Sfantul Hrisant era fiul unui barbat vestit din Alexandria Egiptului, anume Polemon, om de neam domnesc, insa pagan cu credinta, care, cinstit fiind de imparatul Numerian (283-284) cu dregatoria de senator, in sfatul tarii, s-a mutat din Egipt la Roma, impreuna cu fiul sau. Si se straduia Polemon sa dea fiului sau toata invatatura paganeasca, cea mai inalta a vremii sale, foarte bogat fiind. Iar Hrisant, multa indemmare spre indeletnicirea carturareasca aratand, in scurta vreme a ajuns a cunoaste toata filozofia pagana. Dar, afland si de dumnezeiasca intelepciune cuprinsa in Sfintele Scripturi, cu infocata ravna si cu multa luare aminte, cerceta cartile Evangheliei si ale Apostolilor, adancindu-le pe ele. Si zicea catre sine: "ti se cadea tie, Hrisant, sa citesti scripturile neamurilor, cata vreme nu cunosteai lumina adevarului, iar acum, ca ai aflat-o, pazeste-o pe ea. Ca roadele ostenelilor se dau celor ce le cer, precum ai citit: Cauta si vei afla. Ai aflat aur, ai aflat argint, ai aflat pietre scumpe, dar le-ai aflat, ca sa si urmezi ceea ce ai aflat. Deci, fereste-te sa nu-ti pierzi comoara !"

    Si-a ales, drept aceea, ca dascal pe Carpofor preotul, care era iscusit in dumnezeiestile Scripturi, traind ascuns intr-o pestera din munti. Si a auzit de la dansul Cuvantul lui Dumnezeu si taina credintei crestinesti si, povatuindu-se de dansul, in scurta vreme a primit si Sfantul Botez. Si atat s-a intarit in sfanta credinta si in dragostea lui Hristos, incat, la sapte zile dupa Botezul sau, Hrisant a si inceput a propovadui, la aratare, in popor, pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

    Mahnire mare a cuprins pe tatal sau, Polemon, cand a vazut inflacararea fiului sau, pe calea credintei si defaimarea zeilor si, maniindu-se, l-a certat si l-a inchis in casa. Dar, cu toate mustrarile, Hrisant nu s-a lepadat de credinta sa. Deci, neputand el nicidecum sa-l intoarca, l-a insurat cu o fecioara frumoasa, insa pagana, pe nume Daria, din Atena, cu chip ca, aceea sa-l faca pe Hrisant sa-si lase credinta lui cea crestineasca, pentru dragostea ei. Dar, in loc sa-l intoarca pe el, ea insasi a primit credinta in Hristos, si, lepadandu-se de paganatate, a primit Sfantul Botez. Si doreau impreuna, cu atata inflacarare, a sluji lui Hrisios, incat au facut legamant amandoi sa traiasca in deplina feciorie. Si isi imparteau multele lor avutii saracilor si intorceau pe multi la credinta lui Hristos, sfatuindu-i pe tineri la viata fecioreasca. Si le zideau acestora case deosebite, ca niste manastiri, case de tineri cu viata curata si case de fecioare, miresele lui Hristos. Si s-a facut fara de veste tulburare in Roma, ca, acestea vazandu-le, paganii au mers la eparhul cetatii, Celerin, si s-au plans de straina lucrare a lui Hrisant si a Dariei. Si indata, acela a poruncit sa-i prinda pe amandoi. Deci, i-a dat, la intrebari, in seama unui tribun, anume Claudiu, si a ostasilor lui, si i-au supus la chinuri, silindu-i sa lepede marturisirea lui Hristos. Dar atat de mare a fost si taria cu care Sfintii au indurat chinurile, precum si intelepciunea cu care ei au raspuns mestesugitelor intrebari ce li se puneau, incat insusi Claudiu tribunul si ostasii lui au cunoscut dreapta credinta si, lepadandu-se de idoli, au crezut in Hristos. Dar, ajungand vestea pana la imparat, acesta a dat porunca sa fie ucisi. Si s-a sfarsit Claudiu fiind intecat in apa, iar ostasii lui au fost ucisi, taindu-li-se capetele.

