Acest Sfânt se trăgea, cu neamul, din Ravena (Italia), din părinți cu bunăstare și credincioși, și a trăit pe vremea împărăției lui Constantin, nepotul lui Iraclie (641-668). Și era prețuit de toți, pentru curăția vieții sale, pentru nevoința și grija de suflete ce avea, pentru duhovniceasca lui înțelepciune și pentru multe faceri de bine, pe care, fără preget, le împărțea în jurul său. Drept aceea, trecând după lege prin toate sfințitele trepte, cu dumnezeiască alegere, a fost hirotonit episcop al cetății Catania, care este în insula Sicilia, unde se află și vulcanul Etna, din care, până astăzi, se pogoară și curge foc.

    Deci, Sfântul Leon, strălucea înaintea tuturor, luminând sufletele date în grija sa, ajutând pe orfani și pe văduve și îngrijind de toți cei săraci și nevoiași, încât și de darul facerii de minuni s-a învrednicit. Că numai cu rugăciunea a surpat la pământ un idol. Asemenea, a ridicat o mare și frumoasă biserică în cinstea bunei, biruitoarei Mucenițe Lucia, apărătoarea Siciliei. Apoi, luând îndrăzneală ca un leu - după numele său - a intrat în foc cu vrăjitorul Eliodor, care strica sufletele oamenilor, cu vrăjile lui, legându-l numai cu epitrahilul său, iar focul, arzând de tot pe vrăjitor, pe Sfântul Leon, dimpotrivă, l-a păzit neatins.

    Și ajungând vestea despre el până la Constantinopol, împăratul i-a trimis o scrisoare, rugându-l să se ostenească a veni până la dânsul. Și, ducându-se, l-a primit împăratul cu multă cinste, cuprinzându-i picioarele și cerând binecuvântare și rugăciune de la Sfântul. Și s-a întors de acolo, încărcat de multe daruri de la împărat. Și, venind la scaunul său, Sfântul a împărțit săracilor toate cele primite, nepăstrând nimic pentru el.

    Și a păstorit mulți ani, cu părintească dragoste, mitropolia Cataniei, pe mulți aducându-i de pe căile pierzaniei, pe mulți ajutându-i, fără să-i întrebe, de ce neam sunt ori de cred în Hristos, făcându-se, tuturor, toate, după cuvântul Apostolului.

    Și, ajungând la adânci bătrânete, s-a mutat la Domnul, iar moaștele lui au fost așezate în biserica Sfintei Lucia, de dânsul zidită, unde el face minuni și după moarte.

Întru această zi, cuvânt din Limonar, despre războiul dracilor, împotriva călugărilor.

    Ava Marcel, monahul, spunea fraților, ca și când era vorba de un alt stareț ce locuia în Schit - dar el însuși era acela -, că s-a sculat într-o noapte, ca să-și facă slujba, și a auzit un glas de trâmbiță, ca la un război. Deci, s-a tulburat starețul și se gândea în sine, de unde este aici glasul trâmbițelor de război? Iar când se gândea el așa, îndată a venit aproape diavolul, zicându-i: "Așa, cu adevărat, război este, iar de nu voiești să ai război asupră-ți, mergi de dormi și nu vei fi în război. Că noi nu ne luptam cu cei leneși, ci, cu pustnicii și cu cei ce priveghează întru rugăciuni ne luptăm și asupra acelora tăbărâm și ne războim".
 

    Se cade curațitorului, adică preotului, mai întâi, pentru sine a ruga pe Dumnezeu și, după aceea, pentru oameni, după porunca Domnului, Care zice: "Să curățești, mai întâi, partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, și, mai pe urmă, cea dinafară." Cum va putea cineva să facă rugăciune pentru popor, de nu va face, mai întâi, pentru sine? Că a zis Moise lui Aaron, fratele său: "Să aduci jertfă și să te rogi pentru tine, mai întâi, și pentru casa ta, apoi să aduci daruri pentru oamenii tăi și să te rogi pentru dânșii." Asemenea și preotul, după ce se va curăți, singur pe sine, atunci, și pentru popor, primită îi va fi rugăciunea lui. Încă și Ezechil, pentru preoți, zice: "Vin să nu bea preoții, mai înainte de a intra în altar, încă și după ieșire." Și Apostolul zice: "Arhiereul, mai întâi, pentru ale sale păcate aduce jertfă, iar, mai pe urmă, pentru ale poporului, pentru că legea pune arhierei din oameni cu neputințe". Și iarăși: "Orice arhiereu se rânduiește dintre oameni, la slujba cea către Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate și care poate să pătimească împreuna cu cei ce nu știu și cu cei ce se rătăcesc, de vreme ce el însuși este cuprins de neputințe. Și, pentru aceasta, dator este, precum pentru popor, așa și pentru sine, să aducă jertfă pentru păcate".

Căci, se cade, celui ce cheamă pe Dumnezeu spre aducerea darurilor pentru popor, mai întâi, să-și curețe sufletul și trupul său, de toată prihana, și, așa, va putea să aducă rugăciune către Dumnezeu și pentru alții și să se asemene marelui arhiereu Zaharia, tatăl Mergătorului-înainte. Căci era drept, umblând în toate poruncile Domnului, fără prihană. Deci, atunci când slujea el, a intrat să cădească în templu, iar mulțimea poporului aștepta rugăciunea lui și de la Dumnezeu milă, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului cădirii, și i-a zis: "Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta și femeia ta, Elisabeta, va naște ție fiu și vei chema numele lui Ioan, și acesta va fi mare înaintea lui Dumnezeu". Căruia este slava, în veci !
 

    Semnele și cunoașterea celui ce are smerenia cea adevărată sunt acestea: a se socoti pe sine că este mai păcatos decât toți păcătoșii și că nici un bine nu a făcut înaintea lui Dumnezeu. A se prihăni pe sine în toată vremea și în tot locul și în toată lucrarea. A nu năpăstui pe nimeni, nici a socoti că este cineva pe pământ mai pângărit decât dânsul, sau mai păcătos, sau mai leneș. Pe toți de-a pururea a-i lăuda și a-i slăvi. A nu judeca sau a defăima sau a grăi de rău pe cineva, vreodată. A tăcea de-a pururea și a nu grăi ceva, fără de poruncă sau fără de mare trebuință. Iar, când va fi întrebat și va răspunde, aceasta să o facă cu mare alinare și cu liniște și rar, ca și cum silit ar fi, sfiindu-se, să grăiască. A nu-și face închipuire de sine în vreo privință, a nu se supăra cu nimeni, ori pentru credință, ori pentru altceva; ci, dacă zice de bine, să zici și tu așa, iar de zice de rau, să zici: "Tu știi". A avea supunere și a urî voia sa, ca pe o pierzătoare de suflet. A nu căuta la nimeni de sus. A avea înaintea ochilor săi moartea. A nu cuvânta în deșert sau a grăi deșertăciuni sau a minți vreodată. A nu grăi împotriva celui mai mare. A suferi ocările, defăimările, pagubele, cu bucurie. A urî odihna și a iubi osteneala. A nu întărâta pe cineva sau a răni știința cuiva.

    Acestea sunt semnele și cunoașterile smereniei celei adevărate. Și fericit este cela ce le are pe ele, că acela s-a făcut casă și biserică a lui Dumnezeu și Dumnezeu S-a sălășluit întru dânsul și Împărăției Cerurilor moștenitor s-a făcut. Amin.