Marele Grigorie, Cuvantatorul de Dumnezeu, a trait pe vremea imparatiei lui Valens (364-378) si Teodosie cel Mare (379-395) si s-a nascut in cetatea Nazianz din Capadochia, catre anul 328. Se tragea din parinti de bun neam si drepti, Grigorie si Nona, tatal sau, macar ca de curand era venit la credinta, fiind, pentru vredniciile sale, episcop de Nazianz.

    Ajuns la masura varstei si placandu-i sa invete, SfantuI Grigorie a strabatut, ca nimeni altul, tot mestesugul invataturii, umbland la scolile cele mai de seama din vremea sa: la Cesareea Capadochiei, unde s-a imprietenit cu Sfantul Vasilie, la Cezareea Palestinei, la Alexandria si la Atena, scoala cea mai inalta de atunci, unde a si fost rugat sa ramana ca dascal.

    S-a intors, insa, si s-a facut dascal in Capadochia, langa tatal sau, batran, care l-a sfintit, fara voia lui, preot. Voind insa tatal sau sa-l sfinteasca episcop, in locul sau, Sfantul Grigorie a fugit in pustie, langa Sfantul Vasilie, prietenul sau, de unde peste o vreme, s-a intors totusi, chemat in ajutor de tatal sau, ajuns, acum, la neputinta. A fost sfintit episcop, mai tarziu, de Sfantul Vasilie, pentru cetatea Sasima, tot fara voia lui.

    Era un cuvantator innascut. Iubea viata duhovniceasca, poezia crestina si teologia pe intelesul oamenilor.

    Iar cand Biserica cea mare din Constantinopol era amenintata de ratacire, cand dreapta credinta era primejduita de inselatoarea invatatura a lui Arie, Sfantul Grigorie a fost chemat de putinii dreptcredinciosi din cetate, ca sa le fie pastor, si el a primit. Sfantul Grigorie a adunat pe credinciosi intr-o bisericuta marginasa, deschisa chiar in casa uneia din rudele sale, bisericuta pe care el, a numit-o biserica Invierii. Aici a rostit el cele cinci cuvantari teologice vestite, care i-au adus faima de mare cuvantator al lui Dumnezeu. Ca ele talmaceau, pe inteles omenesc, dreapta invatatura despre Sfanta Treime. Si pe multi i-a intors la dreapta credinta.

    Fericitul Grigorie a fost, o vreme, si patriarh al marii cetati a Constantinopolului, iar la cel de al doilea Sinod ecumenic, ce s-a tinut, la anul 381, in Constantinopol, pe vremea binecredinciosului imparat Teodosie, Sfantul Grigorie a adus multe dovezi contra gresitelor invataturi, ce tulburau atunci Biserica. Din cauza unor neintelegeri, in scurta vreme, Sfantul a parasit, insa scaunul patriarhicesc si s-a retras in singuratate, unde pana la sfarsitul vietii sale, multe scrieri si poeme de viata duhovniceasca, de teologie pe inteles si de poezie crestina a lasat Bisericii.

    In teologia lui, Biserica Rasaritului si-a vazut talmacita propria ei teologie despre taina Sfintei Treimi si, iata de ce, ea il cinsteste pe Sfantul Grigorie, ca pe teologul ei cel mai de seama.

    Si asa, traindu-si credinta si talmacind pe Dumnezeu si tainele Lui oamenilor, Sfantul Grigorie s-a mutat la Domnul, la 25 ianuarie, in anul 389.

    Despre viata si activitatea acestuia au ramas destul de putine stiri. Se stie insa sigur ca el pastorea Biserica tomitana si a intregii provincii Scitia (Dobrogea), in vremea cand pe tronul imperial al Constantinopolului se afla imparatul Valens. Venit in partile Dunarii de Jos cu prilejul unor razboaie purtate cu barbarii goti, acesta a poposit in anul 369 la Tomis, unde a fost intampinat de ierarhul tomitan in catedrala orasului. Intalnirea aceasta, relatata de istoricii bisericesti Sozomen si Teodoret al Cyrului, este momentul sigur al intrarii episcopiei Tomisului in istorie.

    Evenimentui mai prilejuieste constatarea ca Biserica tomitana era condusa de ierarhi destoinici, aparatori ai credintei ortodoxe formulate la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

    Istoricii de mai sus relateaza ca Valens, care era un aprig sustinator al ereziei ariene, a venit la Tomis si, intrand in catedrala orasului, a incercat sa-l determine pe Episcopul Bretanion sa imbratiseze credinta ratacita: "Si era acolo popor mult, aproape tot orasul, fiindca voia sa-l vada pe imparat, banuind ca se va intampla si ceva deosebit. Insa Bretanion, plin de credinta, si-a aprins cugetul cu ravna (dumnezeiasca) si a discutat cu mult curaj in fata stapanitorului, aparand dogmele Sinodului de la Niceea, asemanandu-se dumnezeiescului David, care a zis: "Grait-am intru marturiile Tale inaintea imparatilor si nu m-am rusinat" (Psalmi 118,46). Dupa aceea l-a parasit pe imparat mergand in alta biserica, iar poporul l-a urmat". Istoricul Sozomen da si amanuntul ca Valens, "parasit acolo, a suportat cu greu aceasta infruntare si prinzandu-l pe Bretanion a poruncit sa fie trimis in exil, dar nu dupa mult timp l-a readus la locul sau." Motivul restabilirii episcopului in drepturile sale a fost, dupa Sozomen, teama imparatului de o revolta a poporului, fiindca stia ca "locuitorii tinutului sunt viteji din fire si prin pozitia locurilor necesari lumii romane, fiind asezati ca un zid in fata presiunii barbarilor".

    Din cele relatate de acest istoric bizantin, deducem ca Bretanion trebuie sa fi fost de mai multa vreme in fruntea episcopiei Tomisului, fiindca poporul se simtea legat de el incat n-a ezitat sa-l paraseasca pe imparat si sa mearga cu episcopul in alta biserica. Comportarea aceasta a crestinilor este cu atat mai semnificativa cu cat trebuie sa ne imaginam ca vizitele imparatesti in orasele de granita, cum erau si cele din Scitia, nu reprezentau evenimente curente in viata de atunci a imperiului, si, pe de alta parte, ca imparatii dispuneau de puteri discretionare in deciderea pedepsei lor impotriva celor care li se opuneau. In confruntarea dintre ierarhul tomitan si Valens, constatam, deci, ca primul a iesit biruitor fata de cel de al doilea. Istoricul citat isi incheie relatarea cu urmatoarele consideratii: "In acest chip, Bretanion s-a aratat mat puternic decat zelul stapanitorului; era de altfel un barbat destoinic si renumit prin virtutea vietii sale, dupa cum marturisesc chiar scitii (locuitorii Scitiei) insisi". Teodoret al Cyrului aminteste si el ca Bretanion stralucea prin tot felul de virtuti si ca pastorea ca arhiereu peste cetatile intregii Scitii".

    Curajul si virtutile care-i impodobeau viata l-au impus in fata poporului in asa masura, incat nici chiar imparatul bizantin n-a putut sa-l persecute prea mult timp. Bretanion a fost foarte iubit si respectat de credinciosii sai, el numarandu-se printre acei pastori sufletesti despre care Sozomen spune ca "daca se intampla ca Bisericile sa fie bine conduse de oameni indrazneti, poporul nu-si schimba credinta de mai inainte".

    Desigur, istoricul bizantin se refera aici la statornicia in vechea credinta niceeana (ortodoxa).

    Alte stiri despre viata si activitatea Sfantului ierarh tomitan le dobandim din evenimentele legate de mucenicia Sfantului Sava de la Buzau si de trimiterea moastelor sale in Capadocia, la cererea Marelui Vasile.

    Unii invatati considera ca actul martiric al Sfantului Sava a fost scris de Bretanion sau de oamenii din imediata lui apropiere si ca Sfantul Vasile i se adreseaza episcopului tomitan in legatura cu aceasta si cu primirea moastelor in Capadocia, in scrisorile sale numarul 164 si 165. Din citirea atenta a actului martiric al Sfantului Sava reiese insa ca redactarea lui s-a facut "pe pamant roman", unde fusesera aduse moastele din ordinul guvematorului Iunius Soranus de dincolo de Dunare, "din tara barbara". Acelasi guvernator, care era capadocian de neam, trebuie sa fi dispus si redactarea actului martiric, fapt care a fost realizat de Episcopul Bretanion sau de oamenii din jurul sau. De altfel, limba in care e compus documentul este o greaca literara, care cu greu putem admite ca se vorbea in mediu etnic atat de amestecat din stanga Dunarii, unde predomina latina si gotica. Aceasta limba era insa la ea acasa la Tomis, cetate de veche traditie greaca. In afara de aceasta, autorul actului martiric se dovedeste un om de aleasa formate teologica si cu profunde cunostinte ale Sfintei Scripturi, elemente care ne duc cu gandul la Tomis, centru teologic atat de important in aceasta vreme.

