Sfantul Stefan, numit cel Tanar, a trait pe vremea imparatiei lui Anastasie (713-715), patriarh al Bisericii fiind Sfantul Ghermano. Era nascut in cetatea imparateasca, fiu al unor parinti crestini, Ioan si Ana. Din tinerete, s-a deprins cu cartea si, copil fiind, in toate zilele, se afla cu maica sa in Biserica lui Dumnezeu, ducand o viata aspra si cu fapte bune.
        Venind Leon Isaurul la imparatie (717-741) a ridicat razboi in popor, zicand ca, adica, este o mestesugire idoleasca a cinsti Sfintele icoane si a pus la chinuri pe cei ce erau prinsi ca se inchina icoanelor. Inainte de a fugi in Sicilia, parintii lui Stefan isi pusesera la adapost copilul, care era acum un tanar ca de 16 ani, in manastirea Sfantului Auxentie, asezata nu departe de Calcedon, unde staretul Ioan il primi cu multa bucurie si unde curand, fu asezat in randul calugarilor si mult sporea in duhovnicestile nevointe, biruind pornirile trupului. Tanarul Stefan nu implinise 30 de ani cand fericitul Ioan, staretul si egumenul sau, s-a odihnit in pace in Domnul si, timp de zece ani, Sfantul, fiind ales egumen, purta grija manastirii sale, cu multa inima, dupa care, incepu si pentru el vremea schivniciei si a patimirilor.
        Ca, intre timp, muri si Leon imparatul, fiind mustrat din destul de fericitul Ghermano patriarhul, si, in locul lui veni la imparatie fiul sau Constantin, zis Copronim (741-775), care a facut rele si mai mari decat tatal sau, pradand si pustiind bisercile, sfaramand cu toporul si arzand Sfintele icoane, izgonind si chinuind in tot felul pe monahi. Deci, acesta, afland si de Sfantul Stefan, ca se inchina icoanelor, iar pe el, imparatul il numeste eretic, a trimis de l-au prins si, dupa multe chinuri, l-au inchis in temnita ce se zice Pretorion, unde erau inchisi si alti parinti alesi, ca erau toti la numar patruzeci si doi. Si mai erau acolo si altii de prin alte tari, trei sute la numar, dintre care unora le erau taiate nasurile, altora urechile, altora ochii scosi si mainile taiate si barbiile rase, pe care aflandu-i, fericitul Stefan ii saruta si-i indemna spre pocainta si faceau impreuna, la inchisoarea Pretorionului, toata randuiala si slujba calugareasca, ca si cum s-ar fi aflat intr-o manastire.
        Deci, afland imparatul de aceasta, ca Pretorionul s-a facut manastire, prin Stefan, la unsprezece zile de la intrarea in acel Pretorion, l-au scos de la inchisoare si, stand inaintea imparatului, acesta a poruncit de l-au trantit la pamant, batandu-l cu pietre si cu toiege, iar unul din ucigasii aceia a luat un lemn si, lovindu-l in cap, i-a despicat sfantul cap si asa si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu si a luat cununa marturisirii. Iar ceilalti ucigasi, legand trupul sau de cai, l-au tarat gol pe uliti, incat i se zdrobeau mainile si picioarele, in vreme ce un altul, vrand sa faca mai multa multumire imparatului, luand o piatra mare, i-a spart Sfantului trupul. Deci, ce a mai ramas din trupul Sfantului, l-au aruncat la locul ce se chema al lui Pelaghie. Iar de aici, luandu-l niste crestini, l-au ingropat la loc de cinste. Dumnezeului nostru, slava!
 

        Mucenicul Irinarh se tragea cu neamul din cetatea Sevastia. Deci, tanar fiind, facea slujba ucigasilor si, cand erau chinuiti Mucenicii, slujea si el la chinuirea lor. Deci, intamplandu-se ca, in zilele imparatului Diocletian, niste femei crestine, sapte la numar, au fost date la chinuri de Maxim, domnul Sevastiei, sufletul lui Irinarh s-a luminat cu dumnezeiescul dar al lui Dumnezeu, vazand pe femeile acelea imbarbatandu-se pentru Hristos si rusinand pe tiran cu minunile ce faceau. Pentru aceasta, marturisind si el, pe fata, cu indrazneala, pe Hristos, si, descoperindu-se ca este crestin, a fost aruncat mai intai intr-un iezer adanc, din porunca tiranului. Deci, iesind de acolo viu, l-au bagat intr-un cuptor aprins si, fiind pazit si de foc, prin minune, i-au taiat capul si, impreuna cu el, si preotului Acachie, care-l botezase.
