Acest Sfant Arhistrateg Gavriil este unul din cei sapte domni mari ai ostilor ceresti, care, de la inceput, se trimiteau de Dumnezeu pe pamant si faceau tot binele firii omenesti. Cand fugise Moisi, de la Faraon, in pustie, traditia spune ca Gavriil este cel care-l invata sa scrie cartile Facerii, despre cele dintai neamuri si timpuri, incepand de la zidirea lumii. Apoi, iarasi, tot marele Gavriil s-a aratat lui Zaharia, pe cand slujea in Sfanfa Sfintelor, vestindu-i nasterea, din cea stearpa, a Inaintemergatorului si zicandu-i: "Ia aminte, eu sunt cel ce bine iti vestesc cuvantul adevarului si impart bucuria neamului omenesc." Si, iarasi, acelasi Arhanghel Gavriil a fost trimis in cetatea Nazaret, catre Fecioara Maria, binevestindu-i ei Intruparea Fiului lui Dumnezeu. Care avea sa vina si sa mantuiasca lumea.

   Pentru aceea, dar, acum ii facem soborul acestui mare Arhanghel Gavriil si cu bucurie il praznuim, multumindu-i pentru marea lui facere de bine adusa neamului omenesc, si pentru aripa ocrotitoare a rugaciunilor lui, pentru noi, pe care neincetat le inalta catre Dumnezeu cel intrupat, pe Care necontenit Il slujeste. Dumnezeului nostru, slava!
 

    Stefan Marturisitorul, cuviosul lui Hristos, a trait in anii imparatului Leon Armeanul (813-820) si, iubind din tinerete viata pustniceasca, s-a infrumusetat cu toate faptele bune si a fost egumen al Manastirii Trighiei, dupa rugamintea monahilor, celor de acolo. Si, pe multi, cu invatatura sa, i-a sfatuit sa vietuiasca spre placerea lui Dumnezeu si, intru curatie, sa petreaca. Dupa aceea, rau credinciosul imparat, incepand a surpa cinstitele si Sfintele icoane si gonire cumplita ridicand impotriva dreptcredinciosilor, a chemat pe Cuviosul Stefan si-l silea pe el sa se lepede de inchinarea Sfintelor Icoane si sa iscaleasca, cu mana sa, impotriva dreptei credinte, lupta pentru surparea icoanelor. Dar, Cuviosul, nu numai sa faca aceasta n-a primit, ci si pe imparatul l-a ocarat, numindu-l pe ele pagan si strain de adevarata credinta.

   Deci, a fost chinuit mult, cu batai si cu legaturi, in temnita; apoi trimitandu-l in surghiun si in rele patimiri si cu dureri fiind chinuit, a trecut catre Hristos Dumnezeu, pentru Care multe nevointe a indurat si chinuri a rabdat.
 

    Malh monahul, in tineretea sa, a fost lucrator de pamant in satul Maroniei, care se afla la treizeci de stadii de Antiohia Siriei. Era singurul fiu al parintilor sai, care voiau sa-l lase mostenitor al casei, si-l sileau spre nunta. Iar el le raspundea lor: "Vreau, mai bine, sa fiu monah, decat mirean." Deci, tatal, cu multe ingroziri, iar mama, cu imbunari, il sileau pe el spre insuratoare. Insa el a fugit pe ascuns, parasind casa si parintii si insuratoarea, pentru Dumnezeu. Si, ducandu-se in niste locuri pustii, care sunt intre Imma si Veria, a aflat acolo o manastire cu monahi placuti lui Dumnezeu si s-a supus la invatatura acelora, deprinzandu-se intru monahicestile nevointe, si, cu osteneli si cu postiri, omorandu-si, intru sine, patimile trupesti.

