Sfantul Mucenic Lupu a trait pe vremea imparatiei lui Aurelian (270-275), si era rob la un stapan, dar liber pentru Hristos, in Care credea. Plin de ravna dumnezeiasca, Sfantul defaima pe zeii cei fara de suflet ai paganilor.  Pentru aceasta, paganii inchinatori la idoli, umplandu-se de manie, s-au pornit impotriva lui cu sabiile scoase, iar Sfantul, stand in mijlocul lor, le propovaduia cuvantul lui Dumnezeu, plin de credinta, de intelepciune si de darul lui Dumnezeu, ca, voind ei sa-l prinda, ii oprea puterea lui Hristos si nu-i lasa sa se apropie de dansul.

    Stand apoi departe, si-au intins arcurile si au inceput a trage in el cu sagetile, ca Sfantul era in mijlocul lor, ca o tinