Sfantul Timotei era din satul Penapion, cleric al Bisericii si a trait pe vremea lui Diocletian, imparatul Romei. Deci, tanar fiind, Timotei si-a luat, ca sotie, o fecioara, cu numele Mavra. Si, nefiind ei impreuna nici douazeci de zile de la nunta lor, s-a pornit prigoana impotriva crestinilor, iar Timotei, fiind prins, a fost adus inaintea lui Arian, dregatorul Tebaidei, spre cercetare.
Drept aceea, i-a poruncit dregatorul sa infatiseze cartile, din care citea crestinilor, invatandu-i, dar el n-a voit sa faca una ca aceasta, ci, inca, a raspuns dregatorului, ca el tine cartile ca pe niste copii ai sai si ca se intareste din ele si capata ajutor, cu puterea dumnezeiestilor cuvinte, scrise intr-insele si ca nimeni nu-si da de buna voie copiii la moarte. Deci, prigonitorul, maniindu-se de indrazneala lui Timotei, a dat porunca sa-l puna la grele chinuri. Si degraba, la porunca dregatorului, slujitorii i-au strapuns urechile lui Timotei cu fiare inrosite in foc, incat acesta si-a pierdut lumina ochilor, scurgandu-i-se ochii. I-au legat apoi gleznele la o roata si i-au pus o zabala in gura, iar, dupa aceea, spanzurandu-l cu capul in jos, i-au atarnat de grumazi o piatra grea, marindu-i astfel, si mai mult, durerea. Dar, neslabind el in credinta, la aceste chinuri, prigonitorii au crezut ca vor putea indupleca pe femeia lui sa slujeasca idolilor.
Iar ea, neascultand de ei, ci mai mult luand aminte la cele ce o invata Sfantul Timotei, sotul ei, a marturisit ca este crestina. Pentru aceasta i-au smuls parul capului, si i-au taiat toate degetele si au aruncat-o intr-un cazan cu apa clocotita, in care, nearzandu-se Sfanta, dregatorul gandea ca apa nu este clocotita si ca este apa rece. Si, cerand el sa i se toarne apa din cazan pe mana, indata i s-a jupuit pielea de pe mana. Si multe alte chinuri si rani au indurat Timotei si sotia sa, dar n-au incetat o clipa, a marturisi credinta lor in Hristos si a defaima paganeasca inchinare la idoli.
Deci, vanzadu-i tari in credinta, dregatorul a dat porunca sa fie rastigniti amandoi, unul in fata altuia. Si, dupa noua zile de chin si-au dat duhul, in ziua de trei mai. Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant despre Sfantul Sisoie, cum a inviat un mort, numai prin cuvant.
A mers odata un mirean la ava Sisoie, in muntele lui ava Antonie, avand impreuna cu sine si pe fiul sau. Si pe cale s-a intamplat ca a murit fiul lui. Si nu s-a tulburat, ci l-a luat pe el la staret, cu credinta.
Si a cazut cu fiul sau, ca si cum i-ar face metanie, ca sa fie binecuvantat de staret. Si, sculandu-se, tatal a lasat copilul la picioarele batranului si a iesit afara din chilie. Iar batranul, socotind ca ii face metanie, a zis copilului: "Iesi afara, scoala", ca nu stia ca este mort. Si, indata, s-a sculat si a iesit. Si vazandu-l pe el tatal sau s-a inspaimantat si, intrand s-a inchinat batranului si i-a spus lui minunea. Si, auzind batranul s-a mahnit, ca nu voia sa se stie aceasta. Iar ucenicul lui i-a poruncit tatalui sa nu spuna nimanui, pana la sfarsitul zilelor staretului.
Intru aceasta zi, cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Teodor Studitul, ca sa luam aminte la noi insine si sa fugim de locurile pierzatoare.
