Dintre acestia, Sfantul Atanasie a trait in zilele marelui imparat Constantin (306- 337) si sub toti imparatii, pana in vremea lui Valens imparatul (364-378). Era din cetatea Alexandriei si, dupa neam, mai mult egiptean decat grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au calit pentru marturisirea credintei. A crescut invatand carte in lumea Bisericii si a poporului de care era iubit.

    Era numai diacon cand, insotind pe episcopul sau, Sfantul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintai de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a aratat ratacirea lui Arie si a cerut osandirea ereziei lui. Si s-a statornicit la Niceea invatatura de totdeauna a Bisericii, ca Iisus Domnul si Mantuitorul lumii este Dumnezeu ascuns in om, Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si nu o simpla faptura, cum zicea Arie, si credinta aceasta o marturisim noi si astazi, cand zicem Simbolul credintei, Simbol care atunci la Niceea a fost intocmit. Invatatura aceasta este piatra de temelie a Crestinatatii.

    Ajuns episcop si patriarh in Alexandria, toata viata Sfantului Atanasie a fost o lupta contra ereziei lui Arie si o lupta pentru marturisirea de credinta de la Niceea, o lupta de 45 de ani, trebuind sa indure 5 izgoniri de pe scaunul sau, marturisind pana la capat dreapta credinta, ca un adevarat stalp al Ortodoxiei.

    A tinut tot timpul legatura frateasca cu Sfantul Antonie si cu monahii din Egipt si adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar cand a fost izgonit in Apus, in Galia, in Iliric si la Roma, a chemat tot Apusul la apararea credintei de la Niceea, ca un strajer al Ortodoxiei, facandu-se una cu ea si luptand pentru marturisirea ei prin cuvant, cu fapta, cu cartile pe care le-a scris.

    La 77 de ani, intors la scaunul sau, dupa a 5-a izgonire, dupa 45 de ani de lupta, incununat de vrednicii si de patimiri pentru dreapta credinta, Sfantul Atanasie cu pace a adormit in Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-l ca pe un mare Parinte al Ortodoxiei, il numara in ceata Sfintilor ei.

    Si Sfantul Chiril a fost tot din Alexandria, insa in zilele binecuvantatului si binecredinciosului imparat Teodosie cel Mic (403-450), fiind nepot lui Teofil, patriarhul Alexandriei si urmator la scaunul acestuia (412). Si era desavarsit invatat in cartile Bisericii, in cartile grecesti si latinesti, mai ales era iscusit in filosofie si in fapte bune.

    Deci, a stralucit mai vartos intre anii 420-433, fiind reazim si ajutor celui de al treilea sinod ce s-a facut la Efes (431), unde s-a condamnat invatatura raucredinciosului Nestorie, care inlelegand gresit taina intruparii lui Dumnezeu, nu numai ca nu cinstea pe Maica Domnului, ci mai vartos neincetat o defaima. Si nevrand Nestorie sa-si cunoasca ratacirea lui, imparatul a hotarit adunarea celui de al treilea Sinod, la Efes.

    Drept, aceea, laolalta cu toata credinta crestinatatii de totdeauna, Sfantul Chiril, impreuna cu tot Sinodul celor peste doua sute de episcopi adunati la Efes, au statornicit, contra lui Nestorie, dreapta invatatura ca Domnul Hristos este nu numai Om adevarat, dar si Dumnezeu adevarat, si, de aceea, Preacurata Fecioara Maria, care L-a nascut, nu este numai o Nascatoare de om sau de Hristos, cum invata Nestorie, ci merita numele de Nascatoare de Dumnezeu dupa trup (nu dupa dumnezeire), ca una care a primit sa dea trup de om lui Dumnezeu, ca una din care Fiul lui Dumnezeu cel vesnic a luat trupul Sau de om, cu care a mantuit lumea. Ea este Nascatoarea trupului lui Dumnezeu si nu Nascatoarea trupului unui simplu om si trebuie cinstita dupa cuviinta.

    Stralucind, deci, cu ravna aceasta a lui pentru dreapta cinstire a lui Hristos si a Maicii Domnului in Biserica, atat la Sinod, cat si prin cartile pe care le-a scris, si Stralucind si prin multe alte bunatati, Sfantul patriarh Chiril din Alexandria a raposat cu pace in Domnul (444), la adanci batraneti, Biserica numarandu-l intre marii Sfinti Ierarhi si Dascali a toata crestinatatea.
 

