Luna decembrie în 18 zile: Pomenirea Sfântului Mucenic Sebastian si a celor împreunã cu dânsul Zoe, Tranchilin, Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin, si Marcu (+288).

        Acestia au fost pe vremea imparatiei lui Diocletian si Maximian (284-305). Dintre toti, Sfantul Sebastian era unul din sfetnicii imparatiei. S-a nascut in Galia, dar a crescut la Milano, de unde se si tragea neamul sau. A cunoscut din copilarie, pe Hristos si, macar ca intrase in armata imparateasca si era comandant al ostasilor din Roma, in ascuns a ramas ucenic infocat al Domnului. Gandul lui era sa ajute ucenicilor sa marturiseasca credinta, la ceasul greu al chinurilor.
        Asa a facut el mai intai cu cei doi frati Marcelin si Marcu. Ca, rabdand ei multa vreme la inchisoare, si pusi fiind la tot felul de chinuri, se hotarase sa li se taie capetele. Dar parintii lor, Tranchilin si Marcia, pagani fiind, aproape ca i-au induplecat pe ei, cu lacrimile lor, sa se lepede de credinta in Hristos. Acestea auzind, Sfantul Sebastian, prin cuvantul sau si prin puterea minunii ce s-a facut prin el atunci, ca a vindecat de mutenie pe Zoe, femeia lui Nicostrat, scriitorul imparatesc, fiind ea de sase ani muta, i-a intors pe toti sa stea cu barbatie in credinta, in fata chinurilor. Si s-au plecat a crede in Hristos, Nicostrat si femeia lui, Zoe. Si fericitul Sebastian ii invata ca datori sunt sa fie prieteni imparatilor, dar in ascuns, fiecare din ei sa fie crestini desavarsiti. Si s-au botezat atunci, prin Sfintii Policarp, preotul si prin fericitul Sebastian, ca la saizeci de ucenici, intre care Tranchilin si Marcia, parintii Sfintilor Marcelin si Marcu, Claudiu eparhul si copiii lui, Hromatie, eparhul Romei si fiul sau Tiburtie s.a.
        Si era atunci episcop in Roma fericitul Gaius. Si se adunau crestinii, pentru Sfintele Taine, in casa lui Castul, dregator imparatesc, fiind si acesta crestin, in taina, impreuna cu cei ai casei sale. Si, fericitul Gaius, episcopul, a hirotonit diaconi pe fratii Marcelin si Marcu si pe Tranchilin tatal lor, l-a sfintit preot, iar pe fericitul Sebastian, ca unul ce purta haine ostasesti, l-a facut aparator al Bisericii.
        Si, pornindu-se prigoana impotriva crestinilor, atunci au fost prinsi Nicostrat, Claudiu, Castor, Tiburtie, Castul si Zoe si in multe feluri chinuindu-i, si-au dat sufletul. Deci, si Tranchilin preotul a fost ucis cu pietre la mormantul Sfantului Pavel Apostolul, iar feciorii sai, diaconii Marcelin si Marcu, au murit spanzurati cu capul in jos si strapunsi de lanci. Iar fericitul Sebastian, fiind chemat de Diocletian si marturisind credinta in Hristos, din porunca imparatului a fost luat ca tinta si ostasii au tras cu sageti in tot trupul lui; si, fiind ei inca viu, i-au zdrobit trupul cu toiege si asa, taiat in bucati, si-a dat sufletul la Dumnezeu. Si se afla sfintele lui moaste in catacomba Sfantului Sebastian din Roma, pana in ziua de astazi.

