Luna iulie in 10 zile: pomenirea Sfintilor patruzeci si cinci Mucenici, care au marturisit in Nicopolea-Armeniei (sec.IV).

    Precum nu se poate pune stavila suvoiului de apa ce se pravaleste, din tariile cerului, spre pamant, pe timp de furtuna, tot asa nu s-a putut pune stavila raspandirii credintei crestine. Hulit, batjocorit, rastignit, ucis si ingropat, Hristos a nascut in lume o putere de a crede in El, care, de-a lungul veacurilor a crezut neincetat. Propovaduitorii dumnezeiestii Sale invataturi au fost prinsi si aruncati in temnite, dar se ridicau altii sa vesteasca cuvantul adevarului. Inchinatorii Lui au fost surghiuniti si omorati, dar sute de mii de alti noi credinciosi marturiseau ca Hristos este Viata, si ca cei ce asculta cuvintele Lui nu vor muri in veac.

    Asa s-a intamplat si in cetatea Nicopol, din Armenia, pe timpul imparatului Licinius (308-321). Crestinii erau prinsi si omorati, dar numarul lor, in loc sa scada, crestea fara incetare. Credinta in Hristos luminase, in acel oras, si cugetele capeteniilor intre care se aflau: Leontie Mavrichie, Daniil si Antonie. Acestia, fara vreo teama, isi aratau credinta lor in Cel inviat din morti. Pentru aceea au si indurat chinuri, pe care numai o minte ratacita le poate scorni si, impreuna cu ei, au patimit si alti 41 de crestini. Si au primit cunune Mucenicii, sfarsindu-si, prin foc, viata lor pamanteasca.

    Am auzit, zicea Sfantul Grigorie, despre cineva, care a fost robit de niste ostasi si a fost legat cu lanturi si ca la zile insemnate, sotia lui obisnuia sa aduca jertfa la Sfantul altar pentru el. Iar, dupa cativa ani, acela s-a intors din robie, la sotia sa. Si i-a aratat ei, spunandu-i ca in unele zile, nevazut, i se dezlegau lanturile lui. Iar ea i-a spus ca chiar acelea sunt zilele, in care ea aducea jertfa la biserica, pentru el.

    Tot asemenea si dintr-o alta fapta, putem cunoaste ca acestea sunt adevarate. Astfel, s-a intamplat, mai inainte cu sapte ani, precum mi-au spus mie credinciosii si multi oameni imbunatatiti, ca cel ce, intru fericita pomenire, a fost papa, inaintea mea, daduse o porunca, sa vie la Roma Agaton, episcopul cctatii Palermo. Acesta, calatorind pe mare, a fost intampinat de o foarte cumplita primejdie, incat deznadajduise ca se va mai izbavi, din acele valuri mari. Un corabier oarecare, din cei ce calatoreau impreuna cu el, anume Varac, care acum este slujitor la aceeasi biserica, plutea in urma corabiei intr-o luntre. Si, rupandu-si funia, a fost luat cu luntrea, de valuri si nu s-a mai vazut. Iar corabia, in care era episcopul, a sosit, cu greutate, aproape sfaramata, de furia valurilor, la insula ce se cheama Ustica. Iar, dupa ce au trecut trei zile, si nevazand luntrea, cea rupta de corabie, in nici o parte a marii, foarte mult s-a intristat episcopul, socotind ca insotitorul sau s-a inecat. Apoi implinind randuiala ce se face la mort, a poruncit sa se aduca Atotputernicului Dumnezeu, mantuitoarea Jertfa, pentru odihna sufletului celui mort. Iar, dupa ce a facut aceasta, dregandu-se corabia, a mers in Italia. Si, ajungand la cetatea ce se cheama Tupori, acolo, a aflat pe corabierul de care credea ca a murit. Deci, de aceasta neasteptata vedere bucurandu-se, episcopul, a inceput a-l intreba pe el cum, petrecand atatea zile, intr-o primejdie ca aceea a marii, a putut sa ramana viu? Iar acela, raspunzand, le-a spus lor cum corabia se umpluse in timpul viforului aceluia de valuri, insa el o carmuia, si, tinand-o pe ea, plutea. Si, de cate ori se rasturna, plutea totusi, cu carma in sus. Deci, cateva zile si nopti, neincetat patimind acestea, puterea lui slabise de osteneala si de foame. Iar, in ce chip l-a pazit pe el iubirea de oameni a lui Dumnezeu - lucru pe care si acum il marturiseste mi, l-a aratat zicand ca, in valuri ostenindu-se, deodata, i s-a ingreunat mintea, nici in somn nefiind afundata, dar nici treaza. Si, in mijlocul marii aflandu-se el, i s-a aratat lui cineva, aducandu-i paine, spre mancare. Apoi, mancand si saturandu-se, s-a intarit. Iar, patimind mult, a scapat corabioara din primejdia aceea si din urgia valurilor si a ajuns la uscat. Deci, episcopul, aceasta auzind-o cercetand zilele, a aflat ca aceea era ziua intru care preotul din insula ce se cheama Ustica a adus, pentru dansul, Jertfa sfintita, Atotputernicului Dumnezeu, Caruia i se cuvine slava in veci! Amin.

    Nu te inalta, omule, ca sa nu cazi si sa dai pierzarii sufletul tau. Urat este, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, tot omul cel mandru. Pentru ca, inceputul pacatului omenesc este mandria si cel ce se tine de ea este urat tuturor. Iar sfarsitul mandriei este caderea de la Dumnezeu, pentru ca inima celui mandru nu are umilinta. O, sarmane om, de ce te inalti, fiind pamant si cenusa? Ca cine este mai nebun, decat cel mandru? Trufasul, cu mandria umflandu-se este ca o basica de apa ce scoate glas fatarnic. O, maretule, cunoaste-ti firea ta, ca din fire este muritor, iar tu, cu mandria, te socotesti a fi vesnic. Chiar de ai zbura inalt cu gandul, ca un vultur, si de acolo de voi surpa, zice Domnul; pentru ca El, mandrilor, le sta impotriva. Atunci, cei mandri, caindu-se vor zice: "Ce ne-a folosit noua mandria noastra si la ce ne-a ajutat noua bogatia cea cu mandrie? Toate acelea au trecut ca o umbra si la chinurile vesnice ne vor duce." Din care, sa ne izbaveasca pe noi Domnul; Dumnezeul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.