradat, robia cea din iad s-a dezlegat, imparatiile inselaciunii cele cu multi dumnezei s-au sfaramat, omul s-a eliberat, Dumnezeu imparateste, zidirea se veseleste, Crucea domneste si toate neamurile, popoarele, semintiile si limbile i se inchina si intru dansa ne si laudam, impreuna cu fericitul Pavel, zicand : "Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in Crucea Domului nostru Iisus Hristos" (Gal. 6, 14). Pentru aceasta, pe facatoarea de viata Cruce sa o purtam si pe usile noastre si pe frunte si pe ochi si pe gura si pe piept si pe toate madularele noastre si sa ne intarim cu nebiruita arma a crestinilor, cu biruitoarea mortii cu nadejdea credinciosilor, cu lumina marginilor pamantului, cu deschizatoarea Raiului, cu surpatoarea eresurilor, cu intarirea dreptei credinte, cu pazitoarea cea mare a credinciosilor, cu lauda cea de mantuire a Bisericii.

   De aceasta, o, crestinilor, sa nu ne lipsim, purtandu-o in tot locul, in fiecare ceas si minut. Si fara dansa nimic sa nu savarsim, ci si dormind si sculandu-ne si lucrand si mancand si band si calatorind si pe mare inotand si rauri trecand, toate madularele noastre cu facatoarea de viata Cruce sa le pecetluim. Si niciodata nu ne vom teme "de frica de noapte, de sageata ce zboara ziua, de lucrul ce umbla in intuneric, de molima ce bantuie intru amiaza" (Ps. 90, 5-6). Daca totdeauna, frate, pe aceasta spre ajutorul tau o vei lua, nu vor veni catre tine rele si bataie nu se va apropia de locasul tau. Ca, vazandu-o pe aceasta, puterile cele potrivnice se infioara si se departeaza. Aceasta inselaciunea idolilor a surpat. Aceasta lumea toata a luminat. Aceasta intunericul l-a pierdut si a intors lumina. Aceasta, neamurile de la apus si de la miazanoapte si de la mare si de la rasarit, adunandu-le, le-a legat intr-o Biserica si intru o credinta, intr-un Botez si intru o dragoste. O, ce fel de gura sau ce fel de limba va lauda, dupa vrednicie, zidul cel nebiruit al dreptcredinciosilor, pe purtatoarea de biruinta arma a marelui imparat Iisus Hristos? Crucea este invierea mortilor, Crucea, nadejdea crestinilor, Crucea, toiagul schiopilor, Crucea, fraul bogatilor, surparea mandrilor, Crucea, semn de biruinta asupra dracilor, povatuitoarea tinerilor, Crucea, pretuirea negutatorilor, nadejdea celor deznadajduiti, ocarmuitoarea celor ce inoata pe ape, Crucea, limanul celor inviforati, zidul celor ce li se dau razboie, Crucea, tatal sarmanilor, sfetnicul dreptilor, Crucea, mangaierea scarbitilor, pazitoarea pruncilor, capul barbatilor , cununa batranilor, Crucea, lumina celor ce stau in intuneric. Crucea, marea cuviinta a imparatilor, filosofia barbarilor, Crucea, slobozirea robilor, intelepciunea neinvatatilor, Crucea, propovaduirea Proorocilor, impreuna-alergarea Apostolilor, lauda Mucenicilor; Crucea, intreaga intelepciune a feciorelnicilor, bucuria preotilor ; Crucea, temelia Bisericii, intemeierea lumii; Crucea, pierderea capistelor idolesti; Crucea, puterea celor neputinciosi, doctorul bolnavilor; Crucea, curatirea leprosilor, indreptarea slabanogilor; Crucea, painea flamanzilor, izvorul celor insetati; Crucea, indrazneala monahilor, acoperamantul celor goi.

   Aceasta este aceea care s-a infipt in mijlocul lumii si s-a sadit in locul Capatinii si indata a odraslit strugurele vietii. Cu aceasta sfanta arma a rupt Hristos pantecele iadului cel atotmancator si a astupat gura cea mult maiastra a diavolului. Pe aceasta vazandu-o moartea, cutremurandu-se si infiorandu-se, a slobozit pe toti cei pe care ii avea de la cel intai zidit. Cu aceasta, intrarmandu-se, fericitii Apostoli toata puterea vrajmasului au calcat-o si pe toate neamurile, vanandu-Ie, la inchinarea ei le-au adunat. Cu aceasta, ca si cu o platosa imbracandu-se, mucenicii si ostasii lui Hristos toate nascocirile tiranilor le-au calcat si cu indrazneala L-au propovaduit. Pe aceasta ridicand-o si purtand-o, cei ce pentru Hristos s-au lepadat de cele din lume, cu multa bucurie, locuiesc in pustietati si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. O, ce bunatate nemasurata si neasemanata a indurarilor lui Dumnezeu. Cate bunatati a daruit prin Cruce neamului omenesc! Slava iubirii Lui de oameni, inchinaciune si stapinire in veci. Amin.

   Ati auzit, iubitilor si iubitorilor de Hristos, cat de mare este puterea Crucii, cate sunt ispravile ei, cate sunt bunatatile? Ca aceasta, ca un bun carmaci, carmuind viata noastra de aici si impacandu-o, s-a facut noua pricinuitoare si de viata cea vesnica ce va sa fie. Aceasta cinstita Cruce, la a doua venire a lui Hristos, iarasi va sa se arate, ca un cinstit si de viata facator, vrednic de cucernicie si sfant sceptru al marelui imparat Hristos, dupa cuvantul Stapanului, care a zis ea : "Se va arata pe cer' semnul Fiului Omului". (Matei, 24, 30). Drept aceea, aceasta se va arata intai pe cer, impreuna cu toate ostile ingeresti, luminand tot pamantul, pana la marginile lui, mai mult decat stralucirea soarelui si vestind venirea Stapanului Hristos. Caruia si de la noi sa-I fie cinste, slava si inchinaciune, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.
 

    Si sufletul si lumea aceasta, amandoua ne sunt iubite, iubitilor ascultatori. Amandoua sunt iubite oamenilor si mantuirea sufleteasca si indulcirea din lumea aceasta. Iubit este sufletul, ca cel legat impreuna cu trupul din pantecele cel de mama si impreuna-nascut, precum graieste David: ,,Izbaveste de sabie sufletul meu si din mana cainelui pe cel unul nascut al meu". Iubita este si lumea aceasta, pe care insusi Dumnezeu a iubit-o. Ca atat a iubit Dumnezeu lumea, adica pe om, cat si a patimi pentru dansa a binevoit. Iubit este sufletul, pentru ca printr-insul viem, printr-insul ne miscam, iar, luandu-se sufletul, omul mort ramane. Iubita este si lumea aceasta, pentru ca intr-insa ne indulcim, intru dansa ne odihnim, intru dansa toate cele de trebuinta vietii noastre de acum le avem. Iubit este sufletul pentru ca acesta, toate simtirile noastre inviindu-Ie, le da lor putere de indulcire din toate bunatatile cele pamantesti. Ca fara de suflet nici o simtire nu poate lucra ceva, nici a se indulci din ceva. Iubita este si lumea aceasta, ca ea pe toate cele placute le pune inaintea simtirii noastre, spre indulcire: ochilor, bogatiile si frumusetile cele placute ale fetelor; auzului, cantarile cele dulci si muzicale; gustului, ospetele; mirosului, aromatele cele cu buna mireasma; pipairii, impatimirile cele dulci. Iubit este sufletul, ca cine din pamanteni pofteste a se desparti de dansul; si cine n-ar pofti a vietui cu sufletul o mie de ani, in vecii cei fara de sfarsit? Iubita este si lumea aceasta, ca cine nu pofteste bunatatile cele ce sunt intru dansa? Cine nu cauta bunatatile cele, ce sunt in lume? Cine nu se bucura de cinste si de slava? Cine nu se ingrijeste a avea ceva ca sa nu fie sarac? Si de abia este eu putinta a cunoaste ce este mai bun, sufletul sau lumea aceasta? Ca cine nu o pofteste? Insa, dumnezeiasca Evanghelie arata, ca mai bun este sufletul, cand zice : "Ce folos este omului de ar dobandi lumea toata si se va pagubi de sufletul sau". Iar viata noastra cea patimasa si iubitoare de patimi, iubeste mai bine lumea aceasta, uitand de