Cuviosul Benedict, care in limba noastra se talmaceste "Binecuvantat", era din pamantul Italiei, din cetatea ce se chema Nursia, nu departe de Roma cea veche, unde se nascuse, din parinti dreptcredinciosi si cu buna stare (480). Si era pe vremea cand la Roma murise cel din urma imparat al romanilor (476), iar in Italia stapanea o capetenie din popoarele navalitoare, Odoacru. Si avea Sfantul Benedict si o sora ce se chema Scolastica, pomenita si ea in Sinaxarul sfintilor.

    Setos de cunostinte, Sfantul Benedict, dupa invatatura din cetatea sa, a fost trimis de parintii sai la scolile mai inalte de la Roma. Inspaimantat de viata plina de patimi a tinerilor din vremea lui, care invatau carte, a parasit lumea si pe parintii sai si s-a retras intr-o pestera, la Subiaco, unindu-se pe sine cu Dumnezeu, prin fapta buna, rugaciune si nevointa. Si, petrecand acolo, l-a vazut pe el un monah, anume Roman, de la o manastire apropiata, si l-a indrumat, facandu-l monah si, la zile randuite, ii pogora de sus, painea, cu o funie cu clopotel, pana in dreptul pesterii in care vietuia viteazul pustnic. Deci asa, petrecand vreme de trei ani, Cuviosul Benedict n-a cunoscut pe nimeni, afara de fericitul Roman. Dar Dumnezeu a purtat de grija, ca lumina cea mare a slujitorului Sau sa nu stea la intuneric, ci sa fie pusa in sfesnic si sa lumineze toata lumea.

    A fost descoperit, mai intai, de un preot din apropiere, printr-un vis, in ziua Invierii Domnului. L-au mai aflat apoi si niste pastori, care l-au facut cunoscut, ca pe un om al lui Dumnezeu. Si au inceput sa vina la dansul multime de tineri, printre care, tinerii ucenici Maur si Placid. Ei ii aduceau cele de trebuinta pentru trup, el le da cele duhovnicesti. Impreuna cu ei, Sfantul Benedict a infiintat douasprezece manastiri, cu cate doisprezece calugari, in fiecare manastire. Si s-a imbogatit Sfantul cu puteri de la Dumnezeu, cu darurile facerii de minuni, de tamaduiri si da inainte vedere.

    Dar si duhul cel rau a ridicat ura si vorbire de rau impotriva omului lui Dumnezeu, mai intai, prin preotul Florentin. Cu darul lui Dumnezeu cel de mantuire, Sfantul a biruit insa pe duhul cel ispititor. Altadata, cuprins fiind de cumplite ispite trupesti si, fiind acolo, aproape, urzici si spini, Sfantul s-a dezbracat si s-a aruncat intre ele si, tavalindu-se multa vreme si sangerandu-si tot trupul si rabdand cu vitejie durerile, s-a izbavit, pentru totdeauna de acest gand; si, de aici inainte, invaluindu-se inima lui de darul Duhului Sfant, a dat si mai bogat rod de invatatura. Tot o ispita de la cel rau a fost si paharul cu bautura otravita, ce i s-a dat si care s-a sfaramat prin semnul Sfintei Cruci, pe cand Sfantul Benedict era egumen intr-o manastire straina, la Vicovaro.

    In urma aceslor semne, el s-a mutat, de la Subiaco, in Campania italiana, si s-a asezat la Monte Casino, cu ucenicii sai (529). Din ruinele templului lui Apolo, ce se gaseau acolo, Sfantul a zidit o manastire si doua paraclise. Dar, in singuratatea de la Monte Casino, Sfantul a scris Randuiala sa, pentru viata de manastire, care a fost ca un testament ce vadeste trairea lui duhovniceasca si iscusinta sa, in oranduirea vietii de obste. Pentru Sfantul Benedict, manastirea este o scoala, unde se invata a sluji pe Dumnezeu in tacere, singuratate, smerenie si ascultare, in munca si rugaciune, cu dreapta socotire impartite. Drept aceea, pravila lui a ajuns randuiala care, mai tarziu, a fost primita si urmata, un timp, de toti calugarii din partile Apusului. Traind dupa legile ei, nenumarati ucenici ai Sfantului Benedict au lucrat, de-a lungul istoriei, cu osardire, la luminarea popoarelor din Apus, iar ucenicii sai, calugarii benedictini, traiesc dupa randuiala lui si astazi.

    Despre alte ale lui preaslavite faceri de bine ne graieste, pe larg, istoria lui, din care aflam ca a facut multe feluri de minuni: morti inviind, de cele viitoare proorocind, pe oameni luminand si ajutand. Iar sfarsitul lui asa a fost: cu sase zile inainte de cinstita lui adormire, a poruncit sa i se sape groapa si, indata, s-a imbolnavit, cu fierbinteala mare, care ii ardea trupul. Iar cand a fost a sasea zi, a cerut ucenicilor sai sa-l ridice si sa-l duca in biserica. Apoi, ducandu-l acolo, s-a impartasit cu Sfintele Taine. Si, stand in mijlocul ucenicilor sai, tinut si rezemat, si-a ridicat mainile la cer si, asa, cautand in sus si rugandu-se, si-a dat sfantul sau suflet.

