Istoria romanilor este dominata, la sfarsitul veacului al XVII-lea si primele decenii ale celui urmator, de puternica personalilate a voievodului Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu. Indelungata sa domnie, inceputa la 29 octombrie 1688 si incheiata in mod tragic in anul 1714, in ziua de 15 august, corespunde unor importante prefaceri economice, sociale, politice si culturale. Timp de mai bine de 25 de ani, in conditiile accentuarii decaderii Imperiului Otoman si ale sangeroaselor razboaie care angajau marile puteri din vecinatatea hotarelor tarii, el a reusit sa se mentina in scaunul domnesc si sa transforme Tara Romaneasca intr-un important centru diplomatic european, ca si intr-unul de lupta impotriva jugului otoman.

    Dupa cum a existat o epoca a lui Mircea cel Batran, a lui Stefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul sau a lui Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, asa a existat si una a domniei lui Constantin Brancoveanu. Ea se deosebeste insa de celelalle epoci prin natura metodelor politice. Cu Constantin Brancoveanu se incheia ciclul voievozilor razboinici. El a adoptat politica negocierilor diplomatice si a stabilirii de relatii personale cu conducatorii importanti ai lumii de atunci.

    Prin educatia si prin formatia lui politica, in care a continuat pe unchii sai, Serban Cantacuzino si stolnicul Constantin Cantacuzino, noul domnitor, el insusi "impodobit cu invatatura", a trait din plin constiinta unitatii poporului roman, indivizibil in intreg spatiul Daciei de odinioara. El nu a deosebit pe romanii din Tara Romaneasca de cei din Moldova sau din Transilvania si a cautat, in limitele posibilitatilor, sa se ocupe de poporul roman in integritatea lui, cautand sa mentina autonomia Tarii Romanesti, sa apere nationalitatea romanilor din Transilvania si sa aiba relatii cat mai stranse cu domnitorii de la Iasi.

    Noul domnitor era, cum il caracterizeaza cronicarul, "cu daruri vrednice impodobit", a ingriji tara cu "adanca pricepere si inalta priveghere", "cu blandete si rabdare", izvorate din "intelepciunea si multa bunatate" pe care i-o daruise Dumnezeu.

    Trupul lui Serban Cantacuzino zacea neingropat, cand boierii, cu mitropolitul Teodosie si cu Patriarhul Ecumenic, Dionisie al IV-lea Seroglanul (Muselinul), se adunasera la sfat "sa aleaga un nou domn". "Si facura socoteala ca Constantin logofatul Brancoveanu este neam de al lui Matei-voda si are si alte bunatati, blandete si altele; sa-l ridice pre dansul domn, ca si om este in varsta, de va putea chivernisi domnia cum se cade, in vreme ce este tara ocolita de osti si de primejdii ... Si alesera pe Constantin logofatul Brancoveanu sa le fie domn si sa ridicara cu totii din curtea domneasca si mersera la mitropolie, unde este obiceiul a sa pune domnu si indata ce au sosit acolo au strans ostile si au trimis un boiariu de au chemat pe Constantin logofatul Brancoveanu de la curte, ca ramasera acolo. Si poruncind sa aduca comisai al doilea cal domnesc. Si indata ce sosi acolo zisera cu totii: - "Logofete, noi cu totii pohtim sa ne fii domn".

    El zise: "- Dar ce as vrea eu cu domniia de vreme ce ca domn sunt la casa mea; nu-mi trebuieste sa fiu". Iar ei zisera: "Ne rugam, nu lasa tara sa intre alti oameni sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!"

    "Si-l luara de maini si-l impingeu de spate. Si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il dusease si pa el la mitropolie si dusera caftan la capegi-basa al Imparatului, de l-au imbracat cu caftan, si intrara in biserica, de i-au citit moliftele de domnie, si au mers de i-au sarutat toti mana".