sufletul sau. Deci, ce sa facem? Cum vom cunoaste deslusit daca sufletul este mai bun, sau lumea aceasta? Sa le judecam bine pe amandoua, si sufletul si lumea. Sa le punem in cumpana pe amandoua si sa le cumpanim si sa vedem, care va atarna mai mult. Oare sufletul va atarna mai mult decat lumea, sau lumea, decat sufletul? Si asa vom cunoaste ce este mai bun. Iar cumpana sa ne fie noua cinstita si de viata facatoare Crucea Ta, Hristoase Mantuitorul nostru, pe care ai fost rastignit pentru Mantuirea noastra. Sufletul Tau Ti-ai pus pentru noi si, decat toata lumea mai mult, ai atarnat, precum Tu Insuti ai zis in Evanghelie: "Indrazniti! Eu am biruit lumea" (loan. 16. 33). Este obiceiul la oameni ca pe acel lucru sa-l laude si sa-l iubeasca mai mult, care este mai frumos, care este mai scump, care este mai de pret, care este mai bun. Sa incep, dar, a cumpani, cu socotinta, ce este mai frumos, oare sufletul sau lumea? Ce este mai de pret, sufletul sau lumea? Sa punem pe acestea doua una langa aIta. Ca lucrurile cele potrivnice, puse fiind aproape unul de celalalt, mai bine se cunosc si se arata. Cu adevarat nu este lesne a cumpani cineva sufletul si lumea, atat de greu ca si cum ar avea cineva sa cumpaneasca para focului. O intrebare ca aceasta a fost pusa de demult lui Ezdra de ingerul Uriel: "Cumpaneste-mi mie", i-a zis, greutatea focului". Dar nu s-a apucat Ezdra de un lucru ca acesta, ci a raspuns ingerului, zicand: "Cine poate para focului a o cumpani? Au doar poate face omul ceea ce tu poftesti a sti de la mine?" Nu se stia atunci matematica cea de acum, ca ar fi zis asa: "Cumpaneste mai intai lemnele cat vor face si arde-Ie pe ele. Dupa aceea vei cumpani cenusa si carbunii ce au ramas. Si cat a fost prisosinta cumpanirii cea mai inainte de ardere, atata a iesit si s-a dus in para focului".

   Vom cumpani, deci, sufletul ca pe o para de foc, iar lumea aceasta ca pe niste carbuni si cenusa. Sa ne apropiem mai intai catre aceasta intrebare: Ce este mai frumos? Oare sufletul sau lumea aceasta? Spre care lucru sa intoarcem mai intai ochii nostri, spre suflet sau spre lumea aceasta, adica la ceea ce vedem, la ceea ce cunoastem mai intai? Sufletul nostru este nevazut. Cu ochii cei trupesti pe acela nu-l vedem, fara numai cu ochii gandului. Iar lumea aceasta toata este inaintea ochilor nostri, cu toate lucrarile sale, si printr-insa strabatem cu vederea. Deci, ce? Oare nu este frumoasa lumea aceasta? Atatea randuieli minunate are intru dansa, inalte, preastralucite si preacinstite sunt. Atatea podoabe de aur, de argint, de pietre scumpe, de margaritare de mult pret, de haine preaminunate sunt intru dansa. Atatea fetze preafrumoase, preaiubite, care au frumusetea lor fireasca, impodobite ca niste biserici! Atatea lacasuri fericite, palate stralucite, icoane minunate, zidiri cu mare mestesug. Iar langa acestea, o, cat de dulcea si de preaiubita prietenie, insotirea si impartasirea, ospetele, veseliile, petrecerile, mangaierile si, mai presus de toate. dulceata cea vremelnica a pacatelor. Atata este de minunata lumea aceasta, frumoasa si iubita, incat si ochii si inima omeneasca le trage catre ea, ca magnetul de fier, incat unii nu voiesc nici macar putin sa-si intoarca ochii si inima de la ea. Nu in zadar se ruga David sa se intoarea ochii sai, ca sa nu vada desertaciunea. Deci, de ar fi zis cineva: "David, intoarce tu insuti ochii tai, ca sa nu vada desertaciunea, nu cauta la desertaciune, ci intoarce-te de la ea!", David ar fi raspuns : "Nicidecum nu pot eu insumi intoarce ochii mei de la desertaciune, fara numai Dumnezeu cel atotputernic ii va intoarce, pentru ca muIt s-au afundat in desertaciune, si neabatut o privesc pe ea si nu este in puterea mea sa biruiesc ochii mei, fara numai in puterea unuia Dumnezeu. Tu Doamne, intoarce ochii mei, ca sa nu vada desertaciunea!" Si, daca ochii nu-i cu putinta cu lesnire a-i intoarce de la ·aceasta desarta lume, cu cat mai vartos nu este cu lesnire a intoarce inima. Atat de frumoasa si de iubita ne este noua aceasta lume.

