Sfântul Apostol Ermie era unul unul din cei şaptezeci de Apostoli ai Domnului. Sfântul este pomenit în Scriptură, cu numele său în Epistola către Romani, printre ostenitorii de frunte ai creştinilor din Roma şi ca un ajutor destoinic al Apostolilor, vrednic de pomenirea Sfântului Pavel, care aminteşte de el cu aceste cuvinte: “ Spuneţi închinăciune lui Asinerit, lui Flegont, lui Herma, lui Parova, lui Ermie şi fraţilor celor ce sunt cu dânşii”.

    La rândul ei tradiţia creştinilor ne spune că Sfântul Apostol Ermie a fost, în cele din urmă, episcop al creştinilor din Filipopoli, în Tracia, unde a arătat multă osteneală şi nevoinţe, întru bunăvestirea lui Hristos, pentru care i s-a tăiat capul, iar acum se îndulceşte de odihnă întru bunătăţile Domnului său.

Întru acestă zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ermie

    Acesta a trăit în zilele împăratului Antoniu(138-161), în cetatea Comane, ducând viaţă ostăşească, mare la stat fiind şi cărunt de bătrâneţe. Deci, fiind prins pentru mărturisirea lui Hristos şi adus înaintea dregătorului Sebastian, întâi, i-au zdrobit fălcile, i-au despuiat obrajii şi i-au dezrădăcinat dinţii. Au aprins, apoi, un cuptor şi l-au aruncat în mijlocul flăcărilor şi, ieşind fără nici o stricăciune, a poruncit să-l omoare cu otrăvuri de moarte; deci, mâncând otrăvurile şi rămânând sănătos, a adus la credinţă pe cei ce le pregătiseră, care mărturisind, şi ei pe Hristos Dumnezeu, li s-au tăiat capetele. Iar Sfântul, după ce i-au scos vinele trupului, i-au împuns ochii şi l-au spânzurat, trei zile, cu capul în jos, apoi, văzându-l că nu moare, i-ai tăiat capul şi aşa a trecut la Domnul.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Efrem Sirul, despre frica lui Dumnezeu

    Fericit, cu adevărat, este omul ce are frică de Dumnezeu întru sine, că unul ca acesta, este numit fericit şi de Duhul Sfânt.

    “Fericit este bărbatul, care se teme de Domnul !”(Ps. III, 1), zice Scriptura, Cel ce se teme de Dumnezeu, se află în afara tuturor meşteşugirilor vrăjmaşului şi de tot sfatul rău, al vrăjmaşului, scapă Cel ce are frică de Dumnezeu, cu înlesnire, biruieşte otrava celui cu rău meşteşug. Că nu-l biruieşte cu nimic pe el şi, pentru frica de Dumnezeu, pofta trupului nu o primeşte. Cel ce se teme de Domnul priveghează, aici pentru că aşteaptă pe Stăpânul Său, ca nu cumva, să vie fără de veste, şi aflându-l pe el lenevindu-se, să-l depărteze de la el. Cel ce are frică de Dumnezeu, petrece fără grijă, pentru că temându-se totdeauna se trezeşte. Somnului nemăsurat nu se va da pe sine, ci stă treaz , că aşteaptă venirea Domnului său. Cel ce se teme de Domnul, nu petrece cu nebăgare de seamă, ca să nu mânie pe Stăpânul său.

    Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se trândăveşte, că, totdeauna, se îngrijeşte de talantul ce-l are, ca să nu se osândească. Cel ce se teme de Dumnezeu, totdeauna se întreabă pe sine, cum ar plăcea lui Dumnezeu: şi aşa se găteşte, ca venind Domnul lui, să se veselească şi să-L laude pe el. Deci, multe bunătăţi îi va dărui Dumnezeu.

    Iar cel ce nu are frică de Dumnezeu, unul ca acela este supus ispitelor diavolului. Cel ce nu are întru sine frica de Dumnezeu, acela se îndoieşte, doarme fără de măsură, de lene, de faptele sale nu se întreabă, lăcaş al poftelor se face şi toată deşertăciunea lumească se vede la el. Nu se teme de venirea Stăpânului. Unul ca acesta se încarcă de patimi, de odihnă se bucură, de nevoinţă fuge, smerenia o urăşte, iar mândria o iubeşte. Deci veni-va Domnul său şi-l va afla pe el în toate cele neplăcute Lui şi-l va depărta de la sine şi-l va trimite întru întunericul cel mai din afară. Şi cine nu-l va plânge pe acesta ?

Întru acestă zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, despre smerenie

    Rogu-vă pe voi, fiilor pentru Domnul, să iubiţi smerenia, pentru că şi Domnul Însuşi S-a smerit pentru noi, până la moarte şi la răstignire. Drept aceea, şi voi să-I fiţi Lui următori şi vom birui mândria diavolului, prin smerenia noastră. Că şi Domnul, pentru smerenie, a zis: “Cine voieşte să fie mai mare între voi, acela să fie mai mic decât toţi şi tuturor slugă şi rob, că acela ce se va înălţa, acela se va pogorî, iar cela ce se va smeri pe sine, se va înălţa şi toate relele se vor risipi de la dânsul.

