Acest mare placut al lui Dumnezeu, Ipatie, episcopul Gangrelor, din Paflagonia, a fost unul din cei 318 Sfinti Parinti de la intaiul Sinod cel a toata lumea, care s-a tinut la Niceea (325), in vremea Sfantului Imparat Constantin (324-337), osandind ratacirea lui Arie si intarind credinta cea adevarata in Sfanta Treime, statornicita de Mantuitorul, propovaduita de Apostoli si pecetluita cu sangele Mucenicilor, si a trait el pana pe timpul imparatiei lui Constantiu, fiul merelui Constantin.

   Inarmat din tinerete cu intelepciunea Sfintelor Scripturi, fericitul Ipatie se nevoia cu faptele bune placute lui Dumnezeu si propovaduia neincetat dreapta credinta pastoritilor sai, facandu-se vestit prin semnele minunate ce lucra Dumnezeu printr-insul, ca unul ce era cu totul plin de Duhul Sfant, incat insusi imparatul Constantiu il cinstea si-l pretuia, ca unul ce avusese mult folos de la dansul.

   Odata, insa, pe cand fericitul Ipatie se intorcea din Constantinopol la cetatea sa, Gangra, o ceata de eretici novatieni hotarasera sa-l piarda pe cela ce se aratase stalp neclintit Bisericii lui Hristos. Ca niste talhari l-au pandit, ca niste fiare salbatice s-au repezit asupra Cuviosului episcop si l-au lovit de moarte, strapungandu-i trupul cu sulitele si umplandu-l de rani; apoi, l-au aruncat intr-o prapastie, prada pasarilor si salbaticiunilor.

   Zvarcolindu-se in durerile mortii, Cuviosul Ipatie si-a adunat puterile si s-a rugat, cum se rugase si alta data Sfantului Arhidiacon Stefan, spre iertarea si imblanzirea ucigasilor lui. Dar, pe cand se ruga, o femeie din ceata lui Arie, luand o piatra ascutita, i-a zdrobit capul Cuviosului episcop si l-a lasat mort, iar trupul sau a fost ascuns in sura de paie a unui gospodar din apropiere.

   Deci, afland de aceasta, crestinii din Gangra au venit si au luat trupul Sfantului, ca unul care prin binefacerile si sfintenia vietii lui castigase dragostea pastoritilor sai, si cu multa cinste, si cu mare alai si jale, ca pe un Mucenic al dreptei credinte, au ingropat sfintele lui moaste. Si multe minuni si tamaduiri s-au aratat acolo, cu darul lui Hristos, oamenilor ce veneau cu credinta la mormantul Sfantului. Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

   Anastasie imparatul, cazand in erezia lui Eutihie, a izgonit pe Ilie patriarhul din scaunul Ierusalimului si pe Flavian, arhiepiscopul Antiohiei, dupa Sinodul din Calcedon. Si l-a surghiunit pe Ilie la Aila, iar pe Flavian la Petra. Deci, intr-o zi, amandoi patriarhii au trimis veste unul la altul, zicand: sa mergem dar, sa ne judecam cu dansul inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca Domnul Insusi a zis: Eu sunt Cel ce judec cu dreptate si nu Ma sfiesc de fata omului." Si, dupa doua zile, s-au mutat amandoi patriarhii la Dumnezeu.

