Acestia au trait pe vremea imparatiei lui Diocletian (284-305), si s-au nascut din parinti dreptcredinciosi, intr-o cetate din partile Ciliciei, numita Egeea si au fost crescuti cu buna invatatura in frica Domnului. Parintii lor, mutandu-se la Domnul pe cand erau inca tineri, au lasat copiilor mostenire multa avere si ei, sfatuindu-se, au parasit toate si au urmat lui Hristos.

    Drept aceea, Zenovia a incredintat partea ei de avere fratelui sau, pentru saraci, ca sa traiasca in neprihanire din lucrul mainilor ei, dupa legea calugariei, iar fratele ei Zenovie, o data cu impartirea averii la saraci, propovaduia si cuvantul Evangheliei si pe multi aducea la Hristos, cu graiul si cu pilda faptelor bune. Pentru ravna sa, a fost pus episcop cetatii Egeea si a primit de la Domnul puterea facerii de minuni, ca, pe orice bolnav isi punea mainile lui, indata bolnavul acela lua tamaduire.

    Pornindu-se prigoana cea mare, Sfantul Zenovie a fost adus inaintea dregatorului Lisias, care i-a spus: "Ai in fata ta viata si moartea, viata, daca te vei inchina zeilor nostri, si moartea, daca nu te vei inchina lor." Iar Sfantul Zenovie a raspuns cu indrazneala: "Viata cea vremelnica, pe pamant, fara Hristos, nu este viata, ci moarte adevarata, iar moartea, pentru credinta in Hristos, nu este moarte, ci viata vesnica." Deci, a fost pus la batai si la chinuri pentru credinta. Iar Sfanta Zenovia, afland ca fratele ei indura chinuri pentru Hristos, a alergat la Lisias si i-a marturisit ca este crestina. Si i-au chinuit pe amandoi. Deci, pazindu-se, cu harul lui Dumnezeu, nevatamati, si-au primit sfarsitul prin sabie. Si au luat cununa muceniciei.
 

    Era o manastire la patruzeci de stadii departare de Ierusalim, care se numeste Sapson. Doi parinti de la aceasta manastire au mers la muntele Sinai, pentru rugaciune si blagoslovenie si, intorcandu-se, ne-au spus noua, zicand: "Dupa ce ne-am inchinat la muntele cel sfant si am purces pe cale, ni s-a intamplat noua de am ratacit drumul si ne zbuciumam prin pustie, ca intr-o nesfarsita mare, multe zile. Si, deodata, am vazut de departe o pestera mica si, pornindu-ne spre dansa si apropiindu-ne am vazut langa ea un izvor si imprejurul izvorului putine radacini si urme de om. Si am zis catre noi insine: "Cu adevarat, un rob al lui Dumnezeu este aici." Dar, intrand, n-am vazut pe nimeni, fara numai am auzit pe oarecine gemand. Si, dupa ce am cautat mult, am aflat un loc, ca un fel de iesle, si pe cineva zacand intransa.

    Iar, apropiindu-ne de robul lui Dumnezeu, l-am rugat pe dansul, sa ne vorbeasca! Si, fiindca nu ne-a raspuns noua, ne-am apropiat de dansul si, trupul lui inca era cald, iar sufletul lui se dusese la Dumnezeu. Si, atunci ne-am incredintat ca, dupa ce am intrat in pestera, intru acel ceas, indata a si raposat. Apoi, luandu-i trupul din locul unde zacea, am sapat in pestera aceea. Iar unul din noi a socotit sa inveleasca pe batran cu o haina veche, cu care era imbracat. Si, dupa ce am inceput a-i inveli trupul, atunci am aflat ca era femeie si am proslavit pe Dumnezeu si, facand rugaciuni, am ingropat-o pe ea."
 

    Fratilor, nevoiti-va ca niste ostasi imparatesti, pana ce aveti vreme, aceasta stiind ca nevointa ne este pusa inaintea noastra pentru nestricacioasa cununa, spre curatirea pacatelor si spre viata vesnica. Deci, in toate faptele faceti deplina curatia voastra, care este maica ascultarii. Si lepadati de la voi imputinarea de suflet si va imbracati cu credinta peste toti, ca, vazand Domnul gandul cel intocmit al sufletului vostru, sa va intareasca pe voi cu toate darurile cele bune. Pe lenevirea cea rea sa o urati, ca si obiceiul cel rau si zavistia, pentru Domnul, precum ati lasat pe parintii vostri cei dupa trup, pe prieteni si averile voastre. Ca daca, la inceput va veti slabi cu gandul intru ceva, apoi osteneala veti avea si paguba.