    Iar cela ce se înalţă, se va pogorî întru adâncul iadului, în foc. Deci, rogu-vă pe voi, fiilor, să câştigaţi ascultarea, fără de cârtire, că ascultarea este maica vieţii veşnice, iar neascultarea este maica pierzării. Că prin ascultare şi prin smerenie, vom intra întru Împărăţia Cerului şi viaţa veşnică vom moşteni.

Întru această zi, cuvânt de laudă, celor ce dau milostenie la săraci.

    Cu adevărat fraţilor, mare este, înaintea lui Dumnezeu, omul cel milostiv. Însă milostenia este numai atunci când se face cu dragoste şi de bună voie. Să nu socoteşti, că darul ce-l dai, nu-l vei mai câştiga, ci că, încă mai mare folos îţi vei adăuga. Iar cel ce nu dă, nu-şi va cîştiga nimic, ci numai pierzare. Încă, se cade a auzi şi aceasta, că mai de folos este a nu face binele, decât dacă, după ce-l faci, să te leneveşti şi să-ţi pară rău. De ce să-ţi pară rău, omule ? Oare nu aştepţi de la Dumnezeu răsplătire ? Cu adevărat ţi se va înmulţi ţie aurul la cer. Sau aici doreşti răsplătire ? Apoi pentru ce părăseşti milostenia ? Că prin milostenie, şi nu prin neguţătorie, mulţi, şi aici au luat răsplătirea, măcar că pe cei ce au luat-o aici, nu-i fericim, că nu va fi mai mare răsplătirea de care se bucură cei ce o iau aici, decât plăţile din cer. Că Hristos, Cel ce a pătimit pentru noi până la sânge, nu aşa îţi va da ţie , acolo, plata. Drept aceea să nu ispiteşti tu, cela ce faci milostenie, ci să faci darul cel poruncit ţie cu toată osârdia, iar mai ales, celor ce sunt în primejdii, să le dai o mână de ajutor. Măcar de ar fi ucigaş de oameni şi tâlhar, de vreme ce cere de la tine, pentru Dumnezeu să-i dai lui, pentru că ştim că ţi se va socoti ţie la plată. Că Stăpânul, cu al său soare, îl luminează şi pe el, ca şi pe tine, iar tu, nevrednic, îl judeci pe el, de hrana cea de peste zi. Drept aceea, să-l cercetezi pe el, că pentru Hristos îl primeşti pe el. Sau de nu poţi să-i miluieşti pe toţi, să nu alegi pe cel iscusit, ci pe cel ce pătimeşte cel mai rău, să-l miluieşti, ca şi tu să te învredniceşti de mila lui Dumnezeu . Căci, pentru aceea s-a numit milostenie, ca şi celor nevrednici să le dăm. Că de ne vom întoarce de la cei nevrednici de milă, iar cei vrednici de milă nu vor veni la noi, apoi cui vom da ? Că de vei face alegere, aşa şi Dumnezeu va face cu noi şi vom cădea de la iubirea de oameni, cea înaltă, a Lui. Drept aceea de vei vedea, oriunde, pe cel ce pătimeşte, să nu-l treci cu vederea, ci să-l miluieşti pe el. Şă cunoşti că om este acela şi născut din aceeaşi fire.

    Să cunoşti, adică, şi să împlineşti trebuinţa lui, aşa cum te îngrijeşti de slugi. Dar, acest sărac, mai mult decât slugile, îţi va sluji ţie, că va sta ţie înainte în ziua Judecăţii şi te va scoate pe tine din foc. Ce lucru de acest fel, pot să-ţi facă ţie slugile tale ? Iar pe cei milostivi, nu numai cei miluiţi îi iubesc, ci şi cei nemiluiţi îi iubesc pe ei, pentru facerile de bine, ce se fac de către ei. Iar de i se întâmplă ceva celui milostiv, toţi se roagă lui Dumnezeu pentru el, zicând: “Dumnezeule, fă milă cu dânsul, şi-l izbăveşte de necazul lui şi să vină peste el toate bunătăţile”. Că nu cu numărul se dă milostenia, ci cu dragostea inimii, precum văduva aceea săracă a adus lui Dumnezeu numai doi bani în dar şi, mai mult decât bogaţii, lăudată s-a făcut, că avea credinţă mare; pentru că aceea, nu şi-a cruţat toată averea, ci, pe toată acea avere, de doi bani, a dat-o lui Dumnezeu. Şi de nu vom face aşa nu vom avea faceri de bine şi milostenie, apoi nici un folos nu vom avea din averile noastre.

