Sfinta fecioara Agripina s-a nascut si a crescut in preaslavita cetate a Romei. Din tinerete, s-a inchinat pe sine lui Dumnezeu, facindu-se "buna mireasa a lui Hristos" (II Cor.2,15) printre cei ce se mintuiesc. Ca, precum intr-o gradina un trandafir cu bun miros impodobeste toata gradina, tot asa si ea, prin chipul vietii sale curate, desfata inimile credinciosilor, stingind ispitele patimilor. Ca si-a infrumusetat sufletul cu curatia fecioarei, logodindu-se mireasa neprihanita lui Hristos si s-a ales bucuria cea nepieritoare a rugaciunii si desfatarea faptelor bune in smerenie. Si asa pe multi indemnindu-i sa paraseasca robia patimilor si inchinarea la idolii cei inselatori, fericita Agripina lumina cu glas blind cugetele altora, aducindu-i la Legea cea noua a crestinilor si la harul eliberarii de pacate.

   Deci, pornindu-se in anul 257, o noua si inversunata prigonire impotriva crestinilor, in zilele imparatului Valerian, a fost prinsa si Agripina si dusa inaintea prigonitorului. Marturisind, cu indrazneala, ca este crestina si nevrand sa se desparta de dragostea lui Hristos, a fost supusa la grele casne. A fost batuta cu toiege, a fost stransa cu legaturi, pana la desfacerea oaselor si, in acele chinuri, si-a dat duhul sau lui Dumnezeu. Iar celelalte mirese ale lui Hristos, Vasa, Paula si Agatonica, luand, pe ascuns, trupul Sfintei, din Roma, l-au dus in Sicilia, unde, prin rugaciunile ei, se dau vindecari tuturor celor ce cer de la el ajutor, cu credinta. Dumnezeului nostru, slava!

   Dupa venirea cea in trup a Domnului nostru Iisus Hristos, in anii 537, era, in eparhia Ciliciei, un epitrop, iconom al episcopului cetatii Adaminilor, cu numele Teofil, om cinstitor de Dumnezeu si cu fapte bune. El chivernisea, cu intelepciune, averile bisericesti si, cu atata frica de Dumnezeu, incat toti ii multumeau. Si voiau sa-l hirotoneasca episcop, dar Teofil n-a primit, ca un om smerit, ce era. Deci, arhiepiscopul, vazand socotinta lui nestramutata, a hirotonit episcop pe altul si i-a spus acestuia sa-i iubeasca pe Teofil si sa-l aiba pe el mai departe epitrop, asa incat Teofil a trait, multa vreme, in fapte bune.

   Vrajmasul adevarului, insa uneltind, niste oameni invrajbitori au inceput a-l vorbi de rau, pe iconomul lor, catre episcop, defaimand fapta lui cea buna. La inceput, episcopul nu credea, dar de vreme ce nu incetau a-l vorbi de rau, episcopul a inceput a asculta defaimarile lor. Si atata a ajuns sa-l urasca noul episcop pe Teofil, incat l-a izgonit cu nedreptate si din biserica, lipsindu-l pe dansul de toata dregatoria si alegand epitrop pe altul.

   Surparea aceasta nedreapta, Teofil, mai intai, a rabdat-o si nu s-a necajit, dar, mai pe urma, l-a starnit pe el dracul maniei, zicandu-i: "Te-a necinstit pe tine, episcopul, dispretuind ostenelile tale si facandu-te de ras si de batjocura la toti." Si, Teofil a inceput a lua aminte la cuvintele si gandurile cele rele, pe care i le insuflase diavolul si l-au adus intr-atata, incat, uitand obisnuita lui nadejde spre Dumnezeu, se imputina cu sufletul si, din mahnirea cea fara masura a cazut in desnadajduire. Acestea, si altele, mai multe, i-a pus vrajmasul in minte lui Teofil, incat l-a plecat sa faca episcopului o oarecare vrajitorie, ca sa-l primeasca, iarasi, in dregatoria lui, ca mai inainte.

   Deci, era in acea cetate un necredincios, care facea mari vrajitorii. Pe acesta, l-a intrebat Teofil, daca are puterea sa-l ajute. Si acela i-a zis lui: "Eu te voi face sa te intorci la dregatoria ta si sa ai, chiar mai multa cinste, ca inainte, numai sa te inchini invatatorului meu si sa faci orice-ti va cere el; sa te pazesti sa-ti faci cruce, ca, altfel, ramanem fara de folos." Teofil a primit, fiind biruit de manie. Si, ducandu-se intr-un loc pustiu, a inceput spurcatul vrajitor sa strige pe draci, care indata, s-au adunat, multime nenumarata, iar, in mijlocul lor, a stat cel mai mare, cu multa ingamfare. Atunci a zis vrajitorul catre Teofil: "Inchina-te domnului nostru." Aceasta facandu-se, a zis vrajitorul, catre demonul cel mare: "Stapane al nostru, omul acesta a fost izgonit de episcopul sau si ti l-am adus tie, ca sa-i ajuti." A zis demonul: "Daca se va marturisi rob al meu si se va lepada de Hristos, o sa-l fac sa aiba mai multa cinste decat inainte si o sa-i dau toata indulcirea, asa cum, cunosti puterea mea. Numai sa-si faca inscris, cu a sa mana, cum ca se leapada de Fiul Mariei, ca sa nu ma batjocoreasca pe urma."