   Iar sufletul nostru, pe care nu-l vedem, ce este? Cum cugetam spre el? Oare are vreo frumusete a sa? Dar sa intrebam mai intai ce este sufletul? Raspunde mai intai Sfantul Ioan Damaschin, ca un filosof: sufletul este duh de gand, avand viata de-a pururea, de-a pururea miscandu-se catre bine si catre rau, din sloboda lui voie. Iar fericitul Ambrozie raspunde, ca un teolog: sufletul este fire zidita, nevazuta, fara de trup, fara de moarte, dupa asemanarea lui Dumnezeu, avand chipul Ziditorului sau. Deci, lasand raspunsul cel filosofic, sa luam aminte la cel teologic: sufletul este asemanarea omului cu Dumnezeu. Ca si cum ai zice: cineva de-aproape de Dumnezeu, cu asemanarea, avand chipul Ziditorului sau. Deci intreb: ce este mai frumos decat Dumnezeu? Nimic. Pentru ca Acesta, precum este izvor de toata intelepciunea, asa este si izvor si a toata frumusetea, a Carui frumusete poate, in parte, a fi cunoscuta de noi din insesi zidirile Lui cele preafrumoase. Deci merg catre cele mai de sus preafrumoase zidiri ale lui Dumnezeu. Voi ridica ochii mei catre cer: au nu este mai frumos cerul, decat toate frumusetile pamantului? Asa este cu adevarat. Ma voi invata deci, mai intai, din frumoasa zidire a lui Dumnezeu, vazuta pe cer, precum si David graieste: "Din lucrul mainilor Tale m-am invatat, ca voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna si stelele, pe care tu le-ai intemeiat". Frumos este cerul noaptea, cu stelele si cu luna fiind impodobit. Frumoasa este si ziua, cu soarele cel ce lumineaza lumea. O, cu cat mai frumos este Ziditorul, Cel ce le-a facut pe acestea. Cerul cu preafrumosii sai luminatori va sta pana la o vreme. Va fi vremea aceea cand vor cadea stelele ca frunzele din copaci si cerul se va infasura ca o hartie. Iar Ziditorul va ramane in frumusetea Sa, niciodata schimbandu-Se: acelea vor pieri, iar Tu vei ramane! Dar sa socotim bine si zidirea cea nevazuta, adica pe ingeri, pe care numai ochii nostri cei de gand ii vad. Frumusetea acestora este negraita, si covarseste si stelele si luna si soarele, in multe feluri fiind inchipuita. Ca dupa cate cete de ingeri sunt in Ceruri, fiecare, si cu locul si cu frumusetea, covarseste una pe alta. Frumos este ingerul, mai frumos este arhanghelul. Peste arhangheli, mai frumoase sunt cetele cele mai de sus; peste acelea, serafimii; peste serafimi, mai frumosi sunt heruvimii, a caror frumusete, oare ce limba pamanteasca poate sa o povesteasca? O, cu cat mai fara de asemanare, mai vartos decat toate cetele ingeresti, este mai frumos Ziditorul? O, frumusete negraita, de mintea omeneasca neajunsa.