   Iar, dupa multi ani, i-a venit lui un gand, ca sa se duca in patria sa, sa-si mangaie mama, fiind vaduva, ca auzise de moartea tatalui sau. Si gandea sa-si vanda averile sale si pe unele sa le imparta la saraci, pe altele la manastiri, iar pe unele sa le tina, spre a sa trebuinta. Si, instiintandu-se de acea socoteala, egumenul lui, a inceput sa ridice glasul asupra lui, spunandu-i ca aceasta este ispita diavoleasca si, sub chipul cel de lucru bun, este mestesugirea vechiului vrajmas, ca aceasta zicea el, este ceea ce zice Scriptura: "Cainele s-a intors la spurcaciunea sa." Intru acest chip multi monahi s-au amagit, pentru ca diavolul niciodata nu se lupta pe fata cu cineva. Si punea egumenul, inaintea lui Malh, multe feluri de istorii din carti Intai, aducandu-i aminte de Adam si Eva, care, prin nadejdea indeumnezeirii, s-au impiedicat de diavolul si au pierdut Raiul. Si, egumenul neputand sa-l plece pe el, a cazut la picioarele sale, ruagandu-l sa nu-si lase pe duhovnicestii lui frati, nici sa nu se piarda pe sine singur, nici puand mana pe plug, sa nu caute inapoi. Iar Malh, neascultand, cat de putin, pe egumen, s-a dus din manastire. Si l-a petrecut pe el egumenul cu lacrimi, ca pe un mort la ingropare; si departandu-se de dansul, i-a zis lui cel mai de pe urma cuvant: "Te vad pe tine, fiule, cu semnul satanei insemnat, pricinile despartirii tale de noi, acum, nu le mai intreb, raspunsurile tale eu nu le primesc. Dar, oaia cea iesita din ograda, se face indata mancare lupilor." Si asa s-au despartit, iar Malh s-a dus in calea sa.

   Si nu departe de pustia aceea, era un drum mare de obste, care mergea de la Veria la Edesa, spre care, adeseori, navaleau saracinii. Deci, calatorii care voiau sa mearga pe acolo se adunau impreuna mai multi, ca, de s-ar fi intamplat sa vina saracinii, acestia sa nu-i atace, din cauza multimii. Si, era Malh cu niste calatori, ce se adunasera, ca la saptezeci, intre care erau si cateva femei. Si, mergand ei toti pe calea aceea, iata, deodata, multime de ismailiteni, infricosatori la chip, pe jumatate goi, s-au ivit intrarmati ca la razboi si, sarind asupra acelor calatori, i-au prins pe toti, pana la unul, impreuna cu Malh, si i-au dus in robie.

   Atunci Malh si-a cunoscut gandul sau zadarnic si amagire a vrajmasului si se caia ca, neascultand sfatul egumenului, s-a despartit de duhovniceasca insotire si s-a lipit de mireneasca tovarasie, prin care a cazut in robia barbarilor. Dar, acum cainta aceea nu mai era la buna vreme, fiindca cel ce voise sa fie mostenitor averilor parintesti, el insusi a ramas rob la saracini. Deci, cand si-au impartit aceia robii, Malh monahul, impreuna cu o oarecare femeie, au venit, ca parte, unui arap, care punandu-i pe amandoi pe o camila cu pas de calatorie grabnica. Malh cu femeia sedeau pe dansa si se tineau unul de altul, ca sa nu cada; si, asa, in calea aceea, au alergat. Iar hrana lor, pe cale, era carne nefiarta, iar bautura, lapte de camila. Si, dupa trecerea caii celei lungi, prin pustia aceea, si peste un oarecare rau mare, au ajuns saracinii la locurile lor. Acolo, arapul, ducand pe robii sai la femeia sa, le-a poruncit sa se inchine la femeia lui si la copiii lor, dupa obiceiul saracinilor. Deci, plecandu-si grumajii Malh si cea impreuna robita cu sine, s-au inchinat stapanei lor. Iar aceea l-a pus pe Malh in slujba casei: sa aduca apa, sa mature gunoiul, inca si alte slujbe mai grele sa le faca. Si slujea Malh, pentru neascultarea de parinti, avandu-si schimbat chipul monahicesc, umbland gol, dupa obiceiul tarii aceleia, in care, pentru arsita soarelui cea mare, abia isi acoperea acele parti ale trupului, pe care se cadea sa le acopere.

   I s-a poruncit, dupa aceea, ca sa pasca oile in pustie, unde avea o singura racorire si mangaiere in necazurile sale, ca, adica, fiind in singuratate cu oile, rareori isi vedea pe stapani si pe cei impreunarobi, si gandea la Sfantul Iacov si la Moise, care, oarecand, au pascut in pustie turmele. Si se hranea cu branza si cu lapte si se ruga, cantand psalmii pe care ii invatase in manastire si cu care, in robia sa, se veselea, multumind judecatilor lui Dumnezeu, ca viata monahiceasca, pe care era sa o piarda in patria sa, o afla pe ea, acum in pustie.

   Insa negraite sunt mestesugirile diavolului in tot locul, ca si acolo, intru o viata ca aceea, Malh a fost aflat de pizmasul sau, precum indata vom auzi.

   Deci, arapul acela vazand pe robul sau Malh slujindu-i lui intru toate cu osardie si cu credinta si vazand ca i se inmultisera dobitoacele sale, gandea in ce chip sa-i faca lui rasplatire pentru acea credincioasa slujba a lui; si a socotit sa-i dea lui Malh de sotie pe femeia cea robita, care, cu dansul, pe aceeasi camila fusese adusa. Si, chemand pe Malh, i-a grait lui despre dansa, ca sa o ia de sotie. Si acesta, nevrand, i-a spus lui ca este crestin si ca nu i se cade sa ia de sotie o femeie care are barbat viu, ca si barbatul ei era dus rob la alt stapan. Dar arapul, maniindu-se, si-a scos sabia si sta sa loveasca; si, de n-ar fi alergat Malh ca sa se apuce cu mainile de grumajii aceleia, l-ar fi taiat stapanul lui in acel loc. Deci, dupa ce a sosit noaptea, a luat monahul pe femeia aceea in pestera sa. Si ce a fost intre dansii acolo, insusi fericitul Malh a marturisit, mai pe urma, asa: "Mahnire a fost asupra mea, in loc de veselie, si intristare, in loc de mangaiere. Ca ne ingretosam unul pe altul si unul altuia nu indrazneam sa ne zicem nimic. Atunci, cu adevarat, mi-am cunoscut robia si, cazand la pamant, am inceput a plange pentru calugaria mea, cea atat de napraznic primejduita. Si, plangand, ziceam asa: pana la aceasta m-au adus pacatele mele, sa-mi pierd neprihanirea mea si sa fiu barbat unui femeie straine. Ce mi-a folosit mie ca am lasat, pentru Dumnezeu, in tineretile mele, casa, parintii si insuratoarea, daca voi face acum, ceea ce, la inceput, de buna voia mea, am trecut cu vederea? Sa rabd toate acestea, numai pentru ca, petrecand in manastire oarecand, am dorit iarasi sa vad cetatea mea. Ce sa facem, o, suflete al meu? Oare vom pieri, ori vom birui? Oare sa asteptam mana lui Dumnezeu cea ajutatoare, ori cu a noastra sabie sa ne ucidem? Intoarce sabia ta, spre tine, o, suflete! Ca ti se cade tie sa te temi, mai mult de moartea sufletului, decat de moartea trupului, ca si curata neprihanire este mucenicie. Acestea zicand si ridicandu-ma de la pamant, am luat sabia mea si am intors varful ei foarte ascutit spre pieptul meu si am zis catre femeie: Fii sanatoasa si vie, o, femeie; iar pe mine, sa ai, mai bine, mucenic mort, decat barbat viu. Iar ea a cazut la picioarele mele, zicandu-mi: Cu Domnul nostru Iisus Hristos, si in acest greu ceas, te jur pe tine si te rog sa nu-ti versi sangele tau pentru sufletul meu. Si eu mi-am ales partea, ca, si de s-ar intoarce barbatul meu, sa-mi pazesc, pana la sfarsit, curatia la care m-am deprins in robia aceasta; si, mai bine, doresc a muri, decat sa o pierd. Eu as fi dorit sa mor, daca ai fi cerut sa te impreunezi cu mine. Deci, sa ma ai de sotie a curatiei si sa iubesti unirea sufleteasca, incat stapanii nostri sa te socoteasca ca-mi esti barbat si numai Hristos sa stie ca-mi esti frate duhovnicesc. Si asa, stapanii nostri, de ne vor vedea iubindu-ne intru noi cu inlesnire ne vor crede, parandu-li-se ca suntem in insotire trupeasca. Iar eu, a zis Sfantul Malh, m-am inspaimantat si m-am mirat de o minte intreaga ca a femeii aceleia si am iubit-o pe ea si am intarit cuvant ca sa petrecem impreuna in curatie, insa niciodata n-am privit spre trupul ei, nici n-am atins-o cu mana pe dansa, temandu-ma sa nu-mi pierd neprihanirea mea, in petrecerea cea pasnica cu dansa."

   Intr-o duhovniceasca insotire ca aceea, Cuviosul Malh a petrecut zile multe cu acea femeie intreaga la minte si se facusera prea iubiti de stapanii lor, care n-aveau nici o teama de plecarea lor de la dansii, pentru ca uneori Malh, si cate o luna intreaga nu mergea la casa stapanilor sai, stand in pustie, ca un credincios si osardnic pastor al turmei lui.

