Cuviosul Ilarion cel Nou a trait pe vremea imparatului Leon Isaurul (717-741), prigonitorul Sfintelor icoane, si a fiului sau, Constantin Copronim (741-775). Cunoscand, din copilarie, sfanta credinta, Cuviosul Ilarion s-a calugarit din tinerete si a urmat cu osardie, Celui rastignit, supunandu-si, cu infranarea, patimile trupesti. A petrecut, dupa aceea, inchis intr-o chilie, vreme de multi ani si acolo se indeletnicea cu rugaciunea si cu cercetarea Sfintelor Scripturi, si, asa, s-a luminat cu darul nepatimirii. A primit, apoi, si randuiala preotiei si s-a invrednicit a fi egumen la manastirea Pelechitului, langa Helespont, in Asia. La sfarsit, i s-a daruit lui si puterea facerii de minuni; si, ca unul ce a suferit chinuri grele de la prigonitori, s-a invrednicit si de cununa muceniciei. Ca, pornind imparatul Leon prigoana impotriva Sfintelor icoane, urmaritorii au ajuns si in manastirea Pelechitului, intr-o sfanta si mare Joi din Saptamana Patimilor, manastirea fiind cotropita, in adevar, de prigonitori, care au patruns in biserica si in altar, sfaramand icoanele si aruncand Sfintele Taine. Calugarii au fost ferecati in lanturi, batuti si chinuiti. La plecare, ei au dat foc manastirii.
La statornica impotrivire a Cuviosului egumen Ilarion, prigonitorii au tabarat asupra lui si l-au pus la neinchipuite chinuri. Apoi, pus in lanturi, cu o ceata de calugari, l-au pornit in partile Efesului, unde toti au fost aruncati in inchisoare. Multumind lui Dumnezeu, pentru taria ce i s-a dat, de a indura toate, marturisind dreapta credinta, acolo in temnita, Cuviosul si-a gasit sfarsitul. Dumnezeului nostru, slava!
Pazeste-te acum frate, ca nu cumva sa doresti vreunele ca acelea, pe care, lepadandu-le, le-ai luat dupa cuvantul Stapanului, Care zice: "Nimeni, punandu-si mana sa pe plug si cautand inapoi, nu este destoinic pentru Imparatia lui Dumnezeu." Deci, cela ce, de la viata cea inalta, se pogoara, iarasi, la cele lumesti si pamantesti lucruri, acela calcator de poruncile lui Hristos este, dupa Cela ce a zis: "Daca cineva este pe acoperisul casei, sa nu se pogoare, ca sa-si ia ceva, din casa sa." Pazeste-te, dar, ca sa nu-ti aduci aminte de dragostea cea patimasa si parintilor tai si a rudeniilor cele trupesti, si de grija veacului acestuia, ca, iarasi, te vei intoarce, si nedestoinic te vei afla, dupa cuvantul Stapanului, pentru Imparatia Cerului. Deci, ia aminte, ca nu cumva, mandria pe care o incepusesi, acum, a o calca, prin caldura smereniei, apoi, din nou, sa o ridici asupra ta: si cele ce ai daramat, dupa cuvantul Apostolului Pavel, acelea, iarasi, sa le zidesti, ca te vei face calcator de lege. Ci, mai mult, sa pazesti, pana in sfarsit, rabdarea, pe care ai aratat-o inaintea portilor manastirii, rugand pe toti cu lacrimi, ca sa fii primit. Si cele ce, la inceput, le-ai marturisit inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor Lui, ca, intru smerenie, vei petrece, sa te sarguiesti, pana la sfarsit, sa le pazesti, adaugand, in fiecare zi, caldura, peste cea dintai caldura, ca, spre varful cetatii calugaresti, sa te sui. Caci ticalos lucru, cu adevarat, si de jale este, ca, cineva, sa se intoarca la cea dintai viata. Ca nu cela, ce a inceput binele, este fericit, ci cela ce, pana la sfarsit, l-a pazit pe acesta.
Ca sarpele, cel ce se tareste pe pamant, de-a pururea pazeste calcaiul nostru, adica iesirea noastra o pandeste si pana la sfarsit impiedicari ne pricinuieste noua. Si pentru aceasta, a incepe cineva lucrul cel bun la nimic nu foloseste, ci, a incepe si a sfarsit. Deci, aceasta smerenie a lui Hristos, pe care acum o arati, nu intr-alt fel se savarseste, ci daca pana la sfarsit o vei pazi pe ea, asa vei sfarama capul balaurului. Iar cand vor navali asupra ta gandurile, indata, pana sunt proaspete, sa le marturisesti pe acestea, ca mult se silesc mai marii dracilor de le aduc, ci tu sa nu te rusinezi a le marturisi la parintele tau; si asa vei putea sfarama capetele dracilor, precum si Scriptura ne invata pe noi, zicand: "Fiule, de te vei apropia sa slujesti Domnului, sa-ti gatesti inima ta, nu spre nemahnire, nici spre odihna, nici spre a ta voie, ci spre ispite si suparari si spre taierea voilor tale. Ca prin multe nevointe se cade noua a intra in Imparatia Cerului. Ca stramta si plina de nevoi este calea, care duce la viata si putini sunt cei ce umbla pe ea.
Ia aminte, dar, la cei sporiti si buni si, din bunatatile lor, sa-ti indreptezi viata ta, dar sa nu iei aminte la mai multi, lenesi si nebagatori de seama, pentru ca multi sunt chemati, dar putini alesi, si mica este turma, careia Tatal a voit sa-i dea Imparatia. Caci, nu cadere mica este, ca sa urmeze cineva celor lenesi si potrivnici, ci te sarguieste a te sui la treapta bunatatii celei desavarsite si, asa, vei spori, Dumnezeu ajutandu-ti tie, si la varful bunatatilor vei ajunge, chiar barbat desavarsit, pe masura cresterii plinirii lui Hristos.
Nu voi ascunde lucrul ce s-a facut, cu darul lui Dumnezeu, in neamul omenesc, ca nemincinos este Cel ce a zis: "Nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu." In Cartagina, cetatea Africii, a fost un oarecare barbat, cu numele Taxiot, cu randuiala ostas, si acela in mari pacate isi petrecea viata sa. Si, fiindca multi mureau in Cartagina, a venit si Taxiot in frica si in simtire si s-a pocait de pacatele sale si, iesind din cetate cu femeia lui, s-au asezat intr-un sat, la liniste. Iar, nu dupa multe zile, dupa lucrarea diavoleasca, a cazut in desfranare cu femeia unui gospodar, din acelasi sat cu dansul. Si, trecand mai multa vreme, dupa pacatul acela, l-a muscat un sarpe si a murit. Si era o manastire, ca la o stadie departe de satul acela si, alergand acolo, femeia lui Taxiot a rugat pe monahi ca, venind, sa ia trupul mortului si sa-l ingroape la biserica. Deci, l-au ingropat pe el intru al treilea ceas din zi.
Iar, cand a fost ceasul al noualea, s-a auzit din mormant strigare, zicand: "Miluiti-ma, miluiti-ma!" Si, apropiindu-se de mormant si glasul celui ingropat auzindu-l, degraba l-au dezgropat pe el si, afland pe mortul acela viu, au inmarmurit de spaima. Si l-au intrebat pe el, vrand sa stie, ce i s-a intamplat lui si cum a inviat. Iar acela, neputand vorbi de multa plangere si de tanguire, ii ruga pe dansii, ca sa-l duca pe el la robul lui Dumnezeu. Tarasie Episcopul: si-l dusera la acela. Iar episcopul trei zile l-a tot silit pe el sa-i spuna ce a vazut acolo si acela, a patra zi a putut grai.
Deci, cu multe lacrimi a spus aceasta: "Cand eram pe moarte, niste arapi am vazut inaintea mea, a caror vedere era foarte infricosatoare. Si, vazandu-i pe ei, sufletul meu se tulbura. Apoi, am vazut doi tineri foarte frumosi si a sarit sufletul meu in mainile lor. Si indata, ca zburand, ne suiam de la pamant in vazduh, spre inaltime, si am aflat vamile, cele ce strajuiesc suirile si opresc toate sufletele omenesti. Si, la fiecare vama, pentru alt pacat, osebit esti intrebat: la una pentru minciuna, la alta pentru cearta, iar la alta pentru mandrie si fiecare pacat are pe ai sai intrebatori in vazduh. Si am vazut eu intr-un chivot, ce se tinea de ingeri, toate lucrurile mele cele bune si ingerii luau din acelea si cumpaneau lucrurile mele cele rele: si, asa, am trecut vamile. Iar cand, apropiindu-ne de portile ceresti, am sosit la vama desfranatilor, m-au oprit acolo pe mine strajerii si-mi scoteau toate trupestile mele fapte de desfrau, precum le-am facut din tinerete si pana acum. Si mi-au zis mie ingerii cei ce ma duceau pe mine: Pe toate trupestile pacate, pe care le-ai facut in cetate ti le-a iertat tie Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocait de acelea. Dar, mi-au zis mie potrivnicii mei: Dupa iesirea din cetate, la satul acela, tu te-ai desfranat cu femeia gospodarului aceluia. Si, auzind aceasta, ingerii n-au aflat nici un lucru bun, ca sa ma rascumpere de pacatul acela si, lasandu-ma pe mine, s-au dus.
Deci, apucandu-ma pe mine, viclenele duhuri, m-au batut si, desfacandu-se pamantul, m-au pogorat, purtat fiind prin niste intrari inguste si prin oarecare crapaturi stramte si rau-mirositoare, pana la cele mai de jos temnite ale iadului, unde sufletele pacatosilor sunt incuiate intru intunericul cel vesnic si unde nu au viata oamenii, ci chin vesnic si plans nemangaiat si nespusa scrasnire a dintilor. Acolo ele striga totdeauna, cu strigare mare, zicand: Amar noua, amar, vai, vai. Si nu este cu putinta a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici se pot povesti chinurile si durerile acelora, pe care i-am vazut acolo; gem din inima si nimeni nu se milostiveste de dansii, plang si nu este cineva sa-i mangaie, se roaga si nu este cine sa-i asculte si sa-i izbaveasca. Si am fost inchis cu dansii si eu in locurile intunecoase si intru stramtoarare m-au pus si plangeam si ma tanguiam cu amar, tinut fiind de la al treilea ceas pana la al noualea.
Dupa aceea, am vazut putina stralucire si doi ingeri ce venisera acolo si am inceput a-i ruga pe dansii, ca sa ma scoata pe mine din primejdia aceea, ca sa ma pocaiesc lui Dumnezeu. Si mi-au zis mie ingerii: Fara de vreme te rogi, pentru ca nu iese nimeni de aici inainte de invierea tuturor. Iar eu, mult cerand si rugandu-ma si a ma pocai fagaduindu-ma, a grait un inger catre celalalt: Te chezasuiesti, pentru dansul, ca se va pocai, precum fagaduieste din toata inima? Si a zis celalalt: Ma chezasuiesc. Si am vazut ca i-a dat lui chezasul mana. Atunci, apucandu-ma pe mine, m-au scos de acolo pe pamant, in mormant, la trupul meu. Si mi-au zis mie: Intra de unde te-ai despartit. Si am vazut eu sufleteasca mea fire stralucind ca un margaritar, iar trupul cel mort era ca niste tina rau-mirositoare si neagra si ma ingretosam sa intru intr-insul. Si mi-au zis mie ingerii: Nu ti se cade tie sa te pocaiesti, fara numai cu trupul, cu care ai gresit. Iar eu ma rugam, ca, doar, n-as mai fi intrat in trup. Deci, ingerii mi-au grait: Intra, ca de nu, iarasi te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat. Atunci am intrat si am inviat si am inceput a striga: "Miluiti-ma!" Deci, i-a zis lui sfintitul Tarasie: "Gusta bucate." Si nu voia sa guste, ci, de la biserica, la biserica, umbland, cadea cu fata la pamant, marturisindu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi si cu suspine. Si graia catre toti: "Vai, celor ce gresesc, ca osanda cea vesnica ii asteapta pe dansii! Vai, celor ce nu se pocaiesc, pana au vreme! Vai, celor ce-si spurca trupul lor!"
Deci, a petrecut Taxiot, dupa invierea sa, patruzeci de zile si, curatindu-se prin pocainta, si-a cunoscut ceasul sfarsitului sau, mai inainte cu trei zile. Si s-a dus catre Dumnezeu, Cel preamilostiv si de oameni iubitor, Cel ce pogoara in iar si ridica si tuturor mantuire le daruieste. Caruia se cuvine slava in vecii vecilor! Amin.