    De ni s-ar intampla noua ceva, candva, atunci sa nu cartim, pentru Domnul. Ca cel ce carteste, mustrare lui isi face, ca nu lucreaza din daruirea  lui cea dintai. Tu insa, intelept fiind, sa nu urasti pe fratii cei mai slabi, nici sa nu ravnesti celor ce vietuiesc fara frica de Dumnezeu, aceasta stiind-o, cu dinadinsul, ca, cel ce cade, singur se ucide, iar cel ce biruieste, se incununeaza. Si, iarasi, sa nu urasti pe fratele tau, ca nu cumva sa fie el cuprins de vreo patima, pe care tu nu o stii si din care ii vine neputinta. Ci, mai vartos, se cuvine a-l milui, si a te ruga pentru dansul, macar ca el, cu nemilostivire se scarbeste si tu te nevoiesti bine, stiind la cine ai venit...

    Ca, iata, iti sta de fata vremea, spre adunarea bogatiei celei nestricacioase, prin slujirea si aducerea de roada, cea catre frati. Drept aceea, iubitule, daca maturi gunoiul din mijlocul casei, matura-ti si poftele cele lumesti din launtru. Sau daca maturi cenusa bucatariei, cu multa smerenie sa savarsesti lucrul acesta, aducandu-ti aminte de Proorocul ce zice: "Ca cenusa in loc de paine am mancat si bautura mea cu plangere am amestecat." (Ps. 101, 10). Inca ia aminte, iubitule, si la focul cel stricacios si adu-ti aminte de vapaia cea vesnica, ce va sa arda pe pacatosi, Plangi, ca ai pacatuit, inca si pentru mine pacatosul, ca sa ne dea noua iertare de pacate Domnul, Caruia se cuvine slava, acum si pururea si in vecii vecilor!
 

    Zicea fericitul Teofil arhiepiscopul: "Fratilor, cata frica si cutremur si cata nevointa sufera sufletul cand se desparte de trup, sau dupa despartire? Ca vin catre dansul toate incepatoriile si puterile intunericului. Si ii aduc lui toate pacatele cele intru stiinta si intru nestiinta, de la nastere pana la ceasul cel mai de pe urma al lui, intru care s-a despartit de trup si stau parand cumplit. Dar stau si sfintele Puteri inaintea fetei demonilor, aducand impotriva vreo oarecare fapta buna, ce a lucrat sufletul acela. Deci, ce fel de cutremur ti se pare a avea atunci aceasta, la o infricosatoare cercetare ca aceea si la o nemasurata cercare, la judecata fiind supus? Nu este cu putinta a povesti cu cuvantul sau a intelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde pe suflet atunci, pana la dumnezeiasca hotarare.

    Deci, de i se va da lui izbavire, indata cei ce se impotrivesc celor rai iau putere si el e rapit de dansii si fara opreala se duce intru negraita bucurie si slava, intru care va fi asezat. Iar daca, intru lenevire traind se va afla nevrednic de izbavire, aude acel glas infricosator: "Sa fie departat necredinciosul, ca sa nu vada slava lui Dumnezeu." Atunci il ajunge pe el ziua maniei, ziua necazului si a durerii celei nesfarsite, ca se da in intunericul cel mai dinafara, in iad pogorandu-se, in vesnicul foc osandindu-se, si intr-insul, in veci netrecuti va fi, muncindu-se.

    Unde este atunci nalucirea lumii si lauda? Unde este marirea desarta si rasfatarea, dulceata desartei, a nestatatoarei vieti? Unde banii? Unde bunul neam? Unde tata sau mama? Sau frati sau prieteni? Cine din acestia va putea sa scape sufletul cel ars in foc si cumplit muncit de alte nepovestite chinuri? Dumnezeului nostru, slava!