        Acesta s-a nascut din parinti crestini numiti Eusebie si Teodula, in cetatea Sevastiei. Deci, fiind maica sa stearpa, li s-a dat lor ca fiu, prin rugaciunea parintilor lui, pe acest mare crestin, dupa patruzeci de ani, de la insotirea lor. Deci, dupa ce s-a nascut acesta, a fost parat tatal sau la Maximian ca este crestin. Si, fiind legat, a fost dus la inchisoare. Despre aceasta, fiind instiintata Teodula, femeia sa, s-a dus si ea la inchisoare, impreuna cu fiul ei. Iar acolo, in inchisoare aflandu-se, s-au rugat amandoi lui Dumnezeu si asa si-au dat sufletele lor in mainile Sfintilor Ingeri si asa s-au facut mucenici, dupa vointa si dorinta. Si aflandu-i pazitorii temnitei morti, iar pe copil viu, intre cei doi, luandu-l pe el, l-au dus la Maximian. Copilul era de cinci luni atunci. Iar Maximian, vazandu-l pe el curat si frumusel, l-a dat la unul din oamenii palatului, ca sa-l creasca cu osardie, spre a se face vrednic de slujba lui Zeus.
        Deci, find crescut langa omul acesta, fericitul Modest a aflat ca parintii lui au murit la inchisoare pentru Hristos. Iar cand a ajuns varsta de treisprezece ani, atunci a aflat pe un crestin, de la care a invatat credinta si, cu tot sufletul, s-a apropiat si s-a lipit de ea. Se mahnea, insa, ca traia impreuna cu paganii. Si, odata, cand Maximian a poruncit ca tot poporul sa aduca jertfa zeilor, Sfantul s-a dus la mormantul parintilor sai si-i ruga pe ei sa fie eliberat din mainile paganilor si sa se invredniceasca de Sfantul Botez.
        Deci, aflandu-l pe el un argintar, ce era din Atena, l-a luat si l-a dus in acest oras, unde l-a infatisat arhiereului. Si, acolo, invatand credinta mai cu dinadinsul, s-a si botezat. Iar cand se boteza Sfantul, s-a intamplat minune preaslavita, ca s-a vazut un stalp de foc pogorandu-se din cer si care-si avea reazemul pe capul celui ce se boteza. Acesta, dupa botez, numai cu rugaciunea si cu atingerea mainii, a vindecat pe fratele argintarului de o boala grea; asemenea, a vindecat si un indracit. Apoi, argintarul si femeia lui au murit si, in testamentul lor, a fost trecut, impreuna cu fiii lor, si Sfantul acesta, ca mostenitor al averii lor. El insa, daruind partea sa de mostenire fiilor argintarului, s-a dus in locurile cele mai adanci al pustiului si, acolo, petrecea viata sa pustniceste. Iar fiii argintarului, nerabdand din invidie sa vada pe Sfantul cinstit de catre toti, cand s-au dus la targ pentru negutatorie, au induplecat si pe Fericitul Modest sa mearga impreuna cu ei. Si, acolo ducandu-se, l-au vandut pe Sfantul, ca rob la un raucredincios, de la care a suferit multe necazuri, vreme de sapte ani. Insa, Sfantul, prin fierbinte si staruitoare rugaciune, a izbavit pe stapanul sau in inselaciunea relei credinte si l-a induplecat pe el ca sa creada si sa se boteze. Inca, patimind el de o grea boala, l-a facut si sanatos.
        Iar, dupa ce a murit stapanul sau, s-a dus Sfantul la Ierusalim, ca sa se inchine purtatorului de viata Mormant si, de acolo, a plecat la muntele Sinaiului, unde, retragandu-se si numai la Dumnezeu cautand, multe minini a facut. Deci, murind atunci patriarhul Ierusalimului, din dumnezeiasca iconomie, a fost hirotonit patriarh al Ierusalimului, Sfantul Modest, avand el, atunci, cincizeci si noua de ani. Si facut inca multe minuni, arhiereu fiind. Asa, unui om din Ierusalim ii piereau vitele,  pentru ca apa fantanii din care beau era otravita de un sarpe, prin lucrarea diavolului. Si Sfantul, mergand la acea fantana, si vitele pierite le-a inviat si pe sarpe l-a omorat, iar pe diavolul l-a facut sa se arate inaintea tuturor celor ce stau de fata. Si se jura diavolul, ca nu se va mai apropia vreodata de locul acela, unde ar fi chemat numele Sfantului Modest. Acest Sfant nu savarsea niciodata raul. Ca, iata, fiii argintarului, care l-au vandut pe el, s-au dus la Ierusalim, fara sa stie ei ca cel de ei vandut se afla acolo patriarh. Iar cel ce niciodata nu pomenea raul, Sfantul Modest, nu numai ca nu i-a pedepsit pe ei, pentur raul ce-i facusera, ci, dimpotriva, i-a primit cu dragoste, i-a gazduit cu osardie si le-a facut bine cu darnicie.