    Exista insa in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasile cel Mare cateva amanunte care, credem, constitute dovezi clare in favoarea adresarii ei lui Bretanion; totodata din aceasta se poate deduce participarea directa a episcopului tomitan la trimiterea moastelor in Capadocia.

    Marele ierarh capadocian il considera pe adresantul scrisorii "un cetatean al patriei sale, care intocmai ca o creanga inflorita din radacina nobila a umplut cu fructele Duhului o tara indepartata". Aceasta "tara indepartata" nu putea fi decat Scitia, deoarece el se afla in inima imperiului si nu parea nimanui - oriunde s-ar fi gasit - atat de inaccesibil. De altfel, in partea de inceput a scrisorii, Sfantul Vasile se plange "de marea departare" dintre el si adresant, care ii impiedica intalnirea personala si "impartasirea reciproca a darurilor duhovnicesti".

    Destinatarul scrisorii este considerat mai departe "mladita cu care patria mama se poate mandri pe drept" si motivul aratat pentru aceasta este faptul ca "a reusit in luptele pentru credinta, aratandu-se o buna mostenire a parintilor. Se pune acum intrebarea: cine a biruit in luptele pentru credinta ? Nu Bretanion, care l-a infruntat pe imparatul Valens, aparand dogmele de la Niceea ? Sfantul Vasilie scrie imediat mai departe: "Dar care este realitatea ta cea mai noua ? Ai redat patriei sale un martir, care lucra atat de stralucit in tara barbara cu tine, oferind ca un gradinar iscusit, ca rasplata primele fructe acelora care i-au dat lui samanta".

    Martirul trimis in patrie este Sfantul Sava, iar "tara barbara" nu poate fi decat Gotia, adica nord-estul Munteniei si sudul Moldovei.

    Se surprind astfel doua momente in Scrisoarea nr. 165 a Sfantului Vasilie. Primul este lauda pe care marele Parinte capadocian o aduce destinalarului pentru lupta in apararea credintei ortodoxe; al doilea este multumirea pentru trimiterea martirului in tara sa natala. Cine putea fi acesta mai bine decat Bretanion ? Lui i s-ar potrivi si epitetul de "pios", pe care il foloseste Sfantul Vasilie in scrisoarea sa pentru adresant. La toate acestea s-ar putea adauga faptul ca marele ierarh isi incheie textul scrisorii cu cuvintele: "Te rog, aminteste-ti de rugaciunile tale si de noi, cei care te iubim, rugandu-te cu osardie Domnului pentru sufletele noastre, ca sa fim vrednici sa slujim lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui, pe care ni le-a dat spre mantuirea noastra".

    Dupa sosirea moastelor Sfantului Sava in Capadocia, a actului martiric si a unei scrisori insotitoare, Sfantul Vasilie se adreseaza din nou cu o scrisoare de multumire: este Scrisoarea nr. 164 prin care multumeste expeditorului care i-a scris cu cea mai frumoasa dragoste, "dintr-o tara indepartata" (aceeasi expresie ca mai sus, in Scrisoarea nr. 165) si totodata i-a trimis pe un martir "din tara barbara, de dincolo de Dunare".

    Credem ca cel mai indicat in expedierea scrisorii si a moastelor a fost Episcopul Bretanion al Tomisului, vecin cu "tara barbara". Putem oare concepe ca in evenimentele legate de Sfntul Sava si in care a fost implicat direct guvernatorul provinciei, Iunius Soranus, si el capadocian de neam, Bretanion se va fi tinut departe de ele ? Nu isi aveau ambele personalitati sediul in acelasi oras ? Nu erau asemenea lucruri, in primul rand, de competenta ierarhului ? Se putea dezinteresa Bretanion de activitatea misionarilor din stanga Dunarii, mai ales cand acestia erau in majoritate originari din Capadocia ? De altfel, un argument in plus in favoarea identificarii adresantului Scrisorilor nr. 164 si 165 ale Sfantului Vasile cu Bretanion este amanuntul, dat de ilustrul arhiepiscop, ca scrisoarea primita de el cuprindea stiri despre Eutihie, misionar si martir capadocian in mediul gotic. Nu erau gotii vecini cu eparhia lui Bretanion ?