   Dupa multa vreme a robiei sale, Malh Cuviosul, sezand odata singur in pustie si nevazand pe nimeni, decat numai cerul si pamantul, a inceput, in tacerea lui, a-si aduce aminte de petrecerea sa dinainte, cand era in manastire cu monahii; si mai ales isi aducea aminte de fata egumenului sau, de la care invatase Scriptura si viata monahiceasca. Si cugeta la cuvintele cu care fusese sfatuit de dansul ca sa nu desparta de obstea fratilor. Si, aducandu-si aminte de aceasta si cugetand, a vazut inaintea sa niste furnici, miscandu-se intr-un loc stramt; unele duceau sarcini mai mari decat ele, altele trageau seminte; unele scoteau pamantul afara si isi faceau ca o aparare de ploaie, altele isi gateau hrana pentru iarna si marunteau grauntele cu gura, ca nu cumva, muindu-se, sa incolteasca si sa se prefaca in iarba, iar altele scoteau afara pe mortii lor. Dar, ceea ce era mai de mirare, era ca, atata multime fiind, intrau si ieseau fara sa se impiedice una pe alta, ci mai mult, daca vedeau pe una ducand sarcina grea, altele indata alergau si o ajutau. Malh, privind la ele, si-a adus aminte de cuvintele lui Solomon, care zice: "Mergi la furnica, o, lenesule, si ravneste, vazand caile ei, pentru ca ea isi gateste in vremea secerisului multa hrana." Insa a gandit si aceasta, ca viata in manastire este asemenea furnicarului, unde slujesc toti impreuna si nimeni nu are nimic al sau, ci toate sunt de obste. Si a inceput a se intrista foarte in robia sa, suspinand si dorind sa-si vada manastirea lui si sa vietuiasca in chilia sa, ca mai inainte.

   Iar dupa ce s-a intors el la casa stapanului sau, mergand la bordeiul lui, l-a intampinat paruta lui femeie si, vazandu-l trist la fata si tulburat, l-a intrebat de ce este mahnit. Malh i-a spus gandurile sale, iar ea il sfatuia sa fuga si il ruga sa nu o lase nici pe ea, ci sa o ia cu dansul si s-o dea la vreo manastire de fecioare. Deci, mult sfatuindu-se, au inceput a se pregati de fuga, soptind intre dansii, avand nadejde, dar si ganduri de frica.

   In turma pe care o pastea Malh erau doi tapi mari, pe care i-a taiat si, din pielea lor, a facut doi saci, iar carnea au uscat-o si s-au pregatit de drum. Apoi, intr-o seara tarziu, avand nadejdea in Dumnezeu, au luat sacii aceia si carnea si au plecat, alergand repede. Sosind la raul cel mare, care era departe ca la zece stadii de la casa arapului, au luat sacii, i-au legat tare si s-au lasat pe rau, incalecand pe ei, si folosind picioarele ca pe niste vasle, au inotat, ajungand in partea cealalta. Iar carnea pe care o aveau de drum, udandu-se de apa, s-a afundat in rau, ramanand numai putina, ca abia numai trei zile puteau sa le ajunga; si au baut apa, pentru setea ce-i astepta inainte. Si s-a pornit in cale, mergand repede, fugind mai mult noaptea decat ziua, pe de o parte, de frica saracinilor, iar, pe de alta, pentru arsita soarelui, care ardea cumplit pe acolo; insa uneori si ziua mergeau, desi se ardeau de zaduf, si se uitau inapoi adeseori, temandu-se sa nu-i goneasca din urma stapanul lor.

   Iar, in a treia zi, mergand, s-au uitat inapoi si au vazut de departe, doi saracini, dupa dansii, calari pe doua camile, mergand repede. Si au cunoscut, indata, ca este stapanul lor, care, luandu-le urma pe nisip, gonea dupa dansii, si s-au temut mult, inmarmurind ca niste morti si asteptand ca sa-i ucida arapul. Dar, dupa randuiala lui Dumnezeu, au vazut, de-a dreapta lor, o pestera adanca, ce se intamplase acolo, si au intrat intr-insa si au stat de partea stanga, neintrand mai adanc, ca se temeau ca, nu cumva, fugind de moarte, sa cada in alta moarte, fiindca in niste pesteri ca aceea se intampla de erau animale salbatice, scorpii, sau alte jivine purtatoare de otrava. Deci, de amandoua partile, adica, si de stapanul lor, care-i gonea, si de primejdiile cele infricosatoare, ce se ascundeau in pestera, temandu-se, stateau, tremurand, ca si cum ar fi fost morti, gandind numai la aceasta: "Daca ne va ajuta Dumnezeu, vom scapa de moarte, iar de ne va osandi pe noi, pacatosii, apoi, indata aceasta pestera ne va fi noua mormant." Deci, arapul ajungand, cu sluga, la pestera aceea si, legandu-si camilele una de alta, sta in usa pesterii cu sabia, iar pe sluga a trimis-o in pestera, ca sa-i scoata afara pentru ca voia ca, el insusi, sa-i taie pe amandoi.