    Cum spune cronica, Constantin Bracoveanu era, dupa tata, boier din neamul lui Matei Basarab, din satul Brancoveni, fostul judet Romanati. Bunicul sau, Preda vornicul, fiul lui David din Brancoveni, fusese casatorit cu nepoata de sora a lui Matei Basarab, "de unde ratiunea pentru care Constantin Brancoveanu se considera coborator din Basarabi". Fiul lui Preda Vornicul este Papa postelnicul, tatal domnitorului, care se casatorise cu Stanca, una din fiicele postelnicului Constantin Cantacuzino, ginerele lui Radu Serban, inrudit cu Mihai Viteazul, si care au avut sase feciori, toti mari dregatori, unul dintre ei, Serban, ajuns domn, altul stolnicul Constantin, cel mai invatat boier al vremii sale.

    Prin pozitia pe care o avea in stat, prin averea pe care o stapanea, prin insusirile sale intelectuale si morale s-a impus in fata tuturor, "mai ales ca nu avea dusmani si era privit cu simpatie de majoritatea reprezentantilor clasei dominante". El n-a urmarit domnia si n-a dorit "jugul acesta asupra domniei mele". A acceptat-o insa la rugamintea si la cererea sfatului de obste al tarii: "Ne rugam nu lasa tara sa intre alti oameni, sau rai, sau nebuni sa o strice, ci fii!". Si Constantin Bracoveanu s-a dovedit cu adevarat domn crestin al Tarii Romanesti, un sfert de secol, ridicand numele ei in vesnicia istoriei.

    Profitind de linistea de la hotare, noul ales va pune temelia manastirii Hurezi.

    Cu toate greutatile intampinate si carora a trebuit sa le faca fata cu tact, cu perspicacitate, cu rabdare si cu intelpciune, Constantin Brancoveanu a ctitorit epoca cea mai stralucita a culturii noastre vechi romanesti. Dar mai presus de toate, el si-a incununat fruntea, a lui si a celor patru feciori si a lui Ianache Vacarescu, primul sau sfetnic si dregator, unchiul sotiei sale, cu nimbul sfant al muceniciei pentru credinta ortodoxa, pe care nu a parasit-o nici in fata calaului.

    Dupa cum il caracterizeaza N. Iorga, Constantin Brancoveanu "a stiut, in curs de un sfert de veac, sa serveasca pe turci, de nevoie, fara sa paraseasca nici un drept al tarii sale; a stiut sa inlature stapanirea neconditionata a crestinilor, austrieci, poloni, rusi, asupra pamantului romanesc; a stiut sa lege de muntenii sai, prin legaturi culturale si politice, Moldova; a stiut, chiar dupa ce legaturile politice cu Ardealul au fost rupte, sa pastreze inca pe acelea ale culturii cu acest pamant. Si, in acelasi timp, prin acea larga opera de cultura rasariteana, de cultura in toate limbile Rasaritului, prin gazduirea fruntasilor bisericesti ai Orientului, patriarhi, mitropoliti, dascali, prin operele lui de ctitorie la toate "locurile sfinte", el a stiut, fata de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca si fata de grecitatea europeana, sa inlocuiasca pe imparatii bizantini de odinioara, ca urmas legitim al carora era privit. Domn autonom in tara lui, inconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, in intreaga lume a Orientului, aceasta a fost situatia lui Constantin Voda Brancoveanu".

    Drumul de marire al voievodului a urcat sfarsitul domniei lui in calvarul Golgotei, unde a baut din paharul de otet si fiere al patimirilor... Tradarea isi facuse loc in sufletele Cantacuzinilor, rudele voievodului, porecliti si Seitanestii, inca din 1707.