        Dar, asa vietuind cu sfanta cuviinta, fericitul a trait nouazeci si sapte de ani, si a fost patriarh treizeci si opt, dupa care s-a mutat la vesnicele locasuri.
 
 

        Cuvintele cele bune, din comoara cea buna a inimii ies. Iar daca cineva nu-si va curati inima sa de cuvintele cele rele, acela nu poate sa graiasca bine de la sine. Ca, macar ca i se pare lui a grai ascultatorilor, cuvintele lui nu sunt primite, ci lepadate, fiindca nu au darul Sfantului Duh. Deci, cel ce vrea ca sa foloseasca cuiva prin cuvinte, sa ceara mai intai, de la Dumnezeu binecuvantare spre deschiderea gurii sale, precum si Isaia graieste: "Domnul mi-a dat mie limba si invatatura ca, adica, sa stiu vremea cand se cade a grai cuvantul." Si zice: "Ascultati-ma pe mine, ca sa vieze intru bunatati sufletul vostru." Iar la Pilde zice: "Faguri de miere sunt cuvintele cele bune, iar dulceata lor este vindecarea sufletului. Si cel ce le-a cunoscut pe ele, cu lucrul este aflator de bunatati si va iubi gurile celor ce graiesc cuvinte bune. Ca buzele cele dulci acopar inima cea mahnita."
        Si iarasi a zis: "Cuvantul cel aspru desteapta manie, iar limba celor intelepti invata cele bune." Si iarasi: "Din gura dreptilor picura intelepciune, iar gura celor smeriti invata a multumi." Si iarasi: "Din roada buzelor, sufletul omului se va satura de bunatati si, dupa cuvantul gurii lui, i se va rasplati. Pentru ca buzele cele adevarate indulcesc marturia si, cei ce vor sa fie in pace, se vor veseli." Iar David zice: "Raspuns-a inima mea cuvant bun". Si tot el: "Domnul va da cuvant celor ce binevestesc cu putere multa." Si iarasi: "Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta." Inca scrie si Pavel, zicand: "Cuvantul vostru totdeauna sa fie cu dar, dres cu sare, ca sa stiti cum se cade, fiecare din noi sa raspundem". Si catre romani zice: "Am dorit sa va vad pe voi, ca sa va dau voua oarecare daruire duhovniceasca, ca sa va intariti voi si ca sa va mangaiati cu credinta cea impreuna cu noi". Si iarasi: "Rogu-va, dar, pe fiecare din voi, mangaindu-va, cu vrednicie sa umblati inaintea lui Dumnezeu." Iar cele ce i se pare ca a luat darul invataturii, sa vorbeasca, dar cu smerita intelepciune. Ca, zidindu-i pe altii, pe sine sa nu se osandeasca, adica, precum ca cel ce a ascuns talantul. Iar cel ce nu a luat un dar ca acesta de la Dumnezeu, sa taca, deci, si sa nu scoata cuvant desert din inima sa, ca sa nu auda vreodata acest cuvant: "Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce propovaduiesti poruncile Mele si porti legea Mea in gura ta, ca tu urasti asezamantul Meu si cuvintele Mele le nesocotesti." Ca omul ce bun, a zis Domnul, din comoara cea buna a inimii sale (adica din Duhul Sfant) scoate cele bune. Intru Iisus Hristos Domnul nostru, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.