    Pentru aceea, bogaţii, cei răi şi nefăcători de bine, mai mult decât săracii, se vor osândi, de vreme ce n-au fost milostivi şi n-au zis nici nu s-au sfătuit să dea milostenie. Deci dacă nu vor da cu dragostea sufletului, nicidecum nu vor scăpa de chinuri. Că, nu cu numărul sau cu măsura celor dăruite, se judecă milostenia, ci cu dragostea cea din inimă. Să luăm, acum fraţilor, cuvintele acestea în inimile noastre, pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, a căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Cuvant al Celui dintre Sfinti, Parintelui nostru Dimitrie, mitropolitul Rostovului, la Inaltarea Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

    "Deci, Domnul, dupa ce a grait cu ei, s-a inaltat la cel si a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu". (Marcu 16, 19).

    Acest praznic de acum, al Inaltarii Domnului, nu stiu, iubitii mei ascultatori, praznic de bucurie sa-l numesc sau de plangere. L-as numi praznic de bucurie, dar vad pe Sfintii Apostoli plangand si intristandu-se, lucru pe care si Biserica il arata, ca la stihirile de la Vecernie, canta asa: "Doamne, Apostolii, daca te-au vazut pe tine pe nori inaltandu-te, Datatorule de viata, Hristoase, de intristare umplandu-se, cu tanguire de lacrimi plangand, ziceau: Stapane, sa nu ne lasi orfani, pe noi, robii Tai, pe care, din milostivire, ne-ai iubit.

    L-as numi praznic de plangere, dar vad pe acesti Sfinti Apostoli bucurandu-se dupa cum troparul de astazi ne arata, zicand: "Inaltatu-Te-ai intru slava, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie facand ucenicilor, cu fagaduinta Sfantului Duh." Sa-l numesc, dar, praznic de bucurie. Insa vad pe Preacurata, pe Binecuvantata Fecioara de Dumnezeu Nascatoarea, mai mult decat toti, izvorand lacrimi fierbinti din ochi, pentru despartirea iubitului ei Fiu si zicand: "Nu ma lasa pe mine, Fiul meu." Sa-l numesc atunci praznic de plangere! Dar vad, iarasi pe aceeasi Preabinecuvantata Fecioara, de Dumnezeu Nascatoare, pentru acest Fiu si Dumnezeu al ei, pre mult bucurandu-se de a Lui dumnezeiasca proslavire, precum si la slava Vecerniei arata, cantand: "Pe ucenicii Tai si pe Nascatoarea de Dumnezeu, ceea ce Te-a nascut pe Tine, i-ai umplut de bucurie nemarginita la inaltarea Ta."

    Deci, sa-l numesc, oare, praznic de bucurie? Dar ce fel de bucurie este pentru copii, cand ii lasa pe ei tatal lor? Ce fel de mangaiere este pentru oi, daca pleaca pastorul de la ele? Ce fel de veselie, pentru Biserica Mireasa, cand se desparte de ea Mirele Hristos, desi nu de tot, ca zice: "Eu sunt cu voi, in toate zilele, pana la sfarsitul veacului:" insa nevazut, ca ochii cei trupesti nu-L vor mai vedea, fara numai ochii cei sufletesti. Sa-l numesc praznic de plangere? Dar vad pe Domnul meu luminat, bucuros si cu veselie, mergand catre Tatal si toate Puterile ceresti dantuind negrait. Inca si Biserica o vad chemand pe toti locuitorii pamantului, spre veselie si graind: "Toate neamurile bateti cu mainile, ca S-a suit Hristos, unde era mai inainte."

    Bucurie cu adevarat, desavarsita, celor de Sus si deplina mangaiere, iar noua, celor de jos, bucurie, cu plangere, si veselie, cu lacrimi, si mangaiere, cu intristare. Voi, cei doi ingeri, mangaietorii nostri, cei ce in haine albe ati stat la muntele Eleonului inaintea Apostolilor, mangaiati pe cei ce se intristeaza, bucurati pe cei ce plang, ziceti ceva de bucurie, graind: "Barbati galileeni, ce stati, privind la cer? Acest Iisus, Care S-a inaltat la cer, asa va veni, precum L-ati vazut mergand la cer." Ne inchinam voua pentru vestea aceasta de bucurie dar ne si intristam, ca ne spuneti noua de a doua infricosatoare venire a lui Hristos, ca va veni sa judece si sa osandeasca pe pacatosi. Sa cautam, dar, noi insine, in Sfintele Scripturi, iubitii mei ascultatori, pricinile de bucurie alte Tainei de astazi. Pentru care pricina s-a inaltat de la noi, Domnul nostru, la cer?

    S-a inaltat Domnul nostru de la noi la cer, nu ca sa ne intristeze pe noi, cu a Sa ducere, ci, ca sa ne intocmeasca noua cele de folos. Ca toata viata Lui si toate faptele Lui, spre al nostru folos si a noastra mantuire, au fost randuite.

    Deci, si inaltarea Lui, pentru binele nostru a fost. Precum, iubindu-ne pe noi. S-a pogorat la noi din cer si, vietuind cu oamenii, Si-a pus sufletul Sau pe Cruce, pentru ca asa a iubit Dumnezeu lumea, intru acelasi chip, iubindu-ne pe noi, S-a inaltat la cer, bine facandu-ne noua. Ca a zis catre ucenicii Sai: "Mai de folos este voua, ca eu sa ma duc, ca, de nu Ma voi duce Eu, Mangaietorul nu va veni catre voi." Ca si cum ar zice: "Luati aminte, voi ucenicii Mei, ca voua, fiecaruia, va este randuit, ca, pe deosbite cai, sa iesiti la propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, in toata lumea. Iar in lume necazuri veti avea, ca voi va veti tangui si veti plange si veti fi intristati, iar lumea se va bucura. Intru acele necazuri, intru acele plangeri si tanguiri, se cuvine ca, pe voi sa va mangaie cineva, sa va intareasca, sa va sprijine. Pentru aceea, ma duc catre Tatal, si voi trimite voua pe Duhul Sfant, Mangaietorul, Care de la Tatal purcede, ca sa va mangaie in toate necazurile si intristarile voastre. Pentru aceea mai de folos este ca Eu sa ma duc.

    Ca te vor duce pe tine, Petre, unde tu nu vrei. Te vor pune in temnita si te vor da celor patru ostasi, sa te pazeasca. Inca, si in Roma, lemn de cruce ti s-a pregatit. Si tu, Iacob, vei vedea, cel dintai, asupra capului tau sabie, pentru numele Meu. Iar pe tine, Ioan, in parti departate, in insula Patmos, in izgonire te vor trimite. Pe tine, Andrei, in Ahaia, te asteapta crucea. Pe tine, Filip, in Ierapoli, iar pe tine Vartolomeu, in Armenia, ca sa fiti rastigniti si jupuiti de piele. Pe Matei il asteapta Etiopia, cu chinuri, si pe ceilalti, alte parti. Si asa, fiecaruia, i s-a pretatit paharul, spre patimirea lui. Deci, intru toate aceste patimiri si amaraciuni, vi se cuvine voua, acum, oarecare mangaiere, indulcire si sprijin. Deci, Ma voi duce catre Tatal Meu si voi trimite voua pe Sfantul Duh, Mangaietorul, Care, staruind la inima voastra, neinfricati va va face si, cu bucurie, la toate chinurile si mortile, veti indrazni. Pentru aceasta, mai de folos este voua, ca Eu sa Ma duc. Si, dupa voi, multi asemenea ca si voi, vor rabda multe feluri de patimiri si morti, pentru numele Meu: cu pietre vor fi ucisi, de sabie omorati, in foc arsi, fiarelor spre mancare dati, in bucati taiati, iar altii, si fara de chinuri, de buna voie, se vor afla mucenici, pentru dragostea Mea, despratindu-se de lume si de toate dulcetile ei, lepadandu-se de sine si omorandu-si trupul lor, impreuna cu patimile si cu poftele. Ca unii vor merge in pustie, altii se vor inchide prin manastiri, altii se vor zavora, sau alte nevointi vor face. Toti acestia au trebuinta de dumnezeiescul ajutor si de mangaiere. Deci, Ma voi duce la Tatal si le voi trimite lor Mangaietor, ca, altfel, El nu va veni. Pentru aceasta, mai de folos este, ca Eu sa ma duc. Ca, multi din cei ce vor crede intru Mine, si voind a vietui cu cinste, vor fi prigoniti multi din cei necunoscuti de oameni vor patimi, multi drepti vor fi napastuiti si suparati. Multi din robii Mei vor fi in cele mai mari nevoi, in foame, in sete, in frig si in golatate, in legaturi si in temnite, in rani si in moarte. Pe acestia, iarasi, trebuie a-i mangaia in prigoanele lor, in patimirile, in supararile si in nevoile lor. Deci, Ma voi duce la Tatal, pe Mangaietorul, ca, de nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni. Deci, mai de folos este ca Eu sa ma duc."

    O, cat de binecuvantata este pricina Inaltarii Domnului de la noi, pricina facatoare de bucurie, care, cu buna nadejde, pe noi ne incredinteaza, adeverind venirea Mangaietorului. Mergi, dar Doamne, mergi si ne trimite noua pe Mangaietorul.

    S-a inaltat Domnul nostru de la noi la cer, ca sa priveasca din inaltime la noi, precum un parinte la fiii sai, precum pastorul asupra oilor, precum vulturul asupra puilor, precum voievodul asupra oastei sale, ca pe noi sa-i vada si trebuintele tuturor sa le cunoasca si ajutor sa-i dea fiecaruia, precum un imparat, cand aduna oaste multa spre razboi, voind a-si vedea toate cetele sale, se suie la un loc inalt, la munte, sau pe o zidire, si cauta din inaltime si o randuieste pe ea. Si de vede ca biruieste, se bucura pentru ea, iar, de vede ca este invinsa, degraba trimite ei ajutor. Asa si Domnul nostru, Imparatul imparatilor, aduna Biserica Sa, cea care se lupta pe pamant, ca, de la inaltime, sa priveasca la nevointa fiecaruia, pentru ca, celor ce bine se nevoiesc, sa le impleteasca cununi, iar, celor ce slabesc, sa le intinda grabnica mana de ajutor. Pe cei cazuti, sa-i ridice si sa-i faca mai puternici asupra potrivnicilor, ir pe cei ce ne prigonesc, sa-i impiedice.

    Se nevoieste, in lupta muceniciei, Sfantul, intaiul Mucenic Stefan si cu pietre de evrei este ucis, iar Domnul nostru din inaltimea slavei Sale, cerul deschizand, cauta spre dansul, ca striga patimitorul: "Vad cerurile deschise si pe Iisus stand de-a dreapta Puterii."

    Merge Saul degraba la Damasc, sufland ingrozire si ucidere spre prigonirea Bisericii lui Dumnezeu. Iar Domnul, privind din inaltimea cerului, ii pune lui piedica. Cu lumina din cer stralucindu-l si ochii cei trupesti orbindu-i, i-a zis, cu glas infricosator: "Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?" Nici unul din patimitori, ca unii ar fi slabit, iar altii ar fi cazut cu totul, fiind infranti, precum Ioacob Persul. Dar Domnul, privind din inaltime, pe cei slabi ii intareste si pe cei cazuti ii ridica, ca sa se implineasca Scriptura: "Ca, de va cadea, nu se va zdruncina, ca Domnul intareste mana lui. Asa, din inaltime priveste spre noi si ajuta robilor Sai."

    S-a inaltat Domnul nostru, de la noi la cer, ca, precum soarele din cer, cu lumina, asa si Hristos, pe noi toti, cu Darul Sau, sa ne lumineze.

    Cand soarele apune, toate cele de pe pamant se acopera cu intunericul noptii, iar cand soarele rasare si incepe a se sui spre inaltime, atunci intunericul noptii fuge de sub cer, departe, iar razele soarelui, cu ale sale lumini, lumea o lumineaza. Cata vreme Hristos, Soarele nostru cel ganditor, ca intr-un apus, era pe pamant, si, cu patimirea Sa cea de buna voie, se intuneca, pana atunci, a fost peste tot pamantul, intunericul nestiintei de Dumnezeu. Iar cand el a stralucit din mormant, ca dintr-un apus, si la cer S-a inaltat, indata, fulgerele Lui au luminat lumea, si, de la rasaritul soarelui, pana la apus, proslavit S-a facut numele Lui, si prin cunostinta lui Dumnezeu, lumea s-a luminat.

    Soarele din cer straluceste si asupra celor buni si asupra celor rai, Domnul S-a suit la cer, ca sa caute, din inaltimea cerului, peste cei drepti si peste cei pacatosi. Cei ce pe cei drepti ii iubeste si pe cei pacatosi ii miluieste, Soarele, cu razele sale din cer, topeste gerul si gheata, incalzeste pamantul si il face roditor: Domnul nostru S-a suit la inaltimea cerului, ca, de acolo, cu razele darului Sau, sa topeasca sloiul cel inghetat al sufletelor noastre si sa incalzeasca inimile noastre si sa le faca pe ele ca un pamant aducator de roada, ca sa crestem in noi roade duhovnicesti, pentru ca sa nu ne aflam inaintea Lui, fara de roade.

    S-a inaltat Domnul nostru, de la noi la cer, ca sa ne faca noua cale spre cer si sa ne fie noua inaintemergator in partile cele de sus. Nu ne era noua libera calea spre cer, pana la dumnezeiasca Lui inaltare. Ca nimeni nu s-a suit la cer, fara numai Cel ce S-a pogorat din cer. Precum vorbeste Apostolul: "Cel ce S-a pogorat, Acela este Cel Care S-a si suit, mai presus decat toate cerurile." Mai inainte, nu se putea sui cineva la cer, chiar drept si sfant de ar fi fost. Placut era, lui Dumnezeu, Noe, drepti erau Avraam, Isaac si Iacob, despre care se zice ca erau "drepti inaintea lui Dumnezeu." Ca asa glasuieste imparatul Manase, catre Dumnezeu: "N-ai pus pocainta dreptilor Tai, lui Avraam, lui Isaac, si lui Iacob, celor ce n-au gresit inaintea Ta." Fara prihana era Iosif cel foarte frumos. Cu totul intelept si Moise, cel ce a trecut pe Israil, ca pe uscat, prin mijlocul Marii Rosii. Sfant era Isus al lui Navi, cel ce a oprit soarele din alergarea sa. De asemenea, si alti multi barbati sfinti, din Legea veche, care au placut lui Dumnezeu, precum Daniil, barbatul duhovnicestilor doriri, cel ce a inchis gurile leilor, si cei trei tineri, care au stins cuptorul Babilonului, cu rugaciunea, precum si alti mari prooroci. Dar nici unul dintre acei de mai inainte de Hristos, nu putea sa se suie la cer si nici sa auda cineva, daca este, sau va fi, libera oamenilor, calea la cer. Iar, cand Domnul nostru S-a imbracat in firea omeneasca si S-a suit la cer, indata, la tot neamul omenesc, s-a facut cale catre cer. S-au dus, pe urma lui Hristos, sufletele cele scoase din iad, ale sfintilor stramosi, ale proorocilor. Printr-Insul, s-au suit apostolii, ierarhii, mucenicii, maturisitorii, precum si acum se suie oamenii cei vrednici si drepti, care urmeaza pasilor lui Hristos. Tututor, acum calea spre cer s-a facut cunoscuta, ceea ce mai inainte nici nu se putea auzi; numai sa nu va leneviti a va sui pe ea si voi, o, oamenilor.