    Deci, Hrisant si Daria au primit si ei moarte de mucenici, ca, fiind aruncati intr-o groapa, au fost inmormantati de vii, marturisind pe Hristos pana la capat, la 19 martie, anul 283; iar moastele lor au fost puse, pe vremea imparatiei marelui Constantin, in catacombele de pe calea Salaria din Roma.
 

    Cand imparateau Diocletian si Maximian in Roma cea veche, toata lumea era plina de inselaciunea idoleasca si tot cel ce se marturisea crestin, se lipsea nu numai de toata averea sa, ci, inca, si de viata, dupa ce, mai intai, suferea tot felul de chinuri. Deci, era atunci un oarecare, Panharie cu numele, din partile Uzanilor, din Cetatea Vilapati, crestin din stramosii sai, barbat inalt de statura si frumos. Si, ducandu-se la Roma, s-a imprietenit cu Diocletian, datorita caruia a ajuns cel dintai barbat la curte si foarte mult era iubit de imparat, incat, pentru multa dragoste ce aveau intre ei, Panharie - vai, noua -, s-a lepadat de credinta lui Hristos si s-a facut de un cuget cu imparatul. Si a poruncit imparatul sa ia Panharie in fiecare an, de la imparatie, multe venituri, unele cu hrisoave, iar altele numai din porunca imparateasca, ca, prin acestea, sa aiba tot castigul si odihna.

    Si, instiintandu-se de aceasta, fericita sa maica si sora lui, prin scrisoare, il sfatuiau pe el sa aiba, in pomenirea sa, frica de Dumnezeu, apoi, infricosata Judecata, si-i adevereau lui ca sa cunoasca ce fel de fagaduinta le-a dat Hristos, celor ce L-au cunoscut pe El si L-au marturisit, cu indrazneala, inaintea imparatilor si a domnilor, precum si, dimpotriva, ce fel de osanda au luat cei ce au tagaduit si s-au lepadat de dumnezeirea Lui, ca sa nu-i fie necunoscute aceste lucruri. Pe langa aceasta, i-au scris si cuvantul Domnului, ce zice: "Omul de va dobandi toata lumea si-si va pierde sufletul sau, nu va afla rasplata, deopotriva, cu paguba sufletului sau".

    Acest fel de scrisoare primind de la maica sa si citind-o Panharie, venindu-si in sine, a inceput a plange si aruncandu-se la pamant, striga: "Miluieste-ma, Doamne, Atottiitorule, si nu ma rusina pe mine, robul tau, inaintea ingerilor si a oamenilor. Ci, fie-Ti mila de mine, pentru mare indurarea Ta". Deci, vazandu-l pe el cineva din palat, plangmd si rostind unele ca acestea, a vestit pe imparat. Si, mergand el de fata i-a zis imparatul: "Spune-mi prea iubitule Panharie au doar nazarinean esti ?" Zis-a Sfantul: "Nazarinean sunt, o imparate, si crestin". Si imparatul i-a zis: "Leapada-te de numirea aceasta, pentru dragostea mea cea catre tine. Ca stiut sa-ti fie, nu voi hotari asupra ta moarte grabnica, pana ce nu te voi topi mai intai cu felurite chinuri." Iar Sfantul i-a zis: "Eu, imparate, pentru ca m-am facut de un cuget cu tine pana acum, ma cutremur si ma tem, ca nu cumva venind foc din cer, sa ma arda. Ci, de acum inainte, sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristosul meu, chiar daca astazi, sau dupa multi ani, cu multe chinuri, precum zici tu, vei topi trupul meu".