   Deci, aceasta stiindu-le voi, puternicilor, sa nu faceti nedreptati celor neputinciosi, ca sa nu va dea pe voi lui Dumnezeu si acolo cumplit sa fiti osanditi. Pentru ca s-a zis: "Viermele nu va muri si focul nu se va stinge pentru cei ce nu judeca dupa dreptate si jefuiesc averile strainilor si, cu mandria cea mare inaltandu-se, nu-si aduc aminte de ziua mortii." Ca in ceasul acela, omul s-ar lipsi, bucuros, de toata bogatia lumii acesteia, numai sa scape si sa nu i se desparta sufletul de trup, pentru ca moartea pacatosului cumplita este. Iar de va sculati din pat si din boala mortii, apoi, iara va apucati, asuprind si mai rau casele saracilor jefuiti dupa nedreptate judecati, va fatarniciti si cu sila luati, pe sarac nu-l miluiti, pe cei scapatati nu-i ajutati. Oare, ce adunati? Nu stiti ca, venind moartea, toate acestea pier? Ca a Domnului este stapanirea si caruia voieste, aceluia o si da. Cuviosul Savarie a zis asa: "Daca postesti, iar milostenie nu faci, aceasta nu se numeste post, ci, mai amar si mai rau esti decat cela ce se prea satura si se imbata si se ingrasa. Si inca ce zic, numai de post, ca, chiar si fecioria nu-ti vei pazi curata, afara de camara de mire vei ramane, neavand milostenie. Mare este fecioria, si chiar si in Legea noua, la mare cinste a pus-o Domnul, dar insesi fecioarele au ramas afara, de vreme ce milostenie nu au avut. Ca nimeni nu va putea castiga mila fara de milostenie si in lume nimeni nu traieste fara de ea." Ca si cei ce lucreaza cu palmele si ostasii si lucratorii de pamant si negustorii, toti slujesc aproapelui si aceasta mare facere de bine este. Iar a trai pentru sine singur si pe ceilalti a-i trece cu vederea, urat este lucrul acesta si strain de crestinatate. Ca daca voiesti sa fii bogat in vecul viitor, apoi fii sarac aici, Risipeste aici, ca sa aduni acolo. Ca nici semanatorul n-ar aduna, daca, mai intai, n-ar risipi. Pentru ce, dar, nu dai si tu celor ce au trebuinta? Zici: "O casa de copii imi sta inainte si voiesc sa-i las pe dansii indestulati."

   Insa de voiesti sa-ti lasi copiii indestulati, bogati, lasa-le lor, mai bine, pe Dumnezeu datornic. Ca daca tu, mai inainte de moarte apucand, vei da averea ta lui Dumnezeu imprumut, atunci multa rasplata le va fi copiilor, ca prin ea, Dumnezeu dator le este ca mai mult sa-i iubeasca.

   Deci, daca voiesti ca sa-L ai pe El prieten, mai inainte, sa-l faci pe El datornic. Ca nici un om care da imprumut, avand datornic, nu se bucura atata, pe cat se bucura Dumnezeu, fiind datornicul tau. Deci, pentru ce dai oamenilor averea spre pastrare, cand Hristos sta gata a o primi, voind cu si mai multa dobanda sa-ti dea imprumutul? Ca din mainile Lui nimeni nu o va rapi. La oameni, adica, de-ti va pazi cineva averea ta, plata cere de la tine. Iar Hristos, pentru pazire, iti daruieste tie mai multa plata. Pentru aceasta iti porunceste tie Dumnezeu, ca averea ta sa o dai celor ce au trebuinta, ca sa ti-o pazeasca. Ca pana o tii singur nu fara teama, o pastrezi; te temi, ca sa nu o ia cineva de la tine, vecinul clevetitor sau talhar, sau moartea sa te ajunga. Iar de o vei imparti la saraci, Eu, zice Domnul, ti-o voi pazi cu intemeiere. Pentru ca, vrand sa ti-o dau, zice Domnul, o iau de la tine. Ci, ca mai multa in veacul viitor, in viata cea neimbatranitoare, sa ti-o dau tie, spre bucuria cea fara de sfarsit. Amin.

   Un pustnic, afland pe un om indracit, care nu putea sa posteasca, s-a rugat lui Dumnezeu sa se multe la dansul dracul si acela sa se slobozeasca. Si l-a ascultat pe el Dumnezeu si a intrat dracul in pustnic, departandu-se de la omul acela. Iar pustnicul, de dracul fiind ingrunat, rabda in post si in rugaciune si zdrobindu-se in nevointa. Si dupa putine zile, mai mult, pentru dragostea lui, a gonit Dumnezeu pe dracul si de la dansul.

