LUNA  MARTIE IN 30 DE ZILE:   Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan, cela ce a scris Scara.

       Sfantul Ioan era, de fapt, din Palestina si a trait intre anii 578-649. Iscusit la minte si aplecat spre invatatura, fericitul Ioan s-a indeletnicit cu cartea, inca din copilarie, inainte de a intra in tagma calugareasca. La varsta de 16 ani insa, in frageda tinerete, se lepada de toata slava lumeasca si, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotarat sa slujeasca si, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotarat sa slujeasca lui Hristos si oamenilor, vietuind in manastire.

        Deci, la varsta de 20 de ani, a fost tuns in calugarie, "mutandu-se cu trupul in Sinai, iar, cu sufletul, in muntele ceresc" si a fost incedintat unui foarte bun ava, anume Martirie. Si, a petrecut, mai intai, 20 de ani sub povatuirea acestui ava in viata de obste a manastirii, apoi, dupa aceea, alti 21 de ani, in viata pustniceasca, in pustia Tola, la inceput, ca ucenic al lui Martirie, iar, dupa moartea acestuia, singur, si, in sfarsit, ca povatuitor al lui Moise, ucenicul sau. Si era Tola, ca la cinci stadii de biserica manastirii.

        Deci, petrecand patruzeci de ani in focul dragostei dumnezeiesti, fericitul Ioan s-a facut un desavarsit invatat, in toata intelepciunea, si dascal al stiintelor ceresti, incat i s-a dat si numele de Scolasticul, adica invatatul, inca tanar fiind, invapaindu-se de-a pururea cu dorinta aprinsa a dumnezeiestii iubiri.

        Dar, cine este destoinic a aratat prin cuvant ostenelile lui cele de taina, avand rugaciunea parintelui sau arma de aparare, pentru risipirea patimilor si imblanzirea cornului mandriei: Si cine ar fi crezut ca Sfantul poate avea si vrajmasi?

        Deci, auzind el ca-i invinuit de unii, ca-si pierde vremea in cuvantari desarte, cautand lauda si slava lumii, ori de cate ori, in Duminici si in sarbatori spunea un cuvant de invatatura fratilor. Sfantul Ioan n-a mai vorbit un an intreg, nici un cuvant, catre nimeni, ostenindu-se singur la tacere. Trecand anul, infranti de umilinta Sfantului, invinuitorii si fratii l-au rugat, cu lacrimi, sa le ierte nedreapta invinuire si sa nu ingroape talantul intelepciunii, ci sa povatuiasca pe cei ce vin la dansul. Si Sfantul Ioan a rupt tacerea si, fara suparare si umulinta, propovaduia oamenilor cuvantul lui Dumnezeu, dupa obiceiul lui cel dintai.

        Si, petrecand in neincetata rugaciune si in dragostea spre Dumnezeu, cea neasemanata, fiind plin de toata fapta buna, de mari aratari s-a invrednicit.

        Asa, afalndu-se o data in chilia sa, si cunoscand prin darul Sfantului Duh ca ucenicul sau Moise se odihneste, furat de somn, sub o piatra mare ce sta sa cada sa-l turteasca, staretul l-a izbavit dintr-o moarte ce aceea, aratandu-i-se in vis si chemandu-l afara din primejdia pietrei aceleia, care a si cazut indata.

        Deci, ajungand el in varful faptelor bune si toti fratii fiind uimiti de iscusinta lui, in toate imprejurarile, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumina in sfesnic, la dregatoria de egumen al fratilor din Sinai. Nu se stie cati ani a trait ca egumen, nici cand a fost sfintit preot, dar, ceea ce se stie bine este ca Sfantul Ioan n-a plecat in vesnicie din lumea aceasta vremelnica, inainte de a ne lasa, la cererea prietenului sau Ioan, egumenul din Rait, minunata si plina de intelepciune carte nemuritoare, a dumnezeiestilor suisuri duhovnicesti, ce se cheama Scara. De la cartea aceasta vestita, marele staret isi trage numele de Ioan Scararul, Dumnezeului nostru, slava !

    Am auzit pe unii care petrec in lume cu nepasare, zicand catre mine: "Cum putem noi, cei ce vietuim impreuna cu sotiile (sau cu sotii) noastre, sa petrecem viata calugareasca ?" Acestora le-am raspuns: "Toate lucrurile bune pe care le puteti face, faceti-le: nu defaimati pe nimenea, nu furati de la nimeni, nu mintiti fata de nimeni, nu va inaltati fata de nimeni, nu urati pe nimeni, nu va despartiti de adunarile de la slujbele din biserica, patimiti impreuna cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala; de aceea ce e al altuia sa nu va apropiati; indestulati-va cu ceea ce va pregatesc femeile voastre. De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia Cerurilor."
 