    Atunci, fiind dezbracat Sfantul, l-au batut cu vine de bou si, toata curtea fiind de fata, a zis imparatul: "Stiti ca Panharie, marele dregator al imparatiei, a cazut in credinta galileenilor. Deci, spuneti-mi mie, ce ii voi face lui ?" Iar ei au zis lui: "Porunceste, imparate, ca el sa fie batut in piata, gol fiind, apoi sa fie trimis la stapanitorul din Nicomidia, spre a fi pedepsit acolo, de acela. Ca sa nu ne facem si noi partasi la sangele lui, iubit tie fiindu-ti". Deci, a placut sfatul acesta imparatului, ca mult il iubea pe el si nu voia sa vada moartea lui. Si, aducandu-l pe el in piata, l-au batut cumplit, apoi, dandu-l ostasilor, imparatul a poruncit sa se faca scrisorile catre stapanitorul din Nicomidia, in multe chipuri indreptatind moartea Sfantului. Si, mergand Sfantul la Nicomidia si infatisandu-se inaintea stapanitorului, fiindca era silit de acela la raspunsuri, a zis: "Iata, din imparateasca porunca, ai inteles cine sunt; deci, dar, fa cele ce socotesti, cu osardie si fara frica". Si stapanitorul a zis: "Cum iti este numele ?" Si mucenicul a raspuns: "Panharie imi este numele. Crestin am fost din stramosi si, amagindu-ma de inselaciunea imparatului, m-am facut de un cuget cu el, rau socotind. Dar, indreptmdu-ma, cu ajutorul lui Dumnezeu, de maica si de sora mea, m-am apropiat de Hristosul si Dumnezeul meu si, acum, ma grabesc sa mor pentru El, ca sa sterg lepadarea de El, pe care am savarsit-o". Iar stapanitorul i-a zis: "Lasa acestea, ce zici, si fa porunca imparatului; nu vreau ca pomenirea unui astfel de om, bine incuviintat si frumos ca tine, sa se piarda de pe pamant". Iar Sfantul i-a zis lui: "Aceasta pierzare, ce zici, este vremelnica, dar pricinuitoare de vesnica viata, celor ce au ales-o pe ea, pentru Hristos".

    Deci, vazand neinduplecarea lui, stapanitorul a dat hotararea si, dupa ce si-a facut rugaciunea, i s-a taiat capul mucenicului lui Hristos, Panharie, in 19 zile ale lui martie, in Nicomidia. Si asa a luat fericitul cununa muceniciei.
 

    Ne spunea monahul Paladie, zicand: Am auzit de la un corabier, care spunea asa: Plutind pe mare, zicea, odata, aveam in corabie barbati si femei. Si, daca am ajuns in larg, pe cand alte corabii calatoreau bine, unele spre Constantinopol, altele spre Alexandria, altele aiurea, vantul fiindu-le bun, corabia noastra nu putea merge mai departe. Si asa am petrecut trei zile, corabia nemiscandu-se din loc, iar eu, intru necaz fiind si intru nedumerire, ma intrebam ce putea fi aceasta. Si, fiind necajit pentru corabie, ca un carmaci ce eram, am inceput a ruga pe Dumnezeu; si toti, cei ce erau cu mine, au facut asemenea. Iar odata, mi-a venit un glas, graindu-mi mie: Arunca pe Maria intru adanc si cu bine vei pluti. Iar eu, nedumerindu-ma, am grait: Ce oare va sa fie aceasta ? Si cine este Maria ? Si aceasta spunand, iarasi mi-a venit glasul, graindu-mi mie: Am zis tie, arunca pe Maria jos si veti fi mantuiti. Atunci, asa socotind, indata am strigat: Maria! Iar aceea dormea pe asternutul ei si mi-a raspuns, graind: Ce poruncesti stapane ? Si am zis ei: Te rog sa vii aici. Si, sculandu-se, indata a venit si, venind, am luat-o pe dansa singura si i-am zis: Vezi, sora Maria, ce fel de pacate am eu, incat pentru mine, toti veti pieri. Iar aceea, mult suspinand, a zis: Cu adevarat, domnule carmaci, eu sunt pacatoasa. Si am zis catre dansa: Ce pacate ai ? Iar ea mi-a zis: Cumplite pentru mine, vai mie ! Ca nu este pacat, pe care eu nu l-am facut, si pentru pacatele mele, toti veti pieri.

    Atunci mi-a marturisit toate pe rand, graind: Cu adevarat, domnule carmaci, eu, pacatoasa si foarte ticaloasa, am avut barbat si doi copii, si cand unul era de noua ani, iar altul de cinci ani, a murit barbatul meu si am ramas vaduva. Si vietuia aproape de mine un oarecare ostas si am vrut a ma marita cu dansul. Si am trimis pe cineva la el, iar acela a zis: Nu voi lua femeie ce are copii de la alt barbat, iar eu ticaloasa, auzind ca nu vrea sa ma ia pe mine, pentru copii, si aprinzandu-ma mult cu dragostea catre dansul, am injunghiat pe amandoi copiii mei si am trimis catre dansul veste: Iata, acum nu mai am nici un copil. Iar ostasul, auzind ceea ce am facut copiilor mei, a zis: Viu este Domnul, Cel ce in ceruri locuieste, ca nu o voi lua pe ea. Aceasta auzind, eu, ticaloasa, m-am temut ca nu dupa Lege sa fiu chinuita si ucisa si am fugit.