   Un monah avea in grija sa alt monah care era intr-o chilie departe, la zece mile. Deci, i-a zis lui gandul: "Cheama pe fratele, sa vina sa ia paine." Si iarasi a socotit: "De ce pentru paine sa supar eu pe fratele meu, sa vina la mine, zece mile? Mai bine sa o duc eu.". Si, luand-o, s-a dus la el. Iar mergand, s-a lovit cu piciorul de o piatra si, randundu-i-se degetul, curgea sange mult. Iar el de durere a inceput sa planga si indata a venit la el ingerul, zicand: "De ce plangi?" Iar el, aratandu-i rana, a zis: "Pentru aceasta plang." Zis-a ingerul: "Nu plange pentru aceasta, ca pasii pe care-i faci, se numara pentru Domnul si spre mare rasplatire inaintea fetii lui Dumnezeu se fac." Atunci pustnicul, multumind lui Dumnezeu, calatorea bucurandu-se. Si venind la fratele, i-a adus painile. Si i-a povestit lui iubirea de oameni a lui Dumnezeu si, dandu-i painea, s-a intors. Iar a doua zi, luand iarasi paine, se ducea, la alt monah, s-o dea. Si s-a intamplat atunci, ca venea si acela la el si s-au intalnit pe cale amandoi. Deci, a zis cel ce mergea catre cel ce venea: "O comoara aveam si ai cautat sa mi-o pradezi." Iar acela a zis lui: "Au doara, usa cea stramta, numai pe tine te incape? Lasa-ne si pe noi sa venim impreuna cu tine." Si, indata vorbind ei, li s-a aratat ingerul Domnului si le-a zis: "Osteneala voastra s-a suit la Dumnezeu, ca un prinos cu buna mireasma." Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

   "Pe Iisus, Il vedem incununat cu slava si cu cinste, din pricina mortii pe care a suferit-o" (Evr. 2.9).

   In ziua cea trecuta, a patimilor Domnului, am vazut pe Hristos Mantuitorul nostru, fara de slava si fara de cinste, asa cum graia Isaia despre Dansul: "Si l-am vazut pe El si nu avea chip, nici frumusete, ci chipul Lui era necinstit si mai defaimat decat al tuturor fiilor omenesti." iar acum, intru luminatul praznic al Invierii Lui, vedem impreuna cu Sfantul Ioan Teologul, slava Lui, ca slava Unuia nascut din Tatal, plin de har si de adevar, iubitii mei ascultatori.

   Intru acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos a fost incununat cu spini, spre batjocura, iar acum, spre slava Sa, primeste flori pe preacuratul sau cap, nevestejitii trandafiri de lauda.

   Intru acea vreme, cu cei fara de lege s-a socotit, iar acum este Dumnezeu in mijlocul poporului Sau, pe care L-a rascumparat cu scump sangele Sau si din iad l-a slobozit. Ca, Domnul, in mijlocul adunarii Sfintilor Sai, s-a aratat, zicand: "Eu sunt cu voi."

   Intru acea vreme, multi trecand, Il batjocoreau pe El, iar acum, in numele cel Sfant al Lui, se inchina tot genunchiul, al celor ceresti si celor pamantesti si al celor de dedesubt. Intru acea vreme, a fost batut peste spate, peste obraz si chinuit pana la moarte, ca, spanzurandu-L pe lemn, L-au omorat. Iar acum, El a omorat moartea si pe diavolul. Ca scrie: "Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta?"

   Intru acea vreme, Datatorul nostru de viata era mort, iar acum viu este Domnul si binecuvantat Dumnezeu. Intru acea vreme, soarele pe cer, la amiaza s-a intunecat, iar acum, din mormant, Soarele dreptatii, cel frumos, noua ne-a resarit. Si vedem, impreuna cu Apostolul, pe Iisus, ca, pentru primirea mortii, cu slava si cu cinste S-a incununat.

   Iar noi aici, cercetand in scurt, vedem ca alta cale nu este, catre vesnica slava si cinste, fara numai prin multe patimiri. Ca, si Insusi Incepatorul vietii noastre, Hristos se cuvenea, prin patimiri, a se sfarsi.