   Deci, sluga aceea, intrand in pestera ca la trei sau patru coti, a trecut de ei, deoarece, intrand de la stralucirea soarelui la umbra, nu putea indata sa-i vada, stand de aproape, dar ei vedeau pe sluga aceea, care striga: "Iesiti talharilor, iesiti la moarte, pentru ce zaboviti? Iesiti, ca va asteapta stapanul." Asa strigand acela, indata, alergand o leoaica din adancimea pesterii, l-a apucat de grumaji si omorandu-l, l-a tras la culcusul sau. O, Doamne, cat este de mare purtarea Ta de grija, pentru robii tai si cat de grabnic este ajutorul Tau, in cea mai de pe urma primejdie! Aceasta o vedea si Malh si femeia, si erau cu inima plina, dar si de frica, pentru ca vazusera un vrajmas al lor pierind, fara stirea celuilalt, care statea inaintea usii plin de manie. Vazand ca sluga zaboveste in pestera si nici glasul lui nu se auzea, arapul a socotit ca se impotrivesc doi impotriva unuia si nemaiputand, de manie, sa astepte mai mult, a intrat in pestera cu sabia scoasa racnind cu salbaticie, ca o fiara cumplita. Iar leoaica, auzind glasul, a alergat asupra lui si l-a prins, inca neajungand el la cei doi fugari si, ucigandu-l si pe acela, l-a tras alaturi de celalalt, in culcusul sau. Un ajutor ca acela minunat si neasteptat al lui Dumnezeu vazand fericitul Malh, cu acea fericita femeie, au multumit milostivului Dumnezeu, Cel prea mare. Dar si dupa bucuria aceea, inca le era frica sa nu-i manance leoaica aceea si pe dansii, macar ca, mai cu voie le era lor, ca de fiara sa piara, decat sa cada in mainile oamenilor celor fara de omenie.

   Iar leoaica, luandu-si cu gura puiul sau, a iesit din pestera. Si ei, atunci mult timp tacuti si vazand ca leoaica nu se mai intoarce, au iesit, ziua, acum,apunand. Si au vazut camilele stand aproape de pestera, avand pe dansele paine si bautura si, mancand si band, s-au intarit si s-au veselit, apoi, incalecand pe ele, s-au dus in calea lor, multumind lui Dumnezeu. Si in zece zile, trecand pustia aceea, au sosit la ostile grecesti si au spus tribunalului toate cele despre dansii, iar tribunul i-a trimis la Sabin, ducele Mesopotamiei. Deci, ducele, cumparand camilele de la dansii si bine pregatindu-i pe ei de cale, i-a trimis, cu bucurie, unde voiau fiecare. Pe femeia aceea, Cuviosul Malh a dat-o intr-o manastire de femei. Iar el s-a intors la al sau locas, din care a iesit, unde a aflat mort pe egumenul, parintele sau, si a spus fratilor toate cele ce i s-au intamplat lui. Si sedea in manastire, fara sa iasa, sfatuind si pe ceilalti ca, niciodata, sa nu treaca cu vederea pe egumen, nici sa iasa din manstire.

   Si asa, vietuind cealalta vreme a vietii sale, a placut Domnului si a trecut la Domnul, lasand, dupa dansul, chip de intreaga intelepciune, ca sa stie, si cei mai de pe urma, ca, intreaga intelepciune, nici de sabie, nici de pustietate, nici de fiare, nu se biruieste. Ca cel ce se da pe sine lui Hristos, poate, dupa dreptate, muri cu trupul, dar, cu duhul, nu poate fi biruit, intarindu-l pe dansul Hristos, Dumnezeul nostru. Caruia se cuvine slava in veci! Amin. .