    Era in varsta de 63 de ani si petrecuse paisprezece ani la Monte Casino, cand fericitul Benedict, care este socotit Patriarhul calugarilor din tot Apusul s-a mutat la Domnul. Dumnezeului nostru, slava !
 

    Intr-o zi, s-a dus Cuviosul la tarina, impreuna cu fratii, iar, un lucrator de pamant, tinand in bratele sale trupul fiului sau care, atunci, cu putin mai inainte, murise, a venit la manastire, plangand si pe luminatul parinte Benedict cautandu-l. Si, instiintandu-se ca este la tarina, impreuna cu fratii, si lucreaza si are sa zaboveasca, a lasat trupul inaintea portii manastirii si a alergat la Cuviosul, in ceasul acesta lasase lucrul si venea spre manastire cu fratii. Vazandu-l pe el, tatal copilului a strigat cu lacrimi catre Cuviosul si a zis: "Da-mi pe fiul meu, da-mi pe fiul meu". Iar Cuviosul, inspaimantandu-se de aceste cuvinte, s-a oprit si a zis catre dansul: "Au doara, omule, am luat eu pe fiul tau ?" Zis-a acela: "A murit fiul meu, cinstile parinte: ci, vino de-l invie pe el". Acestea auzindu-le, acel facator de minuni parinte, tare intristandu-se, a zis: "Asemenea lucruri nu sunt in puterile nostre, ci ale Sfintilor Apostoli. De ce voiti sa ne ingreunati cu sarcini, pe care nu le putem ridica ?" Iar talal celui mort staruia si-l ruga, adeverind si jundu-se: "Nu ma voi duce, daca nu vei invia pe fiul meu".

    A intrebat, deci Cuviosul, zicand: "Unde este trupul copilului ?" "La-poarta manastirii, cinstile parinte", a raspuns tatal. Atunci, venind acolo Sfantul, cu fratii, si-au plecat genunchii la rugaciune, Cuviosul plecandu-si cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi, s-a sculat si si-a ridicat mainile catre cer si a zis: "Doamne Dumnezeule, nu cauta la pacatele mele, ci la credinta omului acestuia, care se roaga si cere sa i se invieze fiul lui, si intoarce in trupul acesta sufletul pe care L-ai luat". Inca nu se sfarsise rugaciunea si a intrat sufletul in trup si s-a cutremurat tot trupul copilului si, tremurand, pipaia cu mana. Si toti cei de fata acolo, vazand o lucrare ca aceasta, facuta de Sfantul, s-au minunat, iar Sfantul apucandu-l de mana, l-a dat viu tatalui sau.

    Aceasta minune nu era in stapinirea lui, ci s-a rugat si a cerut ca sa o poata face. Dar, sunt niste lucruri pe care cateodata le cer Sfintii de la Dumnezeu, si nu le iau. Cine este intru aceasta viata mai sus decat Pavel ? Dar si acesta, pentru neputinta trupului sau, de trei ori l-a rugat pe Domnul si nu l-a auzit, iar ceea ce dorea, nu a putut dobandi. Si despre Sfantul Benedict vreau sa va povestesc, ca a voit un lucru si nu l-a putut savarsi. Avea fericitul o sora, Scolastica numita, care, prin bunavoirea Atotputemicului Dumnezeu, din tinerete, ducea viata sfanta. Deci, aceasta, o data pe an, obisnuia a veni la fericitul sau frate. Iar Cuviosul, cu ucenicii sai, se pogorau acolo, aproape, afara de poarta manastirii, la o casa, ce o facuse anume pentru aceasta, si vorbeau. Deci, mergand intr-o zi, dupa obicei, in casa aceea, au petrecut toata ziua in sfintitele cuvinte si in povestirile Scripturilor, celor de Dumnezeu insuflate. Iar, dupa ce s-a facut seara si a innoptat, au stat si au mancat. Si, mancand si vorbind din Sfintele Scripturi, au intarziat si a trecut cea mai mare parte a noptii. Deci, acea preasfintita si cinstita fecioara si sora dupa trup a Sfantului a cerut, zicand: "Te rog, pe tine, fratele meu, sa nu lasam noaptea aceasta, si sa o petrecem ajungand la ziua, vorbind despre cereasca bucurie si despre viata vesnica". Iar fericitul, i-a raspuns ei: "Ce zici, sora ? Afara din chilia mea nu pot sa raman".

    Si era o vreme asa de buna si senin, incat nu se vedea nici un nor. Iar acea Preasfanta fecioara, vazand ca fratele sau nu s-a plecat la rugamintea ei, si-a impreunat degetele manilor si si-a pus mainile sale pe masa si, plecandu-si capul pe maini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Si, indata ce si-a ridicat capul de pe masa, s-au facut atatea fulgere si tunete si atata ploaie s-a pogorat, incat nici fratele sau, nici insotitorii lui, nu se puteau duce la manastire si nici macar sa iasa in pragul usii. Iar aceasta s-a facut pentru rugaciunea surorii Sfantului si pentru lacrimile ce le-a varsat, rezemandu-si capul pe masa. Iar Sfantul, vazand ca a se duce la manastire, dupa cum voia si zicea, era cu neputinta, pentru involburarea cea mare a fulgerelor si a tunetelor si pentru potopul ploii aceleia, s-a intristat si a zis catre sora sa: "Sa te ierte pe tine, sora, Atotputernicul Dumnezeu, pentru ceea ce ai facut". Iar ea, raspunzand, a zis: "Eu te-am rugat si nu m-ai ascultat. Am rugat pe Dumnezeu si m-a ascullat pe mine. Acum iesi, de poti, si, lasandu-ma, du-te la manastire". Deci, ramanand Sfantul, fara voia sa, au petrecut toata noaptea aceea priveghind, intru cuvintele vietii vesnice si intru povestirile Sfintelor Scripturi. Si aceasta am spus-o, ca sa arat ca Sfantul a voit sa faca un lucru si n-a putut: ca, precum am spus, sunt lucruri pe care uneori Sfintii le cer de la Dumnezeu si nu le dobandesc. Iar dimineata, cinstita fecioara s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu, la manastire.

    Si dupa trei zile, stand in chilia lui, si-a ridicat ochii in vazduh si a vazut sfantul suflet al cuvioasei sale surori, ca iesise din trup, in chip de porumbel, si se suia la cele ceresti. Si, impreuna bucurandu-se de atata slava a surorii sale, Atotputernicului Dumnezeu i-a multumit, in laude si in cantari si sfarsitul ei l-a aratat fratilor
 

    Zis-a Cuviosul, Parintele nostru. Palladie, catre fratii cei ce veneau la dansul: Fiilor, vremea Sfantului post sa o pazim bine si cu rabdare. Sa ne nevoim acum putin, ca in veci de bunatatile cele mari sa ne indulcim. Vedeti pe mucenici, vedeti pe postitori, cum, cu neslabire, au rabdat, cum, barbateste, nevoindu-se, s-au incununat. Ca ne minunam de rabdarea lor totdeauna, cum, mai presus de firea omeneasca, au fost; unii, adica, cu ochi scosi, iar altii taierea mainilor si a picioarelor au suferit, pe unii cu foc i-au ars, iar pe altii in mari si in rauri i-au afundat de vii, si ca pe niste facatori de rele, i-au pierdut, iar pe altii, fiarelor sangeroase i-au dat. Si, acestia toti, laudand pe Dumnezeu, au rabdat. Si pe cat de multe munci asupra Sfintilor mucenici si postitori aducea diavolul, pe atat ei, mai vartos, nevoindu-se, neputinta trupeasca, prin duhovniceasca barbatie, au biruit-o si bunatatile cele nadajduite, asemenea ca si darurile, de la Dumnezeu le-au luat.

    Ca nu fara de minte s-au ostenit, nici uitate sunt chinurile lor inaintea lui Dumnezeu, ci i-a laudat in ceruri si i-a proslavit pe pamant si le-a daruit a savarsi faceri de minuni, a lumina orbii, a curati leprosii, a izgoni dracii, a vindeca bolile. Si, deschizandu-le usile ceresti, la vesnica viata i-a dus pe dansii, in Ierusalimul cel de Sus, unde este vesnica veselie. Drept aceea, rogu-va pe voi, fratilor, sa nu ne lenevim de a noastra mantuire, nici sa deznadajduim pentru pacatele noastre, pentru ca Hristos este Cel ce curateste pacatele noastre; macar, de acum, sa parasim toate lucrurile cele rele: minciuna, clevetire, mania, iutimea, imbuibarea, betia, desfranarea, pomenirea de rau, nemilostivirea, furtisagul, razboaiele si de toate, intru care este pieirea sufletului. Si de faptele cele bune, sa ne apucam cu incetul, ca Insusi Domnul ne va ajuta noua.

    Postul curat sa-l pazim, pace si dragoste intre voi sa aveti, de Dumnezeu sa va temeti, pe saraci sa miluiti, de pacate sa va caiti. Ca aici, bine vietuind, sa mosteniti viata ce va sa fie, impreuna cu toti Sfintii, cei ce i-au placut Lui, si partasi sa fiti vesnicelor bunatatii. Amin.