    Voievodul era strain de urzelile complotului Cantacuzinilor si-si vedea de treburile domniei. Fiind convins ca pozitia sa era consolidata. "El avea, cum scrie Del Chiaro, o fire atat de blanda incat nu credea niciodala ca ar fi tradat". In primavara anului 1714, situatia voievodului s-a inrautatit cand a venit ca vizir Gin Ali Pasa, un nebun, cum il caracterizeaza N. Iorga, care credea ca putea reface prestigiul imperiului prin varsare de sange. Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul din medicii domnitorului la Bucuresti, afland intamplator de planul vizirului de a-l prinde si a-l ucide pe Brancoveanu si familia lui, i-a scris imediat in taina, dar aceasta n-a voit sa-i dea crezare, fiind convins ca loialitatea sa fata de Poarta nu-i putea fi pusa la indoiala.

    "Iar turcii, spune Cronica anonima, cu sfaturile Saitanestilor, atuncea au gasit vreme, cand era domnul in Bucuresti, si fara nici o grija si au trimis cu taina mare pe imbrohorul cel mare al imparatului si pe Mustafa aga capigi-basa ca sa-l prinza si sa-l duca cu toata casa lui si cu toti ginerii la Tarigrad". In ziua de 24 martie 1714 intr-o marti din Saptamana Patimilor, a sosit la Bucuresti capugiul Mustafa Aga, insotit de 12 ciohodari inarmati cu iatagane si pistoale. Capugiul, care era o cunostinta veche a voievodului, anuntase ca era numai in trecere prin Bucuresti spre Hotin, spre a nu da de banuit planul sau. A doua zi, el s-a prezentat la Curte, pentru a fi primit de domn, care l-a intampinat ceremonios inconjurat de marii boieri, in sala divanului, adresandu-i vorbe prietenoase, in limba turca. Ca raspuns, Mustafa Aga a scos naframa de matase si a pus-o pe umarul domnului, spunandu-i ca, fiindu-i vechi prieten, regreta ca tocmai el a primit porunca imparateasca de a-l declara mazilit si a-l duce, cu toata casa, cu fiii si gineri, la Constantinopol. A urmat citirea firmanului, declarandu-l hain, cu porunca adresata boierilor sa ia pe Constantin Brancoveanu, pe fiii si pe ginerii lui in paza lor, pana cand vor fi preluati de imbrihorul cel mare, care astepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar in caz de nesupunere tara va fi trecuta prin foc si sabie de 12 000 de turci care asteapta la hotarele ei. In atmosferea de groaza, nimeni nu s-a opus, nimeni n-a schitat un gest de aparare. Trimisii turci si complicii lor, Cantacuzinii, raspandira zvonul in oras ca, in caz de rascoala, Bucurestii vor fi parjoliti de catre turcii care se apropiau din capitala. S-au luat masuri pentru izolarea intregii familii domnesti de boieri si de slujitorii curtii. Camarile domnesti au fost scotocite si jefuite, fiind confiscate toate bunurile lui Brancoveanu si ale familiei sale.

    In ziua urmatoare, joia Patimilor, a sosit si imbrihorul cel mare, cu vreo 300 de oameni, pe care boierii trebuira sa-l primesca sarbatoreste, la Vacaresti. Adus la curte, el a spus ca porunca imparateasca este sa se aleaga un nou domn, pe care il vor voi ei, dar boierii au staruit ca il vor domn tot pe Constantin Brancoveanu. Suparat, imbrihorul i-a amenintat si l-a numit in fala tuturor domn pe vel-logofatul Stefan Cantacuzino, fiul Stolnicului.

    Brancovenii au fost deposedati de toate bunurile lor, fiind jefuite si palatele de la Mogosoaia, de la Potlogi, de la Obilesti si casele din Scheii Brasovului, iar averile confiscate, incarcate in 40 de care.

    Actul funest al tradarii se incheiase. Inainte de despartire, Del Chiaro informeaza ca batranul mazilit a tinut sa-i spuna varului sau, noul domn, si celor din preajma sa: "Daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui! Daca sunt insa fructul rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei, dar pazeasca-se de mana teribila si razbunatoare a judecatii divine!"