    S-a inaltat Domnul nostru de la noi la cer, ca portile ceresti sa ni se deschida noua, ca neopriti, sa intram in cer. Portile Raiului le-a incuiat stramosul nostru Adam, pentru tot neamul omenesc, si a stat in portile Raiului Heruvimul, cel cu sabie de foc. Adam, zic, a inchis Raiul si intrarea catre viata. Si numai intrarea spre moarte si iadul ne-a deschis. Iar, Domnul nostru a facut dimpotriva, caci, intrarea spre moarte si iadul le-a inchis si a deschis, mai intai, talharului Raiul, catre care a zis: "Astazi, cu Mine vei fi in Rai." Dupa aceea, insusi cerul l-a deschis, la a Sa inaltare.

    Am zis ca Domnul nostru a inchis intrarea spre moarte si ne-a deschis portile ceresti. Voi credeti ca s-au deschis portile ceresti la inaltarea Domnului, prentru ca, Inaltandu-se Domnul la cer, ingerii alergau inainte, strigand catre cetele ingeresti, cele de sus: "Ridicati portile voastre si ridicati-va porti si va intra Imparatul slavei". Dar, poate, va indoiti ca ar fi inchise intrarile spre moarte si iadul. Voi aduce, de aceea, spre vrednica incredintare temei din aratarea Apocalipsului lui Ioan.

    Domnul nostru S-a aratat, candva, iubitului sau ucenic Ioan si a zis: "Nu te teme, ca Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma. Cel ce sunt viu si am fost mort. Si am cheile iadului si ale mortii". Este aici un lucru vrednic de multa socotinta: pentru ce Hristos Domnul nu poarta El Insusi cheile vietii vesnice ale Imparatiei ceresti, ci le-a dat, acele chei, sfantului Petru si celorlalti Apostoli - ca zice: "Si-ti voi da si tie cheile Imparatiei," iar cheile cu care se deschid sau se inchid moartea si iadul, El Insusi le poarta, precum zice: "Am cheile mortii si ale iadului!" Au, doar, Domnul nostru atat sa fie de aspru si neindurat, incat sa vrea, mai degraba sa-l piarda pe om, decat sa-l mantuiasca? Si mai leste sa deschida oamenilor moartea si iadul decat viata si Imparatia? Dar nu se poate zice despre El, ca, si, inca, nici sa gandim. Pentru ca El este indurat si milostiv Zidarul nostru, ca in veac este mila Lui. Ci, mai mult, vrea, ca toti sa se mantuiasca, iar moartea n-o doreste nici unui pacatos, ca zice: "Eu, cu vrerea nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca, din calea cea rea, si sa fie viu". Pentru ce, dar, nu zice Domnul: "Am cheile vietii si Imparatiei ceresti, ci: "Am cheile mortii si ale iadului?"

    A vrut sa o faca, aceasta, Domnul nostru, precum fac oamenii cei alesi Cand un stapan vede pe iconomul sau darnic, deschizand prea des camarile lui si avutia lui cheltuind-o, atunci, ia, de la dansul cheile si le tine el insusi. A cunoscut Domnul nostru, naravurile omenesti, fiindca oamenii se grabesc sa deschida iadul si moartea, uneori, pentru ei insisi, iar alteori unii altora. Pentru ei le deschid prin multele caderi in pacate, catre care mult sunt aplecati, ca, spre nimic nu este omul mai grabit, decat spre cadere in pacat, spre care, de mult este deprins. Unul altuia isi deschid usile mortii si ale iadului, prin manie si iutime si prin pomenirea de rau. Ca oricaruia, de i se intampla vreo pricina de manie, atat se inraieste, incat, pe celalalt, indata, l-ar trimite la moarte si in iad. Au, lucrul acesta nu-i oare adevarat?

    Deci, acest fel de narav rau, al oamenilor, vazandu-l Domnul a luat cheile mortii si iadului la Sine, ca si cum ar zice: "Iata tu, omule pacatos, dupa impietrirea inimii tale si dupa nepocaită inima ta, de mult ti-ai adunat ție manie in ziua maniei. Si, iata, iadul isi deschide gura sa, ca sa te inghita pe tine. Dar, Eu, mai astept intoarcerea ta, pocainta ta, si nu las moartea sa te omoare deindata, nici iadul sa te inghita. Ca am moartea incuiata si iadul ferecat, ca sa nu te rapeasca si ca sa nu te inghita: am cheile mortii ai ale iadului. Si iarasi, te vad, o omule, vrajmasind pe aproapele tau, dorindu-i raul, iar nu binele, si uneori, voind ca, indata sa-l dai chiar mortii si iadului. Il blestemi e el, ii dai anatemii, dar nu ai aceasta putere asupra lui. Iata, pentru aceasta, nu ti se dau tie cheile, ci singur le voi purta si numanui nu le voi da; am cheile mortii si ale iadului".