   Intru aceasta putina vreme, sa ne inaltam mintea noastra catre cer, lasand toata grija cea lumeasca. Si sa privim, ca printr-o oglinda, prin descoperirea Sfantului Ioan Teologul. Si sa auzim ce se lucreaza in cer. Ca eu aud acolo o oarecare tulburare facandu-se, ca un glas de tunete tari si glas de ape al ingerilor celor multi - ca era numarul lor mii de mii -, imprejurul Tronului si al celor patru fiinte si al batranilor, un glas zicand: "Poruncesc la toate zidirile, in cer si pe pamant si sub pamant si in mare, ca sa se pregateasca multumire si inchinaciune pe robi Fetei imparatesti, ce sta pe Scaunul cel dumnezeiesc."

   Sa vedem, dar, noi, cine imparateste pe Scaunul cel dumnezeiesc? Mie mi s-a parut ca Leul va lua imparatia. Ca se zice: "Iata Leul, cel ce este din semintia lui Iuda, a biruit." Si celui ce biruieste, zice Dumnezeu, ii voi da sa stea pe Scaunul Meu. Dar nu vad, pe Scaunul lui Dumnezeu, pe Leu. Deci, are sa ia imparatia, negresit, Vulturul, cel ce-si acopera cuibul sau si peste puii sai se va indura, ca si a intins aripile sale si i-a luat pe ei si i-a ridicat pe umerii sai. Dar, nici pe Vultur nu-l vad pe Scaun. Atunci, cine este in acest fel, Cel ce primeste acea dumnezeiasca si imparateasca cinste. Caruia are a se inchina toata zidirea cea de sus si cea de jos? Privind, iata, vad pe Mielul imparatind - Miel injunghiat, si aud mii de mii zicand cu glas mare: "Vrednic este Mielul, cel injunghiat, sa ia puterea si bogatia si taria si intelepciunea si cinstea si slava si binecuvantarea." Deci, sa luam aminte, ca Unul si acelasi Hristos este si Leu si Vultur si Miel Leu, ca a biruit lumea si ca moartea si iadul a stricat: Vultur, ca pe sufletele sfintilor le-a ridicat pe aripile sale si pe umerii sai si i-a scos pe ei din iad: Miel, ca a patimit pentru toti. Insa, cand a voit a imparati, a imparatit nu cu infatisarea leului, nici cu cea a vulturului, ci cu infatisarea Mielului, celui injunghiat, ca sa arate ca, pentru cununa Imparatiei Ceresti si a vesnicei slave, nu este alta cale, in afara de calea patimirii Celui injunghiat. Si, din pamanteni cine voieste ca acolo sa afle cununa, sa-si raneasca inima sa prin umilinta sa-si injunghie patimile sale prin omorare si greu sa patimeasca in ostenelile pocaintei. Cautand spre cele ceresti, sa privim si Raiul, care, asa cum este scris in descoperirea Teologului, pe langa alte minunate si nepovestite frumuseti, are si aceasta mica frumusete, ca portile care sunt in numarul de douasprezece, sunt margaritare. Pentru care, oarecine marturiseste, zicand ca, in visul noptii, de i se arata cuiva margaritar, atunci, insemneaza lacrimi. La aceasta se uneste si Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand: "Ochii lui David cu ploi de lacrimi erau infrumusetati, ca si cu niste margaritare." Ma minunez ca, daca margaritarele sunt semnul lacrimilor, ele sunt si semn de plangere. Deci, pentru ce sunt acolo porti de margaritare, unde nu se arata nimic de lacrimi, nimic de plans, ci toate sunt pline de nepovestita bucurie? Eu, cercetand, am cunoscut ca acolo se va sili cineva sa intre, prin acele porti nu va putea prin altceva, fara numai prin lacrimi. Vazut-ai ca portile Raiului, cele de margaritar, insemneaza margaritarul-lacrima? Si aceasta sa-ti fie stiut, ca, prin lacrimi, ti se cade tie a intra in Rai si nu este altfel de intrare in Rai, in afara de lacrimile cele de margaritare. Ca lacrimile se fac din sfaramarea inimii, iar sfaramarea inimii din intristarea cea pentru pacate si din greaua patimire pentru Dumnezeu. In acest fel este calea spre odihna Raiului.