   Aici sa ne apropiem de frumusetea cea sufleteasca si sa pomenim iarasi, cuvantul teologic, ce s-a zis mai sus: ca, adica, sufletul este dupa asemanarea lui Dumnezeu, avand chipul Ziditorului sau. Si sa luam seama, cu judecata deslusita, numai la acest cuvant: "dupa asemanarea lui Dumnezeu", care va sa zica: foarte de aproape, asemenea Lui. Dintre toate zidirile cele de sus si cele de jos, care este asemenea lui Dumnezeu? Nici una, afara de aceste doua cuvantatoare zidiri: ingerul si sufletul omenesc, pentru ca in aceste doua zidiri este aratat chipul Sfintei Treimi. Are ingerul tinere de minte, intelegere si voie, are si sufletul omului tinere de minte, intelegere si voie. Iarasi voi intreba, dintre aceste doua zidiri intelegatoare, zidite dupa asemanarea lui Dumnezeu, care este mai asemenea Lui, ingerul sau sufletul omului? Vad, ce veti zice, ca ingerul este mai asemenea lui Dumnezeu, fiindca este fara de trup si cu locul mai aproape de Dansul, de-a pururea stand inaintea scaunului Sau, precum scrie in Evanghelie: "Ingerii de-a pururea vad fatza Parintelui ceresc". Privind insa in dumnezeiasca Scriptura, vom cunoaste ca sufletul omului este mai dupa asemanarea lui Dumnezeu, decat ingerul. Ca pentru inger nu citim ca ar fi grait Dumnezeu: Sa facem pe inger dupa chipul si asemanarea noastra, ci numai pentru sufletul omenesc citim aceasta, ca a zis Dumnezeu: sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra, adica pe sufletul omenesc. Pentru ca intru el, precum s-a zis, se arata deplin chipul lui Dumnezeu. Si, desi amandoua aceste zidiri, ingerul si sufletul omenesc, au tinere de minte intelegatoare si voie, nu le au in acelasi chip. Caci, macar ca ingerul are voie, insa nu are voie de sine stapanitoare, ca nu face altceva ingerul, fara numai ceea ce ii porunceste Dumnezeu. Ca precum Insusi Domnul Dumnezeu ceea ce voieste si face, cu voie de sine stapanitoare, asa si omului i-a dat voie de sine stapanitoare, ca ceea ce voieste, sa faca: si cu aceasta de sine stapanire sufletul omului este mai deaproape asemenea cu Dumnezeu, mai mult decat ingerul. Nu in desert, in Cantarea Cantarilor, Dumnezeu graieste catre sufletul omenesc: Te-am asemanat pe tine langa Mine, care va sa zica, mai aproape te-am facut pe tine Mie cu asemanarea, mai mult decat pe zidirea cea de gand. Pentru aceasta si teologul cel mai sus numit raspunde la intrebare, ca sufletul este cu mult mai dupa asemanarea lui Dumnezeu, decat ingerul.

   Deci dar, daca sufletul omului este mai dupa asemanarea lui Dumnezeu, cu mult mai mult decat ingerul, cel ce este duh ceresc, apoi este si mai frumos, cu mult mai mult decat frumusetea ingereasca, si aceasta dupa fire. Iar, dupa darul cel dat lui prin intruparea Fiului lui Dumnezeu si prin varsarea sangeIui pentru om, o, cu adevarat a intrecut frumusetea si vrednicia ingereasca. Ca nu cu firea ingereasca s-a insotit Fiul lui Dumnezeu, ci cu cea omeneasca. dupa cuvantul lui Pavel, care zice ca nu firea ingerilor candva, a luat, ci samanta lui Avraam a luat. Si aceasta, adica, rascumparand sufletul omenesc cu sangele Sau si innoind in om asemanarea Sa cea de demult si, mai ales si mai mult, infrumusetandu-l pe dansul. Un tata, avand o singura fiica, au nu o impodobeste pe dansa mai mult decat pe roabe cu toate podoabele cele de mult pret? Un mire, care iubeste pe preaiubita sa mireasa, au nu voieste ca ea sa fie impodobita? Sufletul cel omenesc este aceasta singura fiica si mireasa a lui Hristos, Mantuitorului nostru: fiica, pentru ca l-a nascut pe dansul din moarte pentru viata, prin sangele Lui, mireasa, ca S-a insotit prin legatura cea tare a dragostei, incat pentru dragostea Lui, a mers pana la moarte. Nu in zadar se graieste in Cantarea Cantarilor: tare ca moartea este dragostea. Si precum in Cartea apostoleasca despre Domnul Hristos Insusi scrie, ca: pe atat s-a facut mai bun decat ingerii, cu cat a mostenit un nume mai preaslavit decat dansii. Asa si pentru sufletul omenesc este a gandi ca, pe atata este mai aproape de Dumnezeu si frumusetile lui mai asemenea, cu cat S-a insotit cu dansul cu legatura mai tare decat cu ingerii, cat si este Lui cu putinta a grai despre dansuI acel cuvant proorocesc: "Bucuratu-s-a sufletul meu de Domnul, ca m-a imbracat pe mine in haina mantuirii si cu vesmantul veseliei m-a impodobit, ca unui mire mi-a pus mie cununa si ca pe o mireasa m-a infrumusetat cu podoaba".