    Iti multumesc tie, Stapanul nostru, pentru o purtare de grija, ca aceasta, ca nu ne-ai dat noua cheile acelea, precum cutitul in mainile copilului celui mic. O, de am fi avut noi acele chei, cheile mortii si ale iadului, de mult am fi pierdut pe multi, din cei ce de-aproape ai nostri, si mortii si iadului i-am fi dat. Si pe noi insine ne-am fi pierdut, prin moarte fiind inghititi de iad.

    Dar, pentru ce poarta Domnul nostru insusi cheile mortii si ale iadului? Sa cercetam. La inaltarea Domnului la ceruri am pomenit de alergarea inainte, a ingerilor, care strigau catre cetele cele sus: "Ridicati portile voastre si va ridicati porti vesnice, ca va intra Imparatul slavei." Deci, oare, pentru ce ingerii, inaintea Domnului alergand, nu zic catre ingerii cei de sus: "Deschideti, portile voastre," ci: "Ridicati, adica, luati-le cu totul, sfaramati-le de acum. Ridicati-le?! Au, doara, nu era destul a fi ele deschise, la intrarea Domnului? Nu! Ci, se cuvine a le sfarama pe ele cu totul, a le indeparta si, cu totul, a le lua. Ioan Gura de Aur, socotind locul acesta, zice asa: "Cunoscand ingerii ca portile acestea niciodata nu vor mai fi incuiate, nici nu vor mai fi de trebuinta porti, pentru cetatea vesnica, si, pentru aceea, ei nu zic: "Deschideti portile, ci, ridicati-le."

    Deci aici, aratat este, pentru ce Domnul nostru nu poarte cheile Imparatiei si ale vietii, precum poarta cheile mortii si ale iadului. Deci, unde nu sunt porti, acolo, nici chei nu sunt de trebuinta. Pentru ca, la inaltarea Domnului, portile acestea ceresti s-au luat cu totul, nu vor mai fi niciodata incuiate, precum la Apocalipsa se scrie. Portile ei nu se vor inchide ziua, iar, noapte nu va mai fi acolo, deci, acolo, cheile nu mai sunt de trebuinta. Nu le poarta Insusi Domnul pe ele, ci le-a dat lui Petru si celorlalti Apostoli, ca si cum ar zice: "Mie, ele nu-mi trebuie; purtati-le voi si deschideti, fara osteneala, pe cele deschise, deschideti pe cele neinchise, descuiati pe cele inincuiate. Ca numai daca cineva, de buna voie, si-a inchis intrarea la cer, pe acela, cu aceste chei, il puteti ajuta. Iar cei ce-Mi urmeaza Mie, acelora fara chei le este libera intrarea, ca portile nu le sunt inchise, nici nu se pot inchide, ca sunt cu totul luate.

    O, cat este de facatoare de bucurie pricina aceasta a inaltarii Domnului, ca, la cer S-a inaltat, pentru ca portile ceresti, larg, sa ni se deschida noua si, cu totul, sa le indeparteze, ca, fara de oprire, sa intram in cer. Deschide-ne noua. Doamne, deschide usa milostivirii tale. S-a inaltat Domnul nostru, de la noi la cer, ca sa fie mijlocitor catre Dumnezeu Tatal, pentru noi, ca asa graieste Ioan Teologul: "Ca de va gresi cineva, avem mijlocitor catre Tatal, pe Iisus Hristos, Cel drept, si Acesta este curatire de pacatele noastre." Inca si Sfantul Apostol Pavel, catre evrei, zice: "Nu in Sfanta sfintelor facuta de maini omenesti, a intrat Hristos, ci chiar in Cer, ca sa se arate, acum, fetii lui Dumnezeu, pentru noi." Iar catre Romani zice: "Hristos este Cel ce a murit si, mai ales, a si inviat, si este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care se si roaga pentru noi." Sa nu ne temem, fratilor pacatosi, sa nu deznadajduim de mantuire, ci sa fim cu buna nadejde, ca avem bun aparator catre Dumnezeu-Tatal, pe Hristos, Mantuitorul nostru, Care se roaga pentru noi, aratandu-i ranile Sale, pe care le-a primit pentru noi, numai sa nu ne lenevim, ci, si noi, impreuna cu el, sa inaltam rugaciuni fierbinti catre Tatal. Ca sa ne tina parte Hristos Domnul, catre Dumnezeu-Tatal, aratandu-i ranile Sale si, prin ele, ca prin niste rugaciuni ale buzelor, sa-l milostiveasca pe El. Dar, pentru cine partineste? Pentru pacatosi. Care pacatosi? Cei ce se caiesc si milostiveste pe Tatal Sau. Iar pentru pacatosii care nu se pocaiesc, ii cere indurare, precum s-a aratat la insasi a Sa dumnezeiasca patimire: "ca fiind rastignit pe Cruce, se roaga Domnului nostru, catre Dumnezeu, Tatal Sau, pentru ucigasii Sai, zicand: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac."