 

        A fost un imparat mare si bogat si slavit si i s-a intamplat lui a calatori intr-o trasura aurita si inconjurata de ostasi, precum se cade imparatilor. Deci, a intalnit doi oameni imbracati in haine rupte si proaste, trasi la fata si galbenil; insa, imparatul ii cunostea pe ei, ca prin obosire trupeasca, cu osteneala postului si cu sudoare, isi cheltuisera trupul. Si cum i-a vazut pe ei, a sarit indata din trasura si, cazand la pamant, s-a inchinat lor. Apoi, sculandu-se, ii cuprindea pe ei cu dragoste si-i saruta. Dar dregatorii lui nu se invoiau cu acestea si carteau, ca facea ce nu se cade slavei imparatesti. Insa, ei, nepricepandu-se, nici indraznind a-l mustra in fata, au spus fratelui imparatului sa graiasca cu el, zicandu-i: "Nu ti se cade a defaima slava coroanei imparatesti". Dar acesta, graind fratelui sau, imparatul i-a dat un raspuns pe care fratele sau nu l-a inteles.
        Deci, avea obicei imparatul acela, cand da cuiva un raspuns de moarte, trimitea la poarta lui un vestitor, ca prin trambita de moarte sa afle porunca cea imparateasca, iar glasul trambitei il cunosteau toti, ca vinovat se face acela de osandire la moarte. Si, facandu-se seara, a trimis imparatul o trambita de moarte, ca sa trambiteze la poarta casei fratelui sau. Iar acesta cum a auzit trambita cea de moarte, nu mai intelegea nimic si, la aceasta s-a gandit toata noaptea. Iar a doua zi, imbracandu-se in haine de mahnire si de plangere, impreuna cu femeia si cu fiii sai, au mers la palatul imparatului si au stat inaintea usilor, plangand si tanguindu-se. Deci, l-a chemat pe el imparatul la sine si, daca l-a vazut tanguindu-se, i-a zis: "O, nepriceputule, te-ai infricosat atat de un vestitor al fratelui tau, celui asemenea nascut ca tine si cinstit, fata de care nu te stii vinovat nicidecum. Apoi, cum ai adus parere de ocara asupra mea, ca am sarutat cu smerenie pe vestitorii Dumnezeului meu, care mi-au insemnat mie moartea, cu mai mare glas decat trambita? Si infricosata imi este intalnirea cu El, ca eu imi stiu cele multe si mari pacate, ce am savarsit. Deci, iata, am ales chip ca acesta, ca sa te inveti din insasi mustrarea ta. Asemenea, degraba voi mustra, la aratare, si pe cei ce s-au intocmit cu tine la defaimarea cea asupra mea". Si asa socotind si pe fratele sau invatandu-l, l-a slobozit pe el la casa lui.
        Dupa aceea, a poruncit imparatul sa se faca patru sipete de lemn. Si a hotarat ca doua dintr-insele sa se inveleasca cu aur sa se puna intr-insele oase de morti; si, cu piroane de aur, le-a incuiat pe ele. Iar pe celelalte doua le-a uns cu rasina si cu smoala si le-a umplut cu pietre scumpe si cu margaritare de mult pret si toate binemirositoarele miresme si le-a infasat pe ele cu niste tesaturi aspre de par. Si a chemat pe dregatorii, cei ce se smintisera de dansul pentru intampinarea smerita a celor doi oameni, si a pus cele patru sipete inaintea lor, ca sa socoteasca de cat pret sunt vrednice cele aurite si de cat pret cele unse cu rasina. Iar ei, pe cele aurite le-au pretuit, zicand ca de mult pret sunt vrednice, ca le socoteau pline de imparatesti coroane si braie. Iar cele unse cu smoala si cu rasina, ziceau ca sunt de un pret mic si prost. Deci le-a zis lor imparatul: "Am stiut eu ca asa se cuvine a va grai voua, ca ochi trupesti si trupesc chip aveti, dar aici nu se cade a socoti asa, ci a vedea si cu ochii sufletului, pe cele ce sunt inlauntru, fie cinste, fie necinste". Si a poruncit imparatul sa deschida sipetele cele aurite si, deschizandu-le, rau miros a iesit dintr-insele si, asa, s-a vazut ca sunt urate. Si le-a zis lor imparatul: "Acesta este chipul celor ce sunt imbracati in haine luminoase si slavite, mandrindu-se cu multa putere si slava, iar inlauntru sunt pline de oase moarte si de lucruri rele". Dupa aceea, a poruncit sa deschida pe cele rasinite si unse cu smoala. Si, deschizandu-le pe acestea, i-a veselit pe cei ce erau acolo cu stralucirile ce se aflau intr-insele si cu buna mireasma ce iesea din ele. Deci, le-a zis imparatul: "Oare, stiti cu cine se aseamana sipetele acestea? Ele sunt asemenea cu acei oameni smeriti, ce erau imbracati in haine proaste, al caror chip dinafara vazandu-l voi, ati socotit defaimare a coroanei imparatesti, plecaciunea mea pana la pamant inaintea lor. Dar eu m-am minunat de dansii, cunoscand cu ochii sufletului frumusetea si cinstea lor sufleteasca si i-am socotit mai buni decat coroanele, mai buni si mai cinstiti decat imparatestile mese". Si asa, imparatul a infruntat pe dregatorii sai si i-a invatat pe ei a nu se sminti de cele vazute cu ochii trupului, ci sa ia aminte, cu ochii sufletului, la cele dinlauntru. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.