    A venit un calugar la egumenul Siluan, din muntele Sinai, si, vazand pe frati lucrand, a zis staretului: "Sa nu lucrati lucrare pieritoare, ca Maria partea cea buna si-a ales." Iar staretul a zis ucenicului sau Zaharia: "Sa duci pe fratele acesta in camara cea desarta." Iar cand au inceput fratii a manca, se uita cel inchis prin ferestruica si astepta, doar il vor chema si pe el la masa. Si fiindca nu l-a chemat pe el nimeni, sculandu-se, a venit la Staret si a zis: "Poate nu mancati astazi, parinte ?" Si a raspuns staretul: "Acum noi am mancat." Iar fratele a zis: "Dar pentru ce nu m-ati chemat si pe mine ?" Si i-a grait lui staretul: "Tu esti om duhovnicesc si nu ai trebuinia de mancarea aceasta, iar noi trupesti suntem si trebuie sa mancam, pentru aceasta ne si ostenim lucrand, iar tu, fiindca ti-ai ales partea cea buna, sa citesti cartile si sa te hranesti cu cuvintele cele duhovnicesti."

    Deci, acestea auzindu-le fratele acela, a pus metanie pana la pamant, cerandu-si iertare. Dupa aceea, i-a grait lui staretul: "Frate, fiecarui om, de mare folos ii sunt ostenelile, ca, pana si Maria, din pricina ostenelilor Martei a fost laudata la cina."
 

    Sfantul acesta Chiril, om fiind, macar ca era atat de inaintat in sfintenie, avea inca oarecare patima omeneasca, dar a indreptat-o pe aceasta in chip minunat. Ascultati care era patima si indreptarea ei: Fiind marele Chiril rudenie si nepot patriarhului Teofil, vrajmasul Sfantului Ioan Hrisostom, si crezand adevarate toate mincinoasele invinuiri care le graia unchiul sau Teofil contra Sfantului Ioan Hrisostom, nu din rautate, ci din prea mare incredere in unchiul sau, fericitul Chiril se pornise si el asupra sfintitului si dumnezeiescului Hrisostom, avand manie asupra lui, nu numai cand acesta traia, ci si dupa moartea lui. Pentru aceasta, nu voia nici sa-l pomeneasca in pomelnicele celorlaiti patriarhi, precum era si este obiceiul.

    Deci, Apotic, atunci patriarh al Constantinopolului, a scris catre fericitul Chiril o scrisoare, aratand ca si el a fost o vreme vrajmasul lui Hrisostom, dar, mai pe urma, cunoscand nevinovatia si curatia acelui barbat sfant, s-a pocait din greseala lui si a pomenit numele lui Hrisostom impreuna cu ceilaiti Sfinti, si-l sfatuia frateste pe Sfantul Chiril, sa scrie numele lui Hrisostom in pomelnice si sa-l pomeneasca. Insa Chiril nu-l asculta, nevoind sa defaime sinodul tinut impotriva lui Hrisostom, pe vremea unchiului sau Teofil.

    A mai scris catre Chiril patriarhul si Sfantul Isidor Pelusiotul, ca unul ce-i era rudenie si mai batran cu varsta, sfatuindu-l ca nu se cuvine a judeca pe cineva din oameni, pana nu va cerceta el singur amanuntit pricina si greseala omului aceluia. Inca si alta epistola a mai scris Sfantul Isidor catre Chiril, in care-i zicea: "Ma numesti ca sunt parintele tau si ma tem de osanda. Asculta-ma pe mine, sa nu te osandesti si tu de Dreptul Judecator, Cel ce nu cauta la fata, leapada-ti mania asupra celui mort si nu tulbura Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniste".

    Deci, citind scrisorile Sfantului Isidor, a inceput fericitul Chiril a se indrepta si a-si cunoaste greseala. Dar s-a indreptat desavarsit, avand un vis ca acesta: I s-a aratat Sfantul, ca se afla intr-un loc de negraita frumusete si bucurie. Vedea acolo pe Avraam, Isaac si lacob si Sfinti multi din Legea veche si din cea noua a Evangheliei. Si a vazut in acel loc o biserica luminata, de neintrecuta frumusete, iar inautru popor mult, care canta o dulce cantare. Si, intrand Sfantul in biserica, s-a umplut cu totul de bucurie si de dulceata in inima sa, ca vedea pe Doamna noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, de ingeri multi inconjurata si stralucind de negraita slava. Mai vedea acolo si pe Sfantul Ioan Hrisostom, stand aproape de Nascatoarea de Dumnezeu, cu mare cinste si stralucind cu minunata lumina, ca un inger al lui Dumnezeu, si tinand in maini cartea invataturilor sale. Si mai erau si alti barbati slaviti, multime, care stateau cu dansul ca niste slujitori, inarmati toti, ca si cand aveau de dat o lupta oarecare.