    Acestea auzind de la femeia aceea, nici asa nu am vrut a o arunca pe ea intru adanc, ci am zis ei: Iata, eu voi intra in barca si, sa stii, femeie, ca, de va merge corabia cea mare, apoi numai pacatele mele au tinut-o pe ea. Si, daca m-am pogorat in barca, nu s-au miscat din locul lor nici corabia cea mare, nici barca. Atunci, am intrat eu in corabia cea mare si am grait femeii: Pogoara-te tu in barca. Iar aceea s-a pogorat si, indata, barca, putin departandu-se, s-a scufundat in adanc, iar corabia cea mare a mers asa de bine, incat, in trei zile, am strabatut, plutind, cat aveam sa mergem in cinci zile.
 

    Mult poate rugaciunea dreptului, care se ajutoreaza cu fapta. Dar se ajutoreaza, daca cel ce se caieste va incepe a se osteni si roade de pocainta a face. Iar, daca de o parte zideste, iar pe alta risipesti, apoi ce folos va fi ? Fara numai greutate isi dobandeste lui. Ca mare rautate este ca, adica, sa mearga cineva la biserica, avand invidie asupra altcuiva: caci, cum o sa se roage cu o minciuna, zicand la rugaciune: "Tatal nostru, iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri ?" O, omule, care graiesti si fara de minte te ostenesti la rugaciune, purtand in inima ta veninul vrajmasului, cum strigi, cu minciuna, la Dumnezeu: "Iarta-mi mie, precum si eu am iertat ?" Oare sa te rogi ai venit, sau ca sa minti ? Oare sa castigi darul, sau manie sa primesti ? Mantuire voiesti sa iei, sau osanda ? Au nu auzi ce spune preotul, in vremea dumnezeiestei Liturghii: "Sa ne iubim unii pe altii", adica sa lepadam toate nedreptatile si asprimile inimii ? Ce faci, omule ? Ingerii slujind, heruvimii cei cu ochi multi acopar Trupul lui Hristos pe Sfanta Masa si serafimii, cei cu sase aripi, canta cantarea intreit sfanta si cu multa frica stau inainte, iar preotul, pentru tot poporul rugandu-se, Duhul Sfant se pogoara si ingerii scriu numele celor ce fara rautate intra in biserica; cum, oare, iubitule, de nu te inspaimantezi ? Sau cum ceri iertaciune, iar tu nu ierti. Ca de nu vei ierta, pe cei ce ti-au gresit tie, nici Domnul nu te va ierta pe tine. Iar de vei ierta, iertat vei fi; si de vei milui, miluit vei fi.

    Sa nu zici: "De multe ori am iertat pe fratele meu si iarasi rau ma ocaraste si multe rautati aduce asupra mea si nu pot sa-l mai iert pe el". Nu, iubitule, sa nu zici acestea, ci sa te asemeni cu Stefan si cu Iacov, ruda Domnului, si sa te rogi pentru cei ce-ti fac tie rau. Si Stapanului tau, Celui ce a primit moarte pentru noi, sa te asemeni; sa rabzi rautatea si ocara de la prietenul tau, ca sa ti se ierte pacatele cele multe. Sa fugim, fratilor, de pacatul cel amar al aducerii aminte de rau, pentru ca tot pacatul, in scurta vreme, se savarseste si degraba trece, dar pomenirea de rau este o patima cumplita infocata. Ca, cineva, ori umbland, ori sezand, ori sculandu-se, veninul balaurului in inima sa il poarta. Cel ce se lasa cuprins de aceasta patima, nu va mosteni Imparatia lui Dumnezeu si iertarii nu se va invrednici. Ca, pentru acela, nici o fapta buna nu se foloseste, nici postul, nici milostenia; ca pomenirea de rau pe toate le pierde. Deci, de-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti de rautate, mergi, mai intai, de te impaca, si, asa, sa-ti aduci darul si primit va fi. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.