    In sfirsit, un ultim element cuprins in Scrisoarea 164 a Sfantului Vasilie care sugereaza redactarea actului martiric de catre Bretanion, sau de catre cei apropiati lui, este faptul ca marele Parinte afla despre furia barbarilor, despre feluritele chinuri la care sunt supusi mucenicii, despre statornicia lor in toate incercarile din scrisoarea pe care el o numeste "raportul tau". Este sigur ca acest document contine stiri importante despre activitatea misionara la Dunarea de Jos si despre suferintele celor care o implineau. Nimeni nu cunostea mai bine aceste realitati ca episcopal Tomisului.

    In lumina acestor consideratii putem afirma ca Bretanion a fost in stnnsa legatura cu Sfantul Vasilie cel Mare, ca a purtat cu el o corespondenta si ca Scrisorile nr. 164 si 165 i-au fost adresate de marele Parinte. Activitatea misionara la Dunare, de care Sfantul Vasilie se interesa, iar Bretanion era direct implicat in ea, i-a apropiat. In plus, amandoi erau capadocieni si aparatori ai Ortodoxiei, asa cum fusese stabilita la primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Obiectivele comune si afinitatile sufletesti i-au legat intr-o stransa colaborare si prietenie. Bretanion ne apare astfel nu numai ca primul episcop tomitean atestat sigur in documentar, ci si cel dintai care a facut o legatura a Bisericii noastre cu unul dintre cei mai mari Parinti ai crestinatatii.

    Sfantul Vasilie lauda sfintenia, evlavia si darurile duhovnicesti ale lui Bretanion. Din pacate nu s-au pastrat scrisorile de raspuns ale acestuia, ca sa apreciem pregatirea teologica si toate darurile sufletesti ale ierarhului tomitan. Nu cunoastem nici alte aspecte ale activitatii sale, practice ori spirituale. Este sigur insa ca ele l-au impus in fata poporului, ca "viata sa stralucea prin tot felul de virtuti" si aceasta l-a ajutat sa infrunte tot felul de pericole. Impodobit cu atatea calitati, plin de credinta si neinfricat pastor duhovnicesc, Bretanion a condus Biserica Tomisului pana aproape de anul 381, cand a inchis ochii in ziua de 25 ianuarie, parasind astfel viata pamanteasca pentru cununa vietii vesnice, pe care a binemeritat-o. Credinciosii eparhiei l-au pastrat in amintirea si dragostea lor, sarbatorindu-l in fiecare an cu mare evlavie. Iar urmasul sau, tot un ierarh destoinic (poate unul dintre ucenicii sai), a mers la Constantinopol la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, ca sa apere, ca si el, dreapta credinta a Bisericii in Duhul Sfant.
 

    Un oarecare om bogat slujea cu mare osardie, impreuna cu toata casa lui, oaspetilor, ca, in fiecare zi, aducea straini la masa sa. Si intr-o zi, a venit un strain, impreuna cu multi altii, si l-a dus si pe acesta la masa sa. Insa, cand a vrut, dupa obiceiul smereniei sale, sa-i toarne apa pe mainile lui si s-a intors sa ia ibricul cu apa, indata nu l-a mai vazut pe acela, pe ale carui maini voia sa toarne apa. Si facandu-se lucrul acesta, se mira omul singur intru sine. Dar in noaptea aceea, i-a zis lui Domnul, in vis: "In celelalle zile M-ai primit, adica, prin fratii mei mai mici, iar in ziua de ieri, pe Mine insumi M-ai primit. Deci, la judecata cea viitoare, se va zice tie: Cele ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, acelea Mie le-ati facut." Iata, dar, mai inainte de judecata, ca Domnul arata ca, atunci cand este primit prin fratii Lui mai mici, atunci ne scocoteste pe noi ca pe cei ce-L primesc pe El insusi. Si noi, dar, sa nu ne lenevim spre primirea de straini. Socotiti, fratilor, cat de mare este lucrul primirii de straini. La mesele voastre, pe Hristos primiti-L, ca si voi sa fiti primiti de El la ospatul cel vesnic. Dati, acum, strainului Hristos, la primirea de straini, ca si El, pe voi, la ziua Judecatii, nu ca pe niste straini sa va stie, ci ca pe cei apropiati ai Sai, in Imparatia Sa sa va primeasca.
 

    Ne spunea noua Sfantul Grigorie : "A fost, zicea, un oarecare rob, pe care multi din voi, impreuna cu mine, il stiu si era sarac in viata lumii acesteia, iar cu faptele bune era bogat. Pe acesta il cuprinsese o boala grea si lunga, incat nu putea niciodata sa se scoale de pe patul sau, nici sa stea, nici sa se intoarca pe alta parte, nici nu putea sa-si duca mainile sale la gura. Insa maica lui si fratii ii erau lui de slujba, si cele ce-i dadeau lui crestinii, pentru Dumnezeu, pe acelea toate, cu mainile maicii sale si ale fratilor lui le impartea la saraci. Carte nu invatase, dar isi cumparase carti si cei ce-l cercetau, pentru Dumnezeu, aceia ii citeau si el, ascultandu-i, se mangaia in boala sa si lauda pe Dumnezeu in toate ceasurile si vremile.