    Deci, dorea fericitul Chiril sa se inchine Stapanei, Nascatoarei de Dumnezeu si, pornind, a alergat spre ea ca sa-i faca inchinaciune, dar indata Sfantul Ioan, impreuna cu purtatorii sai de suliti, au alergat cu manie impotriva lui si nu numai ca l-au oprit de a se apropia de Maica Domnului, dar si din biserica aceea l-au izgonit. Si cum sta Sfantul Chiril, framantand intru sine mania sa contra Sfantului Ioan Hrisostom, care-l izgonise din biserica, iata, a auzit pe Stapana noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, mijlocind catre Sfantul Ioan, ca sa-l ierte si sa nu-l goneasca din biserica aceea, zicand: "Iarta pe Chiril, a zis Preasfanta catre Ioan, ca din necunostinta a luat pornirea lui cea rea impotriva ta si vei vedea, cand isi va da seama, ca din nestiinta, a ajuns la aceea pornire rea". Dar Ioan se arata ca nu primea sa-l ierte. Atunci, Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, a zis catre sfantul Ioan: "Pentru dragostea mea, iarta-l, ca mult s-a nevoit pentru cinstirea mea, rusinand si infruntand pe Nestorie, ocaratorul meu, iar pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propovaduindu-ma oamenilor. Iata-l ca mult s-a ostenit pentru mine." Acestea auzindu-le Hrisostom de la Nascatoarea de Dumnezeu, indata s-a imblanzit si, chemandu-l inlauntru a imbratisat pe Sfantul Chiril, ca un prieten pe prietenul sau, si cu dragoste il saruta. Si astfel, s-au impacat si s-au imprietenit Sfintii amandoi, in visul acela, prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.

    Deci, Sfantul Chiril, desteptandu-se si socotind in amanunt acest vis, s-a pocait mult si singur se certa pe sine, pentru o patima desarta si nesocotita impotriva unui barbat sfant si bineplacut lui Dumnezeu. Si, adunand indata pe toti episcopii Egiptului, a facut mare sarbatoare lui Hrisostom, a scris numele lui in diptice si-l pomenea impreuna cu Sfintii cei mai mari si in fiecare an il fericea pe el cu cuvinte de lauda. Si asa s-a ridicat pata aceasta de pe sfintenia Sfantului Chiril.
 

    Imparatia Cerurilor, pe care o asteapta cei ce slujesc lui Dumnezeu, este vesnica si fara de moarte. Pentru ea s-au lepadat ei de lumea aceasta si de toate poftirile ei si nu ni se cade noua sa le mai pomenim. Ca, iata, le-am lasat, pentru porunca lui Dumnezeu, ca sa nu iubim cele vremelnice si sa pierdem cele vesnice. Ca nemincinos este Cuvantul Celui ce a zis: "Tot cela ce-si va lasa casa si tarina, sau pe tata, sau pe mama, sau femeie, sau copii, sau frati sau surori, insutit va lua, iar in veacul ce va sa fie, viata vesnica va mosteni !" Insa, nu este, precum unii talcuiesc, ca acestea le-a zis Domnul doar pentru cei ce, in vremea prigonirii, au patimit pentru Numele Lui. Caci El nu zice numai pentru aceia, ci despre toti care, pentru Numele Lui, de rautatile lumii acesteia si de toate poftele ei si de toate averile lepadandu-se, despre toti acestia, zice ca viata vesnica, impreuna cu Mucenicii, vor mosteni. Si pe toti cei saraci cu duhul si curati cu inima si pe cei blanzi si pe cei ce se tem de El, fericindu-i, Mantuitorul le zice: "A voastra este Imparatia Cerurilor." Caci Mucenicii, numai in putina vreme nevoindu-se, s-au savarsit, iar cel din viata calugareasca, patimind in toate zilele si in toata vremea pentru Hristos, mucenic se face. Dand razboi nu numai impotriva trupului si a sangelui, ci si impotriva stapaniilor si a puterilor si a domnitorilor intunericului din lume si impotriva, duhurilor viclesugului, pana la suflarea lui cea mai de pe urma, arma dumnezeiasca avand, si, patimind el, se incununeaza de la Hrisotos, Cel ce ne ajuta si ne desavarseste pe noi. A Caruia este slava acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.