Luna iulie in 4 zile: pomenirea celui dintre Sfinti, Parintele nostru Andrei Ierusalimiteanul, arhiepiscopul Cretei (†723).

    Acesta a trait in cetatea Damascului, nascut din parinti iubitori de Dumnezeu si a fost dat, de mic, la invatatura. Deci, a fost luat de Teodor, patriarhul Ierusalimului, si l-a facut diacon si discipolul sau. Iar, adunandu-se cel de-al saselea Sinod a toata lumea (680-681), la Constantinopol sub Constantin Pogonat, imparatul (668-685) Sfantul Andrei, desi numit diacon, a fost trimis de patriarhul sau, la Sinod, cu marturisirea de credinta a Bisericii Ierusalimului. Pentru mintea si bunatatea ce avea a fost pus purtator de grija pentru hrana saracilor Bisericii, iar, peste putina vreme, a primit si harul arhierei, fiind ales episcop al Cretei.

    El a alcatuit si carti pline de intelepciune, in care s-a aratat cuvantator iscusit si insuflat de Dumnezeu. Pe langa celelalte scrieri, Sfantul Andrei a alcatuit si Canonul, cel mare si vrednic de lauda, care se citeste in saptamana a cincea, din Postul mare, si care aduce nu numai pocainta, dar si multa invatatura. Ca arhiereu a innoit bisericile lui Dumnezeu si a zidit, din temelie, in cinstea Preacuratei, biserica preafrumoasa a Vlahernei. Si, Sfantul Andrei si-a pastorit credinciosii, cu frica lui Dumnezeu, pazind poporul de invataturile gresite ale ereticilor si fiind tuturor pilda vie de munca, de viata curata si de buna pastorire. Dar, anii sau n-au fost prea multi. Mergand, odata, in insula Militene, si-a primit sfarsitul vietii sale, in plina putere lasand multe scrieri Bisericii lui Dumnezeu.
 

    Cuvioasa Marta petrecea cu tot felul de fapte bune, atat prin sihastrie, cat si prin primire de straini si prin milostenie si avea multa credinta in Maica lui Dumnezeu, care i-a vestit, inca inainte de savarsirea ei, dulceata vesnicelor bunatati care o asteptau. Si, mutandu-se din cele pamantesti, s-a aratat celor ce pazeau moastele ei, facandu-i sa se bucure, si zicandu-le ca a luat mare dar de la Dumnezeu si ca se afla in lumina si in nespusa bucurie, nu numai pentru rugaciunile fiului ei, Sfantul Simion, din Muntele Minunat, ci si pentru ca a suferit, pentru Dumnezeu, multe ispite si necazuri.
 

    Sa te inveti, frate, a te pazi pe tine insuti de rautatile altora, pentru ca, astfel, pe ale tale mai bine sa le socotesti. De caderea altuia, sa nu razi, ci, sa intinzi mana celui ce cade jos. Iar, cand vei vedea pe vrajmasul tau in mainile tale, sa nu-l chinuiesti pe el, ci, mai mult, sa-l miluiesti. Pentru ca ti se cade tie sa cruti pe vrajmasul tau, atunci cand ii vei fi lui stapan, ca, miluindu-l, vei afla tu insuti mila de la Dumnezeu. Sau, daca si tu, candva, vei cadea in ispita, apoi cu mare nadejde, vei cere de la Dumnezeu izbavire, iar, mai mult, mila vei dobandi de la Dansul.
 