    A inceput apoi urcusul Calvarului. Ostasi otomani calari inconjurau convoiul. Dupa careta in care erau fostul domnitor cu doamna lui, urmau caretele cu cei patru copii, cu toti ginerii, cu nora cea mai mare si nepotelul Constanlin si cu vistiernicul Ianache Vacarescu. Se insirau apoi carele cu averile celor maziliti. Prin fata batranelor case brancovenesti, pe tot lungul podului lui Serban Voda, sute, mii de bucuresteni priveau tacuti, inmarmuriti, cu ochii in lacrimi, trecerea inceata a convoiului. Ei isi plangeau domnul, si neputinta lor de a-l apara s-a exprimat in cantece si balade. In cuvintele cronicarului, tragedia durerii este sapata ca in piatra: "... iar pe Constantin voda cu toata casa lui si cu ginerii lui, a doua zi, in vinerea Pastilor, l-au luat Mustafa aga cu tare urgie imparateasca si l-au dus la Tarigrad si l-au bagat in Edicula, unde au fost un loc mai de urgie, si toata avutia ce au avut acolo langa dansul o au luat turcii ...". Ajunsi la Constantinopol, dupa un drum de trei saptammi de calvar, Bracoveanu si ai lui au fost jefuiti de tot ce aveau asupra lor si aruncati in intunecatele subterane de la Fometta, din Cele sapte turnuri (Edicule) si in "Groapa sangelui", de la 15 mai 1714, Brancoveanu si fiul sau mai mare, ca sa marturiseasca toate averile.

    "Din aprilie si pana spre sfarsitul lunii iulie, osanditii au fost supusi la cele mai cumplite chinuri. La capatul suferintelor, nu le mai ramasesera Brancovenilor decat sufletele din ei. Au cautat calaii sa le smulga si sufletele, dar de data aceasta au ramas neputinciosi. Istoricul francez M. Mignot afirma ca muftiul le obtinuse gratierea cu conditia ca batranul voievod sa treaca la mahomedanism. Voievodul ca si fiii lui "au ramas insa constanti in credinta lor si aparura la locul supliciului cu o nobila tarie".

    Condamnati la moarte, la 15 august 1714, zi aleasa anume ca sa le mareasca si mai mult durerea, praznic imparatesc pentru crestini, cand el implinea 60 de ani si era onomastica doamnei sale, Marica, Brancoveanu a fost scos din temnita cu toti fiii, ginerii, nepotelul Constantin si cu sfetnicul de incredere, batranul vel vistier Ianache Vacarescu. Istoviti de cumplitele suferinte, desculti, numai in camasi, cu capetele descoperite, au fost purtati in lanturi, ca facatorii de rele, pe ulitele Constantinopolului spre locul de executie Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai. Convoiul il deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, in varsta de 11 - 12 ani si il incheia batranul voievod. Scena s-a defasurat pe malul Bosforului "cu un ceas inainte de amiaza". De fata erau, pe langa siruriie de ieniceri si multimea de popor ingrozita, si sultanul Ahmed al III-lea, crudul sau vizir Gin Ali, si ambasadorii marilor puteri europene, Franta, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, invitati speciali la macabrul spectacol. Impresionati de cruzimea asasiniior, ei dovedeau in realitate o Europa neunita si nesolidara in fata barbariei si a tiraniei paganilor. Cumplita drama, spun unii martori oculari, n-a durat un sfert de ceas. Calaul i-a pus in genunchi pe toti sase, la o oarecare distanta unul de altul. Li s-au scos bonelele si li s-a ingaduit sa-si faca o mica rugaciune, inainte de executie. Del Chiaro, secretarul florentin, pastreaza urmatoarele cuvinte de imbarbatare ale lui Brancoveanu: "Fiii mei, fiti curajosi, am pierdut tot ce am avut in aceasta lume, cel putin sa salvam sufletele noastre si sa ne spalam pacatele cu sangele nostru".