Fratilor si parintilor, vremea ne cheama pe noi, dupa praznic, iarasi sa venim la vorbire si obisnuitele invataturi ale indrepta spre voi. Venim la aceasta cu osardie, stiind ca la aceasta suntem pusi si ca vai este noua de nu va vom vorbi, pe cat este cu putinta. Deci, ce putem sa zicem pentru cele ce au trecut? Ca, precum negutatorii, asa si fiecare din voi, in sfantul si marele Post, adunandu-si bogatia duhovniceasca, a ajuns ca la un liman, la Sfintele Pasti, aducand cu sine multe bunatati si poveri de fapte bune, adica: post, privegheri, rugaciuni, iubire de lucrare si toate celelalte sarguinte ale evlaviei. Insa grija cea mare este ca aceste fapte bune, sa se pazeasca, nu oricum s-ar intampla. Ca nu se cuvine a socoti, despre limanul cel duhovnicesc, ca si despre limanul cel simtit. Ca la cel simtit, adica, dupa ce se porneste in calatorie, cu corabia pe mare, calatorul intru nelucrare se afla si fara grija de valurile marii si de primejdii. Iar aici, la cel duhovnicesc, se intampla dimpotriva lucrul, ca, prin odihna trupului, mai mult se salbaticesc patimile si napadesc sa intre, impreuna cu ele, si anumite vifore, adica duhuri ale rautatii duhurile lacomiei pantecelui, duhul desfranarii, duhul iubirii de arginti, duhul trandaviei, duhul intristarii, duhul trufiei si al fricii, ca sa nu ne scufundam, la liman. Ca Sfantul David, a cautat, oarecand, fara pazire la femeia lui Urie si ceea ce a patimit, o stiu toti cei ce citesc Cartea a doua a Imparatilor.
Ia aminte, tu, ascultatorule, fugi de locurile si de naravurile, cele pierzatoare ale pacatului. Pune-ti canon si pune straja ochilor, auzului, mirosului si gustarii, pipairii, mancarii si bauturii si somnului, ca sa nu ramai cufundat in viforul patimilor. Insa, si aceasta, se cuvine sa cunoastem, ca cela ce inoata in marea cea smintita, acela, fara de voie, este supus la furtuni si la intreitele valuri, iar cel ce trece marea gandurilor, acela stapan este si al furtunii si al alinarii. Ca, daca leapada cu barbatie gandurile cele necuviincioase, se umple de alinarea si are Duhul Sfant impreuna-calator, precum se istoriseste despre Sfantul Arsenie cel Mare, in Pateric. Iar cela ce are simtirile slabite, iar poftele salasuiesc in el, ca niste izvoare, acela insusi ridica vifor rau intru sine. Unul ca acesta, daca nu-si va linisti si domoli degraba gandurile care-l invalmasesc, acela va ajunge sa zica cuvantul cel jalnic: "Venit-am intru adancurile marii si viforul meu m-a scufundat pe mine."
Deci, sa punem capetenie duhul si sa nu lasam pe cel mai rau sa-l traga in jos pe cel mai bun, ci, sa stapaneasca duhul si el sa duca pe cel mai rau catre cele mai bune si mai inalte. Oare, nu stiti ce a lucrat pacatul? Au n-a adus el moartea in lume? Au n-a stricat el tot pamantul? Au n-a umplut el lumea de morminte, din veac si pana acum? Fiindca nestricacios era omul inainte de calcarea poruncii si nici o rautate nu avea inceput, atata vreme cat cel intai-zidit a petrecut neclintit si neschimbat intru porunca cea data lui. Acesta, adica pacatul, era pricinuitor muncilor celor vesnice. Acesta este si arderea focului celui nestins al gheenei, acesta este mancarea si roaderea viermelui celui neadormit. Acesta, pe omul cel ce era intru cinste, l-a facut sa se asemene cu dobitoacele cele fara de minte.
Deci, de vreme ce intr-acest fel atat de pierzator si de moarte aducator este pacatul, se cuvine sa fugim de dansul, fratilor, cu toata puterea, si fapta cea buna sa, o alegem si sa o imbratisam. Ca fapta buna, pe oameni ii arata ca ingerii si impotriva mortii se ridica si dracilor se impotriveste, si, impotriva stapanitorilor lumii acesteia, salta si dantuieste, iar, mai pe urma, Imparatia Cerurilor o daruieste, pe care, sa dea Dumnezeu ca, noi toti, sa o dobandim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava si stapanirea, impreuna cu Parintele cel fara de inceput si cu Prea Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.