   Dar, sa ne intoarcem catre cele de jos si sa trecem prin partile Egiptului, sa pomenim acolo despre cele de demult lucrari ale cinstitului Iosif. Ca Domnul, pe Iosif cel prea frumos, in Egipt pregatindu-l spre scaunul si cununa imparateasca, oare ce fel de cale spre acea slava si cinste i-a pregatit? Cu adevarat, cale de spini, stramta, plina de nevointe, cu napraznica napasta, temnita intunecoasa, lanturi grele, goliciune, foame, lipsa celor de nevoie. Lunga era acea cale, legatura de multa vreme. Ca a smerit in catuse picioarele lui si prin fier a trecut sufletul lui. Dupa aceea, dupa destula si multa vreme a patimirii, a trimis imparatul si l-a slobozit pe el si l-a pus stapan casei lui si domn peste toate averile sale. Cumplita cale catre cinstea imparateasca! Iosif acela era, mai inainte, inchipuire a Patimilor Domnului nostru. Si cum si in ce fel Domnul nostru a patimit, mai inainte de a lua imparatia, peste toata faptura, nu trebuie multe a spune, celor ce bine le stiu.

   Dar, eu ma duc spre plimbare in gradina lui Solomon, ca sa iau seama ce se lucreaza acolo, Vad ca Mirele Ceresc se racoreste acolo, logodindu-si Lui mireasa, cum se zice de obste de catre pamanteni, pe Biserica Sa, pe care a rascumparat-o cu sangele cel scump al Sau, si zic, chiar, pe tot sufletul fiecarui crestin l-a rascumparat. Pe acea mireasa iubind-o mai mult decat sufletul Sau, a numit-o pe dansa crin. Ca si crinul in spini, asa este mireasa Mea. Eu voi lua seama unde Acel mire ceresc va pune crinul Sau, pe iubita Sa mireasa, in gradina Sa, Mie mi se pare ca o va pune la un loc larg, intre alte flori bine mirositoare. Iar El a pus crinul Sau intre spinii cei ascutiti, ca un crin in spini, precum este cea de aproape a Mea, in mijlocul fecioarelor.

   Aici, dar, o bine-credinciosilor ascultatori, sa gandim pentru ce Mirele Ceresc, pe crinul Sau, pe mireasa Sa, o voieste sa fie in mijlocul spinilor. Crin intre spini? Cand a sadit Raiul spre rasarit, l-a imprejmuit pe el cu pomi roditori, pomi bine infrunziti. Ierusalimul cel Nou, care s-a aratat Sf. Ioan, intru descoperire, ca venea din cer, era imprejmuit cu zid de pietre scumpe de iaspis, de safir, de smarald, de topaze, de iachint, avand porti de margaritare, fiecare poarta dintr-un margaritar. Pe via cea roditoare, de care se scrie in Evanghelia de la Matei, a inconjurat-o cu o oarecare ingraditura aleasa si cu gard a ingradit-o pe ea. Iar pe iubita Sa mireasa, pentru care nici sufletul Sau nu Si-a crutat pe cruce, o pune pe pamant intru ingradire, nu ca gradina Raiului, nu intru frumosi pomi roditori, ci, intr-o ingradire de spini, o pazeste, ca pe un crin intre spini.