    In Cronica Balacenilor, care nu erau prieteni Brancovenilor, imbarbatarea este mai ampla: "Fiii mei, fiii mei! Iata, toale avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca sufletele! Stati tari, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama la moarte. Priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati din credinta pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta! Aduceti-va aminte de SfantuI Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos; ca nu sunt vrednice muncile si nevoile acestea de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acuma dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre".

    Sub lovitura de palos a gidelui cazu mai intai capul vistiernicului Ianache Vacarescu, apoi al fiului mai mare, urmara al lui Stefan si al lui Radu. Cand calaul a ridicat palosul sa taie capul copilului Mateias, acesta "in grozavia spaimei se ruga sultanului sa-l ierte, fagaduind ca se va face musulman". Din ce resorturi sufletesti, din ce adancuri de constiinta, din ce tainica rezistenta morala a mai putut sa infrunte imparatia si pe calaii ei, dupa atatea luni de torturi, nu se poate sti. Dar gandul ca sufletul omenesc dainuieste in vesnicie poate explica taria batranului tata, care isi imbarbata astfel pe ultimul copil: "Din sangele nostru n-a mai fosi nimeni care sa-si piarda credinta. Daca este cu putinta, mai bine sa mori de o mie de ori, decat sa-ti renegi credinta stramoseasca pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant".

    Copilul, ca renascut, isi puse linistit gatul pe taietor si-i zise calaului: "Vreau sa mor crestin: loveste!" si acesta ii "zbura capul".

    La capatul unei "zguduitoare tragedii ce n-are pereche nici in analele sangeroase constantinopolitane ale sultanilor de odinioara, numai atunci s-a pus capat celor mai strasnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc. Capul lui Constantin Brancoveanu nu s-a putut deslipi de trup la lovirea nedibace, poate miloasa a calaului, si, gramada, trupul batranului parinte a cazut in tarana udata de sangele tuturor copiilor sai".

    Dupa cumplitul sfarsit, cele sase trupuri martirizate, in care incetasera acum suferintele, au fost tarate pe uliti si apoi aruncate in apele Bosforului, iar capetele purtate in prajini pe ulitele constantinopolitane, au fost infipte la prima poarta a seraiului, unde au stat trei zile, iar spre seara au fost si ele aruncate in mare. Pe ascuns, poate la indemnul Patriarhiei Ecumenice, crestinii milostivi au cules din valuri, cat vor mai fi putut gasi, "sarmanele ramasite ale mucenicilor" si le-au dus in taina si le-au ingropat, nu departe de Constantinopol, in insula Halchi, in biserica manastirii Maicii Domnului, zidita de imparatul Ion Paleologul al II-lea, ajutata inainte cu multe daruri de domnitorul martir.

    Dupa uciderea lui Brancoveanu si a copiilor sai, doamna Marica, spune Del Chiaro, se gasea inchisa cu nepotelul, scapat ca prin minune de la moarte, cu nora si cu ginerii ei la Fornetta. Cativa binevoitori ai familiei s-au straduit sa le obtina eliberarea. Plata pentru rascumparare a fost fixata la 50 000 de galbeni si banii au fost imprumutati "cu dobanda uriasa de 30% si i s-au platit mareului vizir". Dar, "neimpacatii lor dusmani din Tara Romaneasca, nascocind mii de minciuni si de pari inchipuite, au dat aceluiasi vizir 40 000 de galbeni pentru ca sa zadarniceasca actul de harazire a libertatii cumparata cu bani, astfel ca au fost trimisi pe neasteptate in surghiun intr-un loc numit Kulahia, unde au stat vreo trei ani, de unde au fost apoi eliberati si trimisi din nou in Tara Romaneasca.