    Iar cand i s-a apropiat lui ceasul, ca sa se duca din viata aceasta, in vremea mutarii sale, a inceput a canta si a slavi pe Dumnezeu; inca si pe cei ce veneau atunci la dansul, ii indemna sa cante impreuna cu dansul. Iar o data, dupa ce au inceput sa cante cu el, a strigat zicand : "Taceti, taceti, au nu auziti cat de mari laude graiesc in ceruri ?" Si intru acel ceas, acel sfant suflet s-a luat din trup de ingeri. Si toti s-au umplut de buna mireasma din trupul lui si au cunoscut toti ca primit este la ceruri sufletul lui.

    Deci, aceasta va rog eu pe voi, fratilor, sa cunoasteti ce vom lua, la Judecata cea infricosatoare, noi, daca vom slabi in fapte bune, de vreme ce acest sarac, fara de maini, a putut sa implineasca poruncile Domnului. Au nu ne va arata atunci Domnul, impotriva noastra, pe Apostoli, care au adus multimi de credinciosi in Imparatie, impreuna cu dansii ? Au nu ne va arata noua impotriva pe Mucenicii, care si-au varsat sangele lor pentru dansul ? Iar noi ce vom zice atunci, cand pe acest rob, de care am vorbit, il vom vedea mantuit ? Drept aceea, acestea le graiesc, indemnandu-va pe voi ca sa faceti fapte bune, ca sa fim si noi partasi mostenirii acestora si Imparatiei cerurilor sa ne invrednicim, intru Hristos Iisus, Domnul nostru."
 

    Trei lucruri sunt, pe care cu anevoie le castiga omul si acestea pazesc toate faptele bune: plangerea, a plange pentru pacatele sale si a avea inaintea ochilor moartea sa. Ca cel ce gandeste in toate zilele si zice intru sine: "Numai astazi mai am a fi in lume," niciodata nu va gresi inaintea lui Dumnezeu. Iar cel ce asteapta a trai multa vreme, cu multe pacate se va acoperi. Celui ce se gateste a da seama inaintea lui Dumnezeu pentru toate lucrurile sale, Dumnezeu se ingrijeste a-i curati toata calea lui de pacat. Iar cel ce defaima si zice : "Cine stie cand voi ajunge acolo," acelea locuieste in rautati. Mai inainte de a face orice lucru, in fiecare zi, adu-ti aminte unde esti, si unde ai a merge, cand vei iesi din trup. Si, sa nu te lenevesti de sufletul tau nici o zi; ia aminte la tine, ca de-a pururea sa pomenesti si sa ai inaintea ochilor moartea si vesnicile munci si pe cei ce acolo se muncesc si se chinuiesc si, ca pe unul dintre acei pe tine sa te socotesti, mai vartos decat ca pe unul dintre cei vii. Vai noua ca, vrand a ne muta de pe pamatul in care pacatuim, ne facem griji indelungate pentru lucruri pamantesti si stricacioase. Si, in vremea neiertatei noastre duceri de aicea, nu ne invrednicim a aduna nici un lucru. Vai noua, ca vom suferi intrebare, la infricosatorul Judecator, pentru toata fapta cea din viata pamanteasca si pentru tot cuvantul desert si pentru toate relele ammtiri si necurate si pentru toate aducerile aminte ale sufletului. Si, iata, ca niste nevinovati, in toata vremea vietii noastre suntem, fara de grija de sufletele noastre. Pentru aceasta ne asteapta pe noi, acolo, focul cel nestins al gheenei si intunericul cel mai dinafara si viermele cel neadormit si plangerea si scrasnirea dintilor si vesnica rusine, inaintea a toata zidirea, cea de sus si cea de jos. Vai noua, ca acele si intepaturile mustelor, ale trantorilor si ale albinelor nu le rabdam, iar de balaurul care ne musca in fiecare zi, care, ca intr-o sorbitura, ne inghite pe noi, si care ne strapunge peste tot cu boldurile veninoase ale mortii, de loc nu ne ingrijim si nici sa fugim de dansu, nu voim. Si, atunci, cum, oare, vom putea suferi infricosatele si nesfarsitele munci ?

    Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.