 

        O oarecare fecioara din Alexandria, cu numele mononia, se calugarise, din tineretile sale, si arata cu chipul ca era smerita, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginti. Ca iubea bogatia si aduna aur si niciodata nu da milostenie, din averea ei, nici la straini, nici la saraci, nici la vaduve, nici la calugari. Insa avea o nepoata de sora careia, noaptea si ziua, ii fagaduia bogatia sa, ca una ce cazuse din cereasca dragoste. Ca lucru de inselaciune al diavolului este ca, adica, sa tie cineva avere si sa nu faca milostenie la saraci.  Ca diavolul nu ne lasa sa ne ingrijim de suflet, ci, mai mult, ne invata sa asuprim pe cei saraci si pe aproapele, si sa trecem cu vederea pe tata si pe mama, sa ne asemanam ucigasilor. Ca, de multe ori, si pe calugari ii sfatuieste sa se ingrijeasca de rudenii si sa le adune avere, iar la saraci milostenie sa nu faca, cu adevarat, spre pierzare pastrand-o pe ea. Ca, daca cineva, din intelegere duhovniceasca si cu darul lui Dumnezeu se porneste, mai intai, a se ingriji pentru sufletul sau, iar, dupa aceea, incepe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, unul ca acesta, nu poate canta impreuna cu David, intru frica lui Dumnezeu, zicand: "Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima, care n-a luat in desert sufletul sau" (Ps. 23, 3-4). Pentru ca aceia, cu adevarat, in desert isi iau sufletul lor, parandu-li-se ca au murit cu trupul, fiindca lucrul cel duhovnicesc cu lenevire il fac, iar pentru trup, in tot chipul se silesc.

        Deci, pe aceasta fecioara ce se numea Mononia, vrand sa o faca milostiva si sa o intoarca de la averea ei cea covarsitoare, Sfantul Macarie presbiterul, iconomul saracilor, al schiopilor si purtatorul lor de grija, ca unul, care, in tinerete, fusese lucrator de pietre scumpe, a zis catre Mononia: "Pietre nepretuite, smarald si iachint a adus la mine cineva si nu stiu, ori sunt furate, ori cumparate, nu pot spune, pentru ca sunt mai presus decat pretul cerut. Si le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni si prea potrivite sunt spre impodobirea hainelor nepoatei tale." Acestea auzindu-le, Mononia a cazut, cu toata osardia, la picioarele lui, zicand: "Rogu-ma tie, sa nu le ia pe ele nimeni." El i-a zis ei: "Sa mergi, stapana mea, singura in casa mea si sa le vezi." Iar ea n-a vrut sa mearga, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicand: "Ia-i pe acestia, rogu-ma tie, ca eu nu voi iesi din chilie si nu vreau sa vad pe omul acela care le vinde." Deci, luand de la dansa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinta saracilor.

        Si a trecut catava vreme; insa, fiindca avea mare cinste, in Alexandria, iubitorul de Dumnezeu si milostivul staret, fecioara se sfia ca sa-i aduca aminte. Iar, mai in urma, l-a intampinat pe el la biserica, si i-a zis: "Ce poruncesti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat pretul de la mine, cinci sute de galbeni." Iar el i-a zis ei: "Din ziua in care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la pretul pietrelor si, de voiesti ca sa le vezi pe ele, sa mergi in casuta mea, ca acolo se afla pietrele si sa vezi de-ti vor placea, iar de nu, iti vei lua aurul tau." Si a venit Mononia, bucurandu-se. Si erau in casele acelea, in cele de sus, barbati, iar in cele de jos, femei. Deci, venind in casa lui, i-a zis ei Sfantul: "Ce voiesti sa vezi? Iachintul sau smaraldul?" Iar ea a zis: "Ceea ce tu voiesti." Si a suit-o pe ea in casele de sus si i-a aratat ei pe schiopi, pe orbi si pe slabanogi si i-a zis: "Aceasta este iachnitul." Dupa aceea, a pogorat-o pe ea in casele de jos si i-a aratat ei femeile, zicandu-i: "Iata, acesta este smaraldul. Si socotesc ca nu se afla nimic mai scump si mai cinstit decat acestea, de-ti sunt placute si tie, iar de nu, sa-ti iei aurul tau."

        Deci, dupa ce s-au facut acestea asa, s-a intors fecioara foarte necajita. Si, intrand in casa ei, de necazul cel mult a cazut in boala, ca nu pentru Dumnezeu facuse lucrul acesta, ci, fara voie, de staret amagita fiind. Si in boala aceea, aproape de moarte ajungand si foarte slabita fiind, s-a vazut pe sine, in vis, in locurile cele de osanda: de o parte, intru intunericul cel mai din afara, iar de alta, in focul cel nestins si la viermele cel neadormit si s-a infricosat. Iar un oarecare barbat luminos i le arata ei pe acestea si-i zicea: "Vezi ? Dintru aceasta osanda te-a izbavit pe tine Cuviosul Macarie, care ti-a cumparat tie pietrele acelea, iachnitul si smaraldul." Deci, ea, ca din somn desteptandu-se, din boala s-a trezit si mult multumea staretului. Iar, dupa aceea, s-a facut fecioara foarte milostiva spre saraci. Dumnezeului nostru, slava !