    Episcopul, cel ce nu poarta de grija pastoritilor sai, si de a lor mantuire, nu va avea raspuns inaintea lui Dumnezeu, nici izbavire din rautati. Pentru ca, cel ce a castigat, de la Dumnezeu, episcopia, cu cat se intalta la o mai inalta treapta, cu atat mai mult, decat toti, va fi intrebat nu numai despre invatatura, ci, si de sprijinirea saracilor. Ca, precum un stapan da arginti slugilor sale, ca sa faca negutatorie si, apoi, pentru toate, ii intreaba pe dansii, asa si Dumnezeu. Cela ce ne-a incredintat noua invatatura, cauta la roadele invataturii, acesteia. Ca episcopul, sau preotul, cei neiscusiti si fara invatatura, pierzare se fac celor carmuiti de ei. Si cel ce nu cauta, in toate zilele, cum sa mangaie pe cei intristati si sa hraneasca pe cei flamanzi si sa izbaveasca pe cei asupriti, incat Biserica lui Dumnezeu fara de ocara sa o faca, acela, nu este invatator, ci asupritor al ei. Pentru ca unul ca acesta, nu spre cresterea Bisericii, ci spre mandria lui, a luat apostolescul scaun. Deci, sa nu socotiti, episcopilor si preotilor, ca, spre hrana si spre bautura, ati luat stapanirea, ca aceasta chemare este mai ostenitoare decat toate, ci, se cade, sa va intariti, voi, cei ce povatuiti sufletele, si sa socotiti a merge, ca la o odihna, la implinirea ostenelii acesteia.

    In vederea ispitirii, se arata iscusinta celui credincios. Si nu se cade a ne necaji, in vreme ispitei, ci sa ne trezim la rugaciuni si la faceri de bine, asa cum, cei ce plutesc pe mare, se trezesc, atunci cand  incepe furtuna si, mai mult, privegheaza si pe Domnul Il cheama, dupa cum este scris la Proorocul Iona: "Corabia era gata sa se sfarme. Corabierii s-au infricosat si au strigat fiecare, catre dumnezeul sau, si au aruncat in mare incarcatura corabiei" (Iona, 1, 4-5). Ca aceasta este o pilda, pentru lepadarea grijilor celor pamantesti. Se cade a defaima toate lucrurile lumesti si a ne gandi numai la viata cea vesnica. Iar, cand ni se intampla noua vreo ispita, sa nu deznadajduim. Ca, vedem pe Proorocul, care, si in pantecele chitului fiind, nu s-a deznadajduit de a sa mantuire ci, rugandu-se, a zis: "Strigat-am, catre Domnul, in stramtorarea mea, si El m-a auzit; din pantecele locuintei mortilor, catre El am strigat, si El a luat aminte la glasul meu! Tu m-ai aruncat in adanc, in sanul marii, si valurile m-au inconjurat." (Iona, 2,3-4). Ca nu intotdeauna este marea linistita si nu este cu putinta a inota, in viata aceasta, de acum, fara de ispita. Iar, daca vom tine credinta Domnului, ca pe o carma, ea ne va duce pe noi  la limanul vietii si, lepadand osteneala, ne vom imbraca cu viata nestricacioasa.

    Frate, daca te-ar supara pe tine duhul mahnirii, sa nu te descurajezi, ci, roaga-te Domnului, si-ti va da tie indelunga-rabdare, si, dupa rugaciune, sezand, aduna-ti gandurile tale si mangaie sufletul tau, ca acela ce a zis: "Pentru ce esti mahnit, suflete al meu, si pentru ce ma tulburi? Nadajduieste in Dumnezeu, ca-L voi lauda pe El: mantuirea fetei mele este Dumnezeul meu." (Ps. 41, 67). Si sa zici, de ce te descurajezi suflete al meu, oare, totdeauna vom locui noi intru aceasta viata? Auzi pe cel ce zice: "Strain sunt eu la Tine, strain, ca si toti parintii mei." (Ps. 38, 17). Gandeste-te la cei, ce mai inainte,  au locuit in manastire, unde traiesti tu acum, si cunoaste si vezi, ca, dupa cum si aceia s-au dus din viata aceasta, asa si noi, cei ce traim acum, cand va voi Domnul, ne vom duce. Ca viata dreptilor, dupa sfarsit incepe. De unde si Proorocul, dorind viata ce va sa fie, zice: "In ce chip doreste cerbul, izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu, pe Tine, Dumnezeule. Cand voi veni si ma voi arata fetei Tale, Dumnezeule?" (Ps. 41, 1-2), de vreme ce, ca un rastimp de pregatire, trecator, socoteau Sfintii viata aceasta. Pentru care pricina, intr-alt loc, zice: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace." (Luca, 2,29). Asa si Apostolul poftea ca sa se dezlege si sa fie impreuna cu Hristos. Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.