    Dar, pentru aceasta, las acum grairea si iarasi privesc la Domnul, Cel ce S-a inaltat. S-a inaltat Domnul de la noi la cer, ca la cer sa ne gateasca noua loc, in care vom vietui in veci, si vom imparati, cu Domnul nostru. Ca Insusi asa zice: "Ma duc sa va pregatesc voua loc, si, de Ma voi due si va voi pregati voua loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca unde voi fi Eu, sa fiti si voi." Buna este pricina aceasta si plina de bucurie, Domnul nostru S-a inaltat, de la noi la cer, ca fiecaruia sa-i pregateasca loc; adica, oamenilor, celor iubitori de Dumnezeu, locul lor, intre Serafimi, intre inteleptii Heruvimi, intre purtatoarele de Dumnezeu Scaune: domnilor celor buni, intre Domnii: ostasilor celor viteji, care se nevoiesc pentru patrie, intre Puteri; stapanitorilor de tot felul, intre Stapanii; fiecaruia intre incepatorii credintei, intre Incepatorii; iar celor ce, in primejdii si in napustiri, mangaie pe saraci si prietenii lor si ii ajutoreaza, acelor le este locul cu Arhanghelii; iar cei ce ingereste au vietuit in trup pe pamant, acelor le este locul, in cer, cu Ingerii.

    Dar noua, Doamne, unde ne-ai gatit loc? Oare, va fi in cer un cat de mic loc? Ca ne infricoseaza pe noi iubitul Tau ucenic, Ioan Teologul, zicand: "Nu va intra intr-insul nici o spurcaciune, nici cei care fac uraciune si minciuna, ci numai cei ce sunt scrisi in cartea vietii Mielului." Si, nu numai ca ne ingrozeste, ci ne si izgoneste, macar ca nici nu am intrat, zicand: "Afara, cainilor si fermecatorilor si desfranatilor si ucigasilor si inchinatorilor la idoli si voi toti, care alcatuiti minciuni!" De unde vedem ca, pentru noi, nu este loc in cer, si nu ne vor lasa, ci ne vor izgoni de acolo, afara. Dar, Domnul, cu luminata Sa fata a milostivirii, intorcandu-Se catre noi, ne zice: "Nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi; numai pocaiti-va si de aceeasi cinste cu sfintii si cu dreptii va veti invrednici. Caci, unde va fi locul lui Petru, cel ce s-a lepadat de Mine, dar, apoi, a plans amar, unde locul femeii desfranate, care a plans la picioarele Mele, unde, anume, decat numai intru Imparatia Mea? Unde va fi locul fiului celui desfranat, al vamesului si al talharului, acolo va fi si locul vostru; numai, de veti plange, cu amar, pentru pacatele voastre, ca Petru. Cadeti la picioarele Mele cu pocainta, ca si desfranata, intoarceti-va catre Mine, ca fiul cel desfranat, smeriti-va ca si vamesul, rastigniti-va impreuna cu Mine, ca talharul cel intelept, pocaiti-va si va veti mantui, pentru ca la Mine, in cer, locul pentru voi este gata si-l veti afla fara stramtorare si veti incapea in sanul indurarii Mele."

    O dumnezeiescul, o, iubitul, o, preadulcele glas, ca si noua, Doamne, ne fagaduiesti fara de minciuna, Imparatia Ta, numai daca ne pocaim. S-a inaltat Domnul la cer, ca si pe noi in urma Sa, sa ne traga: "Ca Eu, zice, cand voi fi inaltat, pe toti ii voi trage la Mine."

    Deci, noi, mai inainte, mintile noastre sa le facem a cugeta cele de sus, a cauta cele de sus, unde si viata noastra este ascunsa, la Dumnezeul nostru, ca El este comoara noastra; deci, si inima noastra acolo sa fie. Aceea pricina facatoare de bucurie a inaltarii Domnului nostru, de la noi la ceruri, cercetand-o, poate, oricine cauta pe Dumnezeu, sa afle destula mangaiere si sa se bucure, cu duhul, de Domnul Dumnezeul sau, Care pentru binele nostru obstesc, S-a inaltat la cer, si sa-l numeasca praznic de bucurie, iar nu praznic de plangere. Pentru care, sa ne invredniceasca Domnul nostru, pe noi, pe toti, a fi partasi aceleiasi praznuiri, de care, mai inainte, a proorocit David: "Din locul Cortului celui minunat, voi trece pana la casa lui Dumnezeu, in glasul bucuriei si in marturisirea zvonului ce praznuieste." Amin.