   Sa adunam, deci, la un loc toate frumusetile lumii acesteia si sa le punem alaturi de frumusetea sufletului omenesc si sa socotim ce este mai frumos: lumea aceasta sau sufletul? Daca sufletul omenesc cel rascumparat cu sangele Fiului Lui Dumnezeu, cel insotit Lui mireasa in veci, este mai frumos cu osebire decat podoaba cereasca, mai mult decat frumusetea stelelor, decat cea a lunii, decat cea a soarelui si, mai ales, decat frumusetile cele ingeresti, cele ale arhanghelilor, cele ale heruvimilor, ale serafimilor si asemenea frumusetii Ziditorului Insusi, atunci toate frumusetile lumii acesteia, pe langa dansul, ce vor fi? Fara numai ca intunericul langa soare, o broasca langa un vultur zburand la inaltime, ca un lucru urat si fara de chip, nevrednic de privirea ochilor, fara numai vrednic de scuipat si de calcat in picioare. Daca toata frumusetea lumii nu poate sa se asemene nici cu o stea din cele mai mici, ce se vede pe cer, fara numai, poate, cu iarba campului si cu floarea, care dimineata infloreste, iar seara se vestejeste, apoi, cum va socoti cineva ca poate sa se asemene cu frumusetea cea sufleteasca? Si nu numai nu se poate asemana, ci nici macar putin sa se inchipuiasca, fiindca ticaloasa lume nu este asemenea lui Dumnezeu, ci numai domnului sau, caruia ii slujeste, stapanitorului veacului acestuia, diavolului celui innegrit, celui cu totul intunecat, celui cu totul ticalos, celui cu totul intinat, nalucirii celei cu totul de spaima, arapului celui cu totul innegrit, celui ce niciodata nu poate sa se spele, nici sa se inalbeasca. Deci, mare paguba isi fac lor aceia, care si-au cufundat mintea si inima lor intru indulcirile si iubirile cele desarte si fara de chip, in foarte mici si scurte frumuseti lumesti. Ce folos omului de va dobandi lumea toata si isi va pierde sufletul sau?

   Deci, acum sa ne apropiem catre a doua intrebare: ce este mai scump, oare, sufletul sau lumea aceasta? Si, iarasi, mai intai, sa intoarcem ochii catre lumea aceasta. Cum intelege cineva cat de scumpa este lumea aceasta? De ar fi fost cu putinta a aduna la un loc toate bogatiile de la marginile lumii si nu numai din toate visteriile imparatilor, ci si din insesi sanurile pamantului si din fundurile marii, de ar fi fost cu putinta a aduna la un loc, tot aurul, tot argintul, toate margaritarele cele preascumpe si pietrele cele de mult pret, pe toate la un loc daca le-ai fi adunat si "le-ai fi pus, toate acestea, cum ar fi fost cu putinta impreuna a le pretui? Mintea omeneasca nu va ajunge. Insa eu iti voi afla pretuitor, care pe toate acelea le va pretui. Dar voi astepta putin. Mai intai, voi lua seama cum pretuiesc oamenii cei iubitori de lume bogatiile cele lumesti: le pretuiesc pe ele mai scump decat sufletul lor. Omul ca nimic nu socoteste sufletul sau, fata de bogatia aceasta vremelnica; fata de aur sau pentru argint si pentru celelalte materii isi pune sufletul sau si-l duce pe el la negutatorie, ca pe un ban. Ostasul purcede la razboi pentru castig; isi duce sufletul sau cu el. Dumnezeu stie, oare, se va mai intoarce la casa lui, cu dansul? Purcede negutatorul cu marfa sa in cale departata pentru castig; isi duce sufletul sau cu el. Dumnezeu stie, mai aduce-l-va pe dansul inapoi? Dumnezeu stie, oare, sosi-va la vreun liman, oare, nu-l va pierde pe el, in valurile marii? Purcede talharul la talharit, ca sa castige ceva; isi duce sufletul sau cu el. Cine stie daca el insusi nu v-a fi ucis? Purcede furul la furat si isi duce sufletul sau cu el. Cine stie daca nu-l vor prinde pe el si-l vor spanzura? Si, ca sa zic pe scurt, omul, pentru castiguri lumesti isi pune sufletul sau, unul de la altul apucand, rapind, pradind, maniind pe aproapele si pe Dumnezeu, si isi pierde mantuirea sufletului sau. Si afara de aceasta ce se face? In treburile cele negustoresti, unul altuia vanzind lucrul cel mai prost in locul celui mai bun si pret necuvenit cerand, se blestema, se jura pe sufletul sau si sufletul sau in iad si-l trimite.