    Osemintele lui Constantin Brancoveanu au fost aduse in tara in taina de doamna Marica abia in 1720, in timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat si inmormantate in biserica Sfantul Gheorghe Nou. Deasupra mormantului, prin grija doamnei Marica, aceasta Hecuba a romanilor, cum a fost numita, s-a asezat o lespede de marmura alba, cu chenar floral, specific brancovenesc, fara nici o inscriptie. Spre capul campului lespedei, marginita de chenar, este sapata stema Tarii Romanesti, in centrul careia usor se poate distinge vulturul cu cruce in cioc, un indiciu ca acesta este mormantul domnesc si aici isi doarme somnul de veci Constantin Brancoveanu. In mod discret, evlavioasa doamna, pentru cinstirea memoriei sotului ei, a suspendat de un suport, deasupra criptei, o candela de argint cu o frumoasa lucratura cizelata lot in stil brancovenesc, cu inscriptia in litere marunte chirilice: "Aceasta candela, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, lumineaza unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brancoveanu Basarab Voievod si iaste facuta de Doamna Marii Sale Mariia, carea si maria sa nadajduieste in Domnul iarasi aici sa i se odihneasca oasele. Iulie, in 12 zile, leat 7228 (+1720)"

    Textul inscriptiei candelei nu mentioneaza si prezenta ramasitelor pamantesti ale copiilor ucisi odata cu tatal lor. Este o indicatie ca osemintele lor, ca si ale lui Ianache Vacarescu, nu vor fi putut fi aduse in tara.

    Lumina candelei mormantului a acoperit taina inscritiei timp de doua veacuri, fiind descoperita abia in iulie 1914. Cu prilejul comemorarii a doua sute de ani de la moartea martirica a voievodului Constantin Brancoveanu, la 15 august 1914, mitropolitul primat al Romaniei de atunci, Dr. Konon Aramescu Donici, a savarsit parastasul la mormantul voievodului, pentru prima data, in mod oficial.

    Pentru confirmarea inscripliei candelei au fost intreprinse sapaturi arheologice in mormantul cu lespedea de marmura fara inscriptie, in zilele de 9 - 16 decembrie 1932. Osemintele au fost asezate intr-un sicriu ornat cu podoabe in stil brancovenesc, al carui lemn a fost luat dintr-un stejar din gradina palatului de la Mogosoaia. Sicriul acesta a fost pastrat timp de un an si jumatate in altarul bisericii Sfantul Gheorghe Nou, fapt care constituie consfintirea lor ca sfinte moaste de martir crestin.

    La initiativa fostului patriarh Miron Cristea, in 1934, cu prilejul praznicului Sfintilor Imparati Constantin si Elena, hramul catedralei patriarhale din Bucuresti, "Biserica a crezut a fi o crestineasca datorie sa reaseze la locul de odihna scumpele oseminte in cadrul unei slujbe si procesiuni festive, ca toti credinciosii sa aiba putinta a li da cuvenita cinste". Astfel, in seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brancoveanu a fost luat din biserica Sfantului Gheorghe Nou, adus si asezat in paraclisul patriarhal, unde s-a savarsit slujba vecerniei cu priveghere de toata noaptea. A doua zi, dupa Sfanta Liturghie, in catedrala patriarhei, unde a fost de fata conducatorul statului roman de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul tarii, cu inalti ierarhi, clerici, monahi si multime de credinciosi, s-a oficiat solemn parastasul pentru slavitul voievod si neamul sau cel adormnit. La sfarsitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit despre insemnatatea momentului comemorat. Dupa aceea s-a format o impresionanta procesiune, cu onoruri militare, ca odinioara in vremea lui Constantin Brancoveanu la sfintirea ctitoriei sale, Sfantul Gheoghe Nou, si ca in vremea Bizantului de altadata. Procesiunea, in mijlocul careia se afla sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a strabatut in sunetele clopotelor bisericilor mai mulle strazi din cenlrul capitalei si a facut doua opriri cu ecteniile pentru morti la biserica Domnita Balasa si la Universitate, in fata statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei manastiri Sfantul Sava, care a adapostit Academia brancoveneasca.

    In pacea sfanta, Constantin Brancoveanu si-a regasit odihna trupului sau mult patimitor, in cinstirea de marire a intregii suflari romanesti, ca unul care "ca mucenicii cei vechi s-au sfarsit".
 