   Dar, aici, sa pomenim si de parabola cea de demult, de care se scrie in cartile Judecatorilor israiliteni, in care toate lemnele, padurile, livezile, viile, adunandu-se intr-o adunare, isi alegeau lor imparat. Si, dupa ce multi s-au lepadat, s-au unit sa aleaga pe spin, ca sa imparateasca peste ele, si au zis catre el: "Vino si imparateste peste noi." Ar fi putut zice cineva lemnelor: "Ascultati, lemnelor, ce vi s-a intamplat, pe cine alegeti? Au nu sunt intre voi slaviti cedri, preainaltii finici, bineroditorii maslini si alte lemne alese si aducatoare de folos? Ci, de la spini, ce roada o sa aveti? Ce folos va fi voua? Ca Evanghelia pe el nu-l lauda, ci mai vartos zice: Au, doara, din spini aduni struguri? Dar, ca sa nu fie defaimat cu totul sfatul lemnelor, cel intr-o unire, eu le voi lauda buna socotinta, si alegerea. Ca bine au facut ele, alegandu-si-l lor pe spin de imparat. Ca, el, macar ca este spin, este incununat de trandafir, incat cu toata cumplita lui ascutire a spinilor, are a lui fireasca slava si frumusete. Si apoi, cand spinul sta imprejurul livezilor sau al viilor, atunci ingradirea este gata, pazindu-le de orice stricaciune. Pentru ca de tepii lui, ca de o arma ascutita, nu se poate apropia nimeni.

   Deci, imparateste tu, spinule, peste lemne, iar voi, prea alesi si preainalti copaci, plecati-va varfurile voastre sub spin, inchinativa lui, veniti si intrati sub umbra lui. Multele soiuri de copaci inchipuiesc tot felul de sfinti: cedrul si finicul, inchipuiesc pe cei drepti, ca dreptul ca finicul va inflori; maslinul ce bine roditor insemneaza invatatori bisericesti, care, cu roadele cuvantului lui Dumnezeu, satura sufletele oamenilor credinciosi, via insemneaza tot poporul cel de obste, care vietuieste dupa Dumnezeu; via Domnului Savaot este casa lui Israil. Dar spinul ce insemneaza, fara numai de patimire? M-am intors spre chinuire, zice, cand m-a impuns pe mine spinul. Insemneaza mucenicie, primejdii, ca niste bolduri ascutite, necazuri, ca niste rani de spini. Iar cel ce rabda, pentru Dumnezeu, toate acestea, se afla ca si crinul intre spini, care sunt patimirile insesi, si incepe a primi parti din vesnica slava.

   Inalta randuiala este cea a Proorocilor, inalta, a Apostolilor, dar nu mai prejos si a Invatatorilor, a Cuviosilor, a Feciorelnicilor, a Pustnicilor si a celorlalti Sfinti. Insa nici una din ele n-a primit desavarsirea, fara a ei patimire. Ca tuturor acestor randuieli, chip S-a facut Domnul nostru Iisus Hristos, care venind pe pamant, catre oameni, S-a aratat in multimea sfintilor si nu S-a incununat cu slava imparatestii cununi, pana n-a strabatut, mai intai, randuiala patimirii. Ca prooroc era, spunand mai dinainte cele ce erau sa fie, despre daramarea Ierusalimului si despre judecata zilei cei infricosatoare. Era apostol, pentru ca de la Dumnezeu Tatal a fost trimis, umbland si propovaduind pretutindenea. Era doctor fara de plata, ca tot poporul cauta sa se atinga de El si sa se tamaduiasca de neputintele sale. Era mare facator de minuni, ca invia mortii. Dar nu aici Si-a intarit El cununa slavei si imparatiei sale Dar unde? In randuiala patimirii, intru cununa de spini, in varsarea sangelui Sau, ca asa se cuvenea a patimi Hristos, ca sa intre in slava Sa. Si asa vedem pe Hristos, pentru patimirea mortii, cu slava si cu cinste incununat.

   O, iubitilor ascultatori, daca Hristos, Domnul nostru, Care, voind sa intre intru a Sa slava, in asa fel a trebuit a patimi, ce ne ramane noua? Ce fel de osteneli, ce fel de nevointa ne trebuie noua, celor ce voim a intra, nu intru a noastra, ci intru cea straina slava? Intru cea straina, da, pentru ca ne-am instrainat de dansa, prin pacatele noastre, ca din pantecele mamei noastre, noi, pacatosii, ne-am instrainat...