   Acum voi aduce la mijloc pe negustorul cel adevarat, care degraba va pretui noua toate bogatiile lumii acesteia. Stiti, iubiti ascultatori, pe Sfantul Andrei, cel ce se cinsteste in luna lui octombrie, in a doua zi; sa vorbim putin cu dansul. Sfinte Andrei, iubitule rob al lui Hristos, care te-ai invrednicit de multe descoperiri dumnezeiesti, spune noua ce vezi in descoperirea ce ti s-a facut tie mai intai? Vad, zice, un tanar foarte frumos, pogorandu-se de la Cele de Sus si tinand in maini trei cununi: una de aur cu pietre scumpe, cealalta de chihlimbar, iar, a treia, mai mare, impletita din flori albe si rosii. Sfinte Andrei, aceste cununi vazandu-Ie, ce cugeti? Cuget, a zis, sa cumpar macar una din ele, chiar pe cea impletita din flori, care nu va fi atat de scumpa, ca cea de aur sau de chihlimbar, fiindca este impletita din flori. Deci, apropie-te de cel care le poarta si targuieste-te. Apropiindu-se Sfantul Andrei de tanarul acela, ii zice: Oare vinzi aceste cununi? Caci, macar ca eu nu pot sa le cumpar, insa ma vei astepta putin aici si eu voi spune domnului meu si acela iti va da tie, pentru aceste cununi, aur cat voiesti. Sa luam aminte ce zice catre Sfantul Andrei tanarul cela prea-frumos, care se pogorase din Cele de Sus: Crede-ma pe mine, iubitule ca, macar de-mi vei aduce aurul a toata lumea, nu-ti voi da tie nici o floare din acestea, nici altcuiva, nici celui parut stapan al tau: Auziti, iubitilor, pretul tuturor bogatiilor lumii acesteia, nu sunt vrednice de o floare a Raiului. Ci, o, tanarule ceresc, pentru ce este atat de scumpa la tine o floare de-a Raiului, ca nu voiesti sa iei pentru ea aurul cel adunat din toata lumea? Pentru acee ca, floarea Raiului are acel fel de frumusete, incat mintea omeneasca nu poate sa o ajunga, iar limba sa o graiasca. Si are putere facatoare de bucurie, ca prin insasi frumusetea ei si prin negraita buna mireasma, atat veseleste si indulceste inima cea omeneasca, incat numai privind omul la ea, nu mai pofteste nici a manca, nici a bea, si nici alta durere nu mai simte. Si inca aceasta fIoare nu se vestejeste niciodata, ci pururea infIoreste.

   Deci, sa privim si bogatia lumii acesteia; are ea o putere precum acea fIoare a Raiului? Oare, nu se vestejeste frumusetea ei? Oare, nu piere? Si oare intr-adevar, veseleste inima omului? O veseleste, insa prea putina vreme, dar si de mari necazuri indelung o umple. Ca zice Apostolul Iacov: "Veniti acum, voi, bogatilor, plangeti si va tanguiti de necazurile care vor sa vina asupra voastra. Bogatia voastra a putrezit si hainele voastre le-au mancat moliile. Aurul vostru si argintul au ruginit si rugina lor va fi marturie asupra voastra si ca focul va mistui trupurile voastre; ati strans comori in vremea din urma" (lac. 5, 1-3). Deci priveste acum pe fiecare: toate bogatiile nu sunt vrednice de o fIoare a Raiului.