    Zis-a un oarecare dintre Sfintii Parinti, cei din Schit, ca, i-a spus ava Ioan Colov, zicand: "Am vrut odata, sa merg sa cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindca era cu putinta, ca, numai din privirea lui, sa dobandesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dansul si, mai inainte de a bate la usa chiliei lui, l-am auzit vorbind inauntru cu un om si, sfiindu-ma a bate, stam afara. Am facut, insa, putin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Parinte a iesit afara si, vazandu-ma pe mine, bucurandu-se, m-a imbratisat si m-a sarutat, si eu, asemenea, pe dansul, Apoi, intrand impreuna cu dansul in chilie si nevazand inauntru pe nimeni altul, nu ma dumiream si ma intrebam cine sa fi fost, oare, acela ce, putin mai inainte, vorbea impreuna cu Parintele. Si priveam si intr-o parte si intr-alta, sa vad pe cineva. Si el m-a intrebat: "De ce privesti incoace si incolo si nu te dumiresti, ca si cind ai vedea vreun lucru strain ?" Iar eu i-am raspuns: "Cu adevarat, lucru preaslavit vad si, nedumirindu-ma, nu stiu ce sa zic, Ca putin mai inainte am auzit glasul altui om, care impreuna vorbea cu tine si, acum, nu vad pe altcineva; si ce este aceasta nu stiu. Deci, rog pe cuviosia ta, sa-mi aratati aceasta preaslavita taina".

    Iar dumnezeiescul parinte mi-a zis: "O, Ioan, taina preaslavita iti va descoperi tie astazi Dumnezeu. Iar eu se cade sa-ti arat dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunatatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, intaiul imparat al crestinilor. Ca s-a pogorat din cer, trimis fiind de Dumnezeu, si mi-a zis: "Fericiti sunteti voi, care v-ati invrednicit a avea petrecere monahiceasca, pentru ca, dupa adevar, a voastra este indumnezeita fericire a Mantuitorului." Iar eu i-am zis: Si cine esti tu, Domnul meu, care zici acestea si mult ne fericesti pe noi, monahii ? Si mi-a raspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin si m-am pogorat din cer, ca sa-ti arat slava, pe care o dobandesc monahii in ceruri, precum si prietenia si indraznirea ce au catre Hristos. Si te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru ca-i indemni pe ei, la aceasta fericita petrecere a pustniciei. Ci, ma prihanesc si ma ocarasc pe mine, ca n-am nimerit o randuiala atat de mare ca aceasta, a monahilor, si nu sufar paguba ce am suferit. Si, iarasi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necajesti pe tine ? Oare n-ai dobandit tu slava cea pururea fiitoare si dumnezeiasca stralucire ? Si mi-a raspuns: Asa este, am dobandit-o, dar nu am aceeasi indraznire ca monahii, nici o cinste intocmai cu a lor. Ci am vazut sufletele unor monahi, care, despartindu-se de trup, zburau ca niste vulturi cu multa indrazneala se suiau la Ceruri. Si ceata cea potrivnica, a dracilor, nu indraznea sa se apropie de ele. Apoi, am vazut ca se deschideau lor usile cerului si intrau inauntru si, aratandu-se Cerescul Imparat, stateau de fata, cu multa indraznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunandu-ma eu, de voi monahii, va fericesc si ma defaimez pe mine, ca nu m-am invrednicit a lua o indraznire ca aceasta. Ci, o, de as fi lasat, macar la sfarsit, vremelniceasca imparatie si haina imparateasca si coroana si sa ma fi facut sarac si sa fi purtat sac si sa fi primit si alte nevointe ale petrecerii monahicesti!