   Atunci, Teofil, ingamfat fiind de slava lumii cea desarta si, mai bine-zis, ingamfat de acel incepator al mandriei, a scris, nebunul, lepadarea lui de Hristos si s-a unit cu dracul, apoi, iscalind inscrisul, i l-a dat vrajitorului, care l-a imbratisat si l-a sarutat, zicandu-i: "Acum, ai sa cunosti puterea mea." Acestea zicand, s-a facut nevazut cu toate duhurile rautatii, iar Teofil, cel lepadat si vanzator, s-a intors in cetate. Deci, a doua zi, l-a chemat episcopul pe Teofil si l-a randuit iconom, cerand de la el iertare, pentru necinstea care i-a facut-o, si i-a facut metanie pana la pamant, incat s-a minunat cei ce stateau de fata. Aceasta s-a facut din lucrarea demonului, care s-a dus noaptea si l-a inspaimantat.

   Deci, s-a inaltat Teofil la o cinste mai mare ca cea dinainte, dar nu era smerit, ca atunci, ci mai mult, mandru si se temeau toti de el, si il cinsteau, mai ales episcopul. Iar vrajitorul se ducea de multe ori si-l sfatuia sa pazeasca fagaduinta, fata de acela, care i-a dat lui din nou cinstea, precum si ca sa nu cugete, in mintea lui, sa se lepede de demon si sa nu se faca nemultumitor, catre acest facator de bine al lui. Iar nebunul acela, mai intai, i-a multumit, dar, mai pe urma, socotind adancul pierzarii pe care i l-a pricinuit, a inceput sa-l urasca, aducandu-si aminte de munca cea vesnica si zicea, intru sine, acestea: "Vai mie, nebunul, cum am ratacit si m-am facut rob vrajmasului, pentru cinstea aceasta vremelnica? Nu puteam eu, mai bine, sa sufar pierderea epitropiei si sa ma fi gandit, eu, cel de trei ori ticalos, la paguba fericirii celei vesnice, cand ma va judeca Imparatul cel ceresc, ca sa ma arda in focul nestins? O, nebunia mea! Cine nu ma va plange pe mine, cel fara de minte?"

   Acestea gandindu-le, se tanguia, ziua si noaptea, si se temea sa faca rugaciune, ca un nevrednic. Ci, numai plangand cu amar, zicea: "Vai tie, ticalosule Teofil, cum ai innebunit, de te-ai lepadat de Stapanul tau? Cine poate sa ia inscrisul, cel scris cu mana ta, din mana diavolilor? Vai mie, ticalosul. Mai bine imi era mie de s-ar fi deschis pamantul, ca sa ma inghita, sau sa cada vapaie din cer sa ma piarda, decat sa ma fi lepadat de Ziditorul si Mantuitorul meu." Acestea, si altele, mai multe, zicand, a luat putina indrazneala si nadejde de la dumnezeiasca mila, si, ducandu-se la o biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, a cazut inaintea Sfintei icoane plangand cu amar, si suspinand din adancul inimii si marturisind faradelegea lui, si zicea, ca nu se va scula de la pamant, pana ce nu va vedea o cat de mica milostivire de la Maica milei. Si, a petrecut patruzeci de zile, rugandu-se. Cu ajutorul Presfintei, care i-a dat putere sa posteasca atata vreme, nu a lasat pe demonul sa-i faca vreo suparare. Deci, dupa patruzeci de zile, adormind, a vazut pe Doamna luminii, scaparea pacatosilor, izvorul milei, care i-a zis: "Tu te-ai lepadat de Fiul meu, cum sa ma rog eu pentru tine?" Iar acela, cu lacrimi, i-a zis ei: "Doamna si Stapana, mantuitoarea lumii, cunosc ca mare este faradelegea mea, am gresit Stapanului meu, dar cunosc si milostivirea Lui, cea nemarginita, si nemasurata Lui iubire de oameni si ca, pentru pacatosi, a patimi si pe talhari si pe vamesi i-a mantuit. Macar ca faradelegea mea este mai mare si mai grea decat a tuturor si mai rea, insa, la acoperamantul si ajutorul tau alergand si la noianul milostivirii Atotinduratului Fiul al tau aruncand deznadejdea sufletului meu, nadajduiesc sa aflu putina milostivire, iar, putina mea pocainta si cu marele tau ajutor, vor indupleca nemarginita mila a Facatorului si mantuitorului meu. Da, Stapana mea, chezasa celor ce se pocaiesc, da-mi mie o mica mangaiere si, precum nu te scarbesti de cel desfranat, sa nu intorci fata ta de la mine, cel intinat. Si fagaduiesc, Doamna mea, ca prin mica pocainta, sa amagesc pe dracul acela, pe care l-am veselit cu fagaduinta si unirea mea cu el, cea fara de pricepere si nebuneasca. Si, dupa cum am mahnit pe ingeri, asa, iarasi, sa-i veselesc cu faptele pocaintei mele, care, desi nu va ajunge sa fie mare cat este faradelegea mea, rog milostivirea preabunului Stapan, care Si-a varsat, pentru pacatosi, sangele Sau, cel preascump, sa plineasca lipsa mea. Si pe Acela de care, pentru nebunia mea, m-am lepadat, pe Acela, din toata inima mea. Il marturisesc si Il cred Dumnezeu si Mantuitorul lumii. Si sunt gata sa-mi vars sangele meu pentru dragostea Lui, ca sa se increada in marturisirea mea. Iar, pe vrajmasul meu il defaim si ma lepad de el, iar pe tine, cinstita Imparateasa a intregii zidiri, te cinstesc si ma inchin rugandu-ma tie sa-mi dai ajutorul tau." Acestea zicand, i-a raspuns Stapana: "Fiindca, iarasi, cu tot sufletul, marturisesti pe fiul meu, Dumnezeu adevarat, voi face rugaciune pentru tine, ca sa-ti primeasca pocainta."