   Sa ne apropiem acum de pretuirea sufletului omenesc cel crestinesc. Daca o floare a Raiului este atat de scumpa, incat nici bogatiile a toata lumea nu se pot asemana cu ea, apoi, cu cat mai vartos nu se pot asemana ele cu sufletul omenesc, pentru care este sadit de Dumnezeu, Raiul, imbogatit cu toate bunatatile. Cumpanirea sufletului este cat si sangele Fiului lui Dumnezeu. Caci graieste Apostolul Petru: "Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din viata voastra desarta, lasata de la parinti, ci cu scump sange al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit". (I Petru. 1, 18-19). Cumpaneste deci, sangele Fiului lui Dumnezeu si cupaneste si cinstitul suflet omenesc. Pretuieste Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Pretuieste si preacuratul lapte al preacuratului piept fecioresc al Maicii lui Dumnezeu, cu care a hranit pe dumnezeiescul Prunc. Pretuieste si acele preamari minuni ale Lui, facute prin dumnezeiasca putere. Pretuieste toate patimile Lui. Pretuieste tot sangele Lui, cel varsat pentru mantuirea sufletului. Pretuieste moartea si crucea Lui. Oare, putea-vei a le pretui pe acestea? Atunci vei putea pretui si pretul cel scump al sufletului. Judeca deci bine, tu, omule, cat de mare pret a pus Fiul lui Dumnezeu Insusi, sufletului omenesc, mai presus de toate cerurile, mai presus de toti ingerii, mai presus de scaunul Sau cel dumnezeiesc si mai presus de toata cereasca Imparatie. Ca, pentru el, pe toate acestea lasandu-le, pe pamant S-a pogorit nu S-a crutat pe Sine pentru el, sufletul Sau pe cruce Si-a pus. Si a cautat calea pretului sufletului celui omenesc. Mare paguba isi face, deci, lui insusi omul, care pentru bogatiile lumii acesteia isi pierde sufletul sau: se lipseste, adica, de mantuirea sufletului sau. Ce folos este omului de ar dobindi lumea toata si isi va pierde sufletul sau.

   Apropiindu-ma de a treia intrebare, voi arata prin scurte cuvinte, ce lucru este de mai mult castig? Oare, sufletul sau lumea aceasta Raspund: acel lucru este mai decastigat si mai de dobandit, care este de mai indelunga vecuire. Ce lucru trage mai mult ? Acel lucru de la care omul poate avea castig in mai multi ani. Deci, este, oare cuiva, dobanda lumea aceasta? Spune, este el incredintat ca, indelunga vreme, va avea castig printr-insa ? Oare, un an sau doi, oare. zece ani, sau o suta? Cu adevarat, nu este incredintat ca va trai in bunatatile cele lumesti nici macar o zi, de dimineata pana seara, sau de seara pana dimineata celeilalte zile. Ca, iata, in fiecare zi trimbita Evangheliei striga fiecaruia: "Nebunule, in aceasta noapte vor lua sufletul tau de la tine. Dar cele ce ai gatit, cui vor fi?" Iar sufletul este dat omului, nu numai pentru viata aceasta vremelnica, ci in veci, si macar ca omul moare vremelnic, insa sufletul lui este fara de moarte si va fi viu dupa moartea omului, precum sta scris: Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu si nu se va atinge de dansele moartea. Si iarasi : Parutu-s-a a muri, iar ei sunt in pace, nadejdea lor este plina de nemurire. Iar la invierea cea de obste, care se asteapta fara indoiala, sufletele mortilor iarasi se vor impreuna cu trupurile, cand stricaciosul acesta se va imbraca intru nestricaciune si muritorul acesta se va imbraca intru nemurire. O, cat de indelunga vreme? Ca, in veci nesfarsiti, vor fi vii. Asadar, mai de castig esti cu sufletul decat cu lumea; pe acesta se cuvine a-I iubi, pentru mantuirea acestuia se cade cu totul a se ingriji. Ca nebun este acel om care isi primejduieste sufletul sau, cel mai frumos decat toate frumusetile, nu numai cele pamantesti, ci si decat toate cele ceresti; Cel mai scump nu numai decat comorile cele pamantesti, ci si decat toate cele ceresti. Cel mai frumos decat toata lumea, sa-l pierzi si sa-l pagubesti pentru cele desarte, nefrumoase, de putin pret si necastigatoare ale lumii acesteia. Ce folos este omului de va dobandi lumea toata si isi va pagubi sufletul sau? Amin.