    Iar, eu, iarasi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule imparat si ne mangai pe noi cu acestea, insa, acestea se cuvin a fi judecatile Dumnezeului noslru, si nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecata. Ca Dreptul Judecator toate cu dreptate le da; dupa vrednicia fiecaruia si dupa ostenelile fiecaruia ii da si plata. Ca, intr-o privinta, viata ta nu avea ostenelile cele intocmai, nici era asemenea, cu viata monahilor. Ca tu, adica, aveai femeie ajutatoare, pe copiii tai, pe slugile tale si multe feluri de randuieli, de indulciri si de odihne. Iar monahii defaimand toate cele dulci si veselitoare ale acestei vieti, au luat pe Dumnezeu in loc de bunatatile lumii si pe El il au bucurie si bogatie a lor si a face cele bine-placule Lui socotesc ca este desfatare si mare indulcire. Si sunt, cum zice Apostolul, lipsiti, necajiti, rau patimind. Drept aceea, cu neputinta iti este tie, imparatul meu, sa te faci intocmai cu aceia. Deci, in vremea cand ziceam noi acestea, ai venit si tu, fratele meu, Ioan, iar el, indata, s-a suit la ceruri. Acum, dar, invatandu-te, prin aceasta pilda, cate bunatati pricinuiesc durerile pustniciei, intareste pe frati. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari multumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind impreuna indestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am intors la locuinta mea, bucurandu-ma".
 

    Un frate, candva, a mers la rau sa ia apa si a gasit acolo o femeie, spaland camasi in parau, si, prin lucrarea diavolului, indata a cazut cu ea in pacatul desfranarii. Si, dupa savarsirea pacatului, luand apa in vasul sau, a plecat sa mearga la chilia sa si, mergand spre chilie cu apa si vrand diavolul sa-l arunce pe el in deznadeje, ii aducea lui ganduri rele in mintea sa, zicandu-i asa: "O, ticalosule, pentru ce mai mergi tu acum la chilia ta, dupa ce ai facut un pacat atat de mare si ai maniat pe Dumnezeu, incat nu mai este nici o nadejde de mantuirea ta, ci, mai bine, de acum, du-te in lume". Iar fratele, cunoscand ca aceste ganduri sunt sfaturi ale vrajmasului, care vrea, pana la sfarsit, sa-l insele si sa-l piarda pe om, a zis catre aceste ganduri: "De unde ati venit voi la mine, ca sa ma indemnati sa deznadajduiesc si sa ma duc in lume ? Nu va ascult pe voi, nici nu voi face dupa sfatul vostru. Si chiar daca am gresit, iarasi este pocainta si milostivirea lui Dumnezeu este pururea gata." Si asa, mergand la chilia lui, statea in liniste, rugandu-se lui Dumnezeu si pazindu-si randuiala sa nesmintita, dupa obiceiul sau, rugandu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi, cu plangere si cu suspine pentru iertarea pacatului sau.

    Iar Domnul Dumnezeu, vazand pocainta lui, a descoperit aceasta unui parinte batran, ce era aproape cu chilia de dansul, zicandu-i asa: "Fratele a cazut si iar s-a ridicat si, imbarbatandu-se, a biruit". Iar batranul, intelegand aceasta, despre acel frate, a mers la dansul si l-a intrebat pe el, zicand: "Fiule, cum petreci ?" Raspuns-a lui fratele: "Bine, cu rugaciunile tale". Zis-a lui batranul: "Nu ti s-a intamplat tie ceva, vreo ispita oarecare, in aceste zile ?" Zis-a fratele: "Nu, parinte". Zis-a lui batranul: "Fiule, nu tainui de mine ceea ce ti s-a intamplat tie, ca Dumnezeu mi-a aratat mie, ca ai cazut, dar, ridicandu-te, ai biruit". Atunci, fratele i-a spus lui toata intamplarea, precum s-a petrecut. Iar batranul i-a spus lui: "Cu adevarat, socotinta si priceperea ta, fiule, au risipit si au surpat puterea vrajmasului".

    Si asa a mers batranul la chilia sa, iar fratele a petrecut in pocainta toate zilele vietii sale; si, asa, prin pocainta sa, s-a mantuit. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.