   Asa zicand, s-a desteptat Teofil si, luand nadejde si indrazneala de mantuirea sa, a adaugat lacrimi peste lacrimi. Si, dupa trei zile, iarasi, asemenea, a vazut pe Stapana, care a zis catre dansul, cu fata lina: "Sa te bucuri, ca a primit Fiul meu pocainta ta, si-ti iarta faradelegea. Deci, sarguieste-te, pana la sfarsitul vietii tale, sa faci lupta si nevointa ta, precum se cuvine, aducandu-ti aminte de o facere de bine, ca aceasta." Iar el multumind, a zis ei: "Fiindca mi-ai alungat intristarea mea cea nemasurata, ma rog tie, atotputernica Stapana, porunceste ca sa pot lua zapisul meu cel prea nebunesc, spre incredintarea iertarii mele, ca aceasta ma necajeste si ma intristeaza de moarte, cand imi aduc aminte ca il are in mana vicleanul demon." I-a zis lui Nascatoarea de Dumnezeu: "Teme-te de Dumnezeu, ca face voia celor ce se tem de El."

   Atunci, s-a sculat cu multa bucurie, Teofil si rugandu-se alte trei zile, i s-a aratat, ca si mai inainte, in vis, Prealaudata, zicandu-i: "Pentru ca sa te incredintezi ca ti-a primit Domnul pocainta ta si te-ai izbavit de robia demonului, iata si zapisul, cel scris de mana ta." Iar el, desteptandu-se l-a vazut in mainile sale, cum era facut si iscalit. Deci, cine va povesti veselia care l-a cuprins? Ca slavea pe Domnul si multumea Pururea-Fecioarei, propovaduind mila cea nemasurata a ei si puterea cea neasemanata. De acestea afland episcopul, si toti ai cetatii, au slavit pe Dumnezeu, Cel ce face niste minuni ca acestea. Iar Teofil a murit, cu totul, pentru lume, urand toate voile trupului si lepadandu-se de toata slava desarta si de cinstea cea vremelnica si a slujit, in biserica Preacinstitei, toata viata lui, cu multa sarguinta si smerenie. Si, mutandu-se din viata, si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si a Preacuratei Maicii Sale. Si a fost ingropat inaintea icoanei Preacuratei fecioare, la locul unde si-a adus pocainta. Si, din marea pocainta si pentru alte fapte bune, au slobozit moastele lui buna mireasma, intru slava lui Dumnezeu, Cel cu totul milostiv, si a Maicii Lui, celui fara de prihana.

   Aceasta povestire a scris-o un ucenic al lui, Eutihian cu numele, care a fost de fata la toate, ca sa le stim noi pacatosii, cat poate Stapana ingerilor si folositoarea noastra. Pentru ale carei rugaciuni sa ne invrednicim fericirii celei ceresti. Amin.

   Dupa bucuria cea din Rai, stramosul neamului omenesc, facand pacatul neascultarii, a fost izgonit si a ajuns in surghiunul orbirii si mahnirii, de care patimim acum. Pentru ca, dupa ce a gresit si afara din Rai a iesit, n-a mai putut sa vada bucuria patriei aceleia ceresti, pe care o vedea mai inainte. Pentru ca, in Rai fiind, omul se obisnuieste a auzi cuvintele dumnezeiesti si era, acolo, intru asezarile fericitilor ingeri, cu curatia inimii si cu inaltimea vederii. Iar, dupa ce a cazut el din randuielile acelea, s-a departat de asezamintele prin care se umplea de lumina.