In zilele cand Biserica era tulburata de prigonitorii Sfintelor icoane, traia in partile Rasaritului un binecredincios barbat, Teofilact cu numele, prieten cu Sfantul Tarasie, inca de pe cand amandoi erau mireni si mari dregatori ai imparatiei.

    Si era pe vremea cand, murind imparatul Leon, pe tronul imparatesc se urcase fiul sau Constantin si maica sa Irina, iar pe scaunul patriarhal era Sfantul Tarasie, sub care se tinuse si cel de al Saptelea Sinod a toata lumea (787), cel care hotarase dreapta credinta a Bisericii, cu privire la cinstirea Sfintelor icoane, odata pentru totdeauna.

    Deci, intr-o vreme ca aceea, a intrat in cinul monahicesc si Sfantul Teofilact, cel pomenit, si, o data cu el, s-a facut monah si un alt prieten al sau, Sfantul Mihail al Sinadelor; si, parasind lumea, au fost trimisi de Sfantul Tarasie patriarhul la o manastire, pe malul Marii Negre, unde, cu ostenelile monahicesti nevoindu-se, au sporit mult in faptele cele bune si au castigat indrazneala catre Dumnezeu in rugaciunile lor, incat si semne si minunate se lucrau printr-insii.

    Vestindu-se pretutindeni multele lor fapte bune si adanca lor intelepciune, Sfantul Tarasie patriarhul a judecat ca asemenea monahi sunt vrednici de randuiala cea inalta a arhieriei, spre a carmui lucrul Domnului in Biserica, dupa cuviinta. Deci, pe Mihail sfintindu-l, l-a trimis la Sinade, iar pe fericitul Teofilact, in Nicomidia l-a pus episcop. Aici a stralucit Sfantul, prin ravna arhipastoriei sale: purta grija celor sarmani, ridica spitale si case de adapostire pentru strainii calatori, iar, pe bolnavi, el singur ii cerceta si ingrijea, tamaduindu-i.

    In vreme ce Sfantul Teofilact carmuia cu dragoste de parinte pe dreptcredinciosii din Nicomidia, a murit Sfantul Tarasie patriarhul si, in locul lui, s-a ridicat patriarh Nichifor cel Intelept, iar pe tronul imparatesc a ajuns Leon Armeanul (813-820), care a pornit un nou val de prigonire impotriva sfintelor icoane.

    A adunat, atunci, preafericitul patriarh Nichifor pe cei mai de seama arhierei ai vremii, intre care se aflau Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Mihail al Sinadelor si pe acest Sfant Teofilact al Nicomidiei si a mers cu dansii la raucredinciosul imparat, si-l sfatuiau sa nu faca tulburare Bisericii, cu acea ratacire, care a fost osandita la cel de al saptelea Sinod a toata lumea. Dar, imparatul s-a aratat neinduplecat in erezia lui si a poruncit ca, indata, toti acei episcopi sa fie alungati din scaunele lor si trimisi in surghiun. Si astfel, imparatul i-a alungat pe toti in locuri deosebite in frunte cu patriarhul Nichifor, iar pe fericitul Teofilact l-a izgonit la Strovilon, cetatea care este in locul chiveriotilor, langa mare. Si, acolo, marturisitorul lui Hristos si-a petrecut toata cealalta vreme a vietii sale, ca la 30 de ani, in stramtoare si chinuire; si, facandu-se el mare ajutator al dreptei credinte, s-a mutat la Domnul, la adanci batraneti, aflandu-se in surghiun. Iar pe vremea imparatesei Teodora (842-856) erezia cea fara de lege, cu totul pierind, moaste ale Sfantului Teofilact au fost aduse, din izgonire, si asezate in biserica zidita de el in Nicomidia, in mijlocul pastoritilor sai. Dumnezeului nostru, slava!
 

    Legea lui Hristos si poruncile Apostolilor Lui nu s-au dat numai calugarilor, ci si mirenilor. Si dovada este ca, atunci cand zice Pavel: "Privegheati intru toata rabdarea si rugaciunea si ingrijirea trupului sa nu o faceti pentru pofte", aratat este ca nu catre calugari a scris si nici catre cei ce tineau viata pustniceasca si linistita, ci, a scris acestea, mai ales, catre toti cei ce vietuiesc prin cetati si prin sate, cu femei si cu copii. Au doara i se cuvine mireanului sa aiba ceva mai multa slobozenie decat calugarului? Ba nu. Fara numai atata iertaciune are mireanul, ca, impreuna cu femeia sa vietuiasca, iar alte iertaciuni nu are, ci, toate cate are calugarul sa le lucreze, aceea este legiuit si mireanului. Si nu fara primejdie mare va fi, adica, mireanului care calca poruncile. Drept aceea, putini sunt cei care au putut, prin multa sarguinta, sa scape de galcevile cele omenesti si sa fuga de strigatele cele din cetati, de viata cea desarta, de griji si de impatimiri; in afara de cei ce au iesit afara din galcevile lumesti si au ales viata calugareasca si au imbratisat-o.

    Si s-au umplut de ei Egiptul si Libia, Etiopia si India, Mauritania si Tebaida. Apoi Siria si Cilicia, Galatia, Pontul si Armenia. Mesopotamia si Persia toata. De acestia s-au umplut Palestina si Arabia si Ciprul, precum si insulele cele dimprejur si tara grecilor toata. Inca si Roma si Spania si Galia si, pana la marginile pamantului, pline sunt locurile de manastiri si de pustnici si tot pamantul se blagosloveste si sfinteste.

    Deci, aratat este ca David, intelegand aceasta monahiceasca randuiala, prin a sa cantare a psalmilor, cu o mai inainte cunostinta canta, zicand: "Iar eu am cinstit mult pe prietenii tai, Dumnezeule, si mult s-a intarit stapanirea lor. Si-i voi numara pe ei si mai mult decat nisipul se vor inmulti" (PS. 183, 17-18). Ca acestia stapanesc peste patimi si peste draci si, mai mult decat puternicii lumii, mai stapani, s-au aratat si mai intemeiati.

    Cine, dar, sa nu-i laude pe acestia, care au scapat de mrejele cele mult impletite ale vietii si crucea purtand si lui Hristos urmand, in toata ziua si ceasul se roaga lui Dumnezeu, pentru neamul omenesc? Inca si Grigorie, preainteleptul, cel numit Teologul, laudandu-i pe acestia, le zice: "Cantand si slavind si invatandu-se in legea lui Dumnezeu, ziua si noaptea, si inaltarile lui Dumnezeu in gura lor purtandu-le, cu hainele isi smeresc inaltarea, cingatoare fara podoaba, impodobirile cele frumoase le micsoreaza, pasire au cu buna randuiala, ochi neratacit, zambire cuvioasa, cuvantul cu folos rostit, tacerea mai cinstita decat cuvantul, lauda cu sare dreasa, iar nu cu fatarie. Instrainarea de ras, certarea mai iubita decat lauda, masura umilintii si a zambirii, bogatia cea intru saracie, randuiala cea in pamant strain, slava, din necinste, puterea cea intru neputinte, fiii duhovnicesti, cei bine nascuti din neinsurare, smerenia cea mai presus de ceruri, nimic fiind in lume si mai presus de lume, in trup fiind, sunt afara din trup, saraci pentru imparatie, si a caror parte este Dumnezeu, iar, pentru saracia lor, imparatesc impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeului nostru, slava! Amin.
 

    Precum rasadul si pometul cel necuratit de crengi uscate nu poate sa creasca, asa si omul mandru nu poate sa se mantuiasca, daca nu-si va curati mandria prin smerenie si prin pocainta cea plecata. Ca la inaltime se suie sufletul celui mandru, iar, de acolo, intru adancul iadului se pogoara. Deci, precum rodul cel putred, netrebnic este gradinarului, asa rugaciunile celui mandru neprimite sunt la Dumnezeu. Sufletul celui mandru nu are parte cu Dumnezeu, ci, dracilor bucurie le face. Ca, pentru mandrie, au fost lepadati ingerii din cer si diavoli s-au facut. Gandul cel smerit la ceruri urca pe om si, impreuna cu ingerii a dantui il face, iar mandria il pune in randurile dracilor.

    Rugaciunea celui smerit vine la Dumnezeu, iar a celui mandru manie pe Dumnezeu si, precum greutatea de roduri rupe ramurile, asa mandria pierde sufletul cel imbunatatit. Omul cel mandru este ca pomul ce nu are radacina si degraba cade, asa si cel mandru, in prapastia iadului se pogoara. Pentru ce te inalti, omule, tina fiind si cenusa, pentru ce cu mandrie iscodesti, o, nerecunoscatorule, de esti mare cu dregatoria, sa ai smerenie si sa nu dispretuiesti pe nimeni. De pacate straine sa nu intrebi, ca sa fii slavit in ziua judecatii si sa nu lasi scarbit pe cel ce plange ca sa nu ti se treaca cu vederea rugaciunile tale.

    Omule sarac, cine te-a zidit pe tine, sau de unde esti luat? Intru ce iti pui nadejdea, ca nu te temi de Dumnezeu, ci, te mandresti si, prin trufie, rau iti pierzi sufletul tau? Pentru ce te umfli ca o picatura de ploaie, ca pamant esti, si nu dupa multa vreme, in pamant, iarasi, vei merge; acum mandru, iar, dupa putin, hrana viermilor. O, omule, cunoaste-ti neputinta ta si nu te mai mandri! A lui Dumnezeu zidire fiind, nu te lepada de Ziditorul tau. Cerceteaza firea ta, si vezi pe rudeniile tale, pentru ca si ei, de aceeasi fire sunt. Si nu te lepada, prin mandrie, de firea ta. Macar de ai fi si tu bogat, iar acela ar fi sarac, inaintea lui Dumnezeu, acela poate fi mai sus decat tine. O, bogatilor, nu va madriti cu averile voastre, cu cele stricacioase nu va laudati. Dumnezeu singur este bogat, avand bogatie nestricacioasa, caci averea voastra nu este a voastra. Pana este liniste, randuiti-va in pace, cele spre mantuirea voastra. Pentru ca bogatia omului lui ii este data spre izbavirea lui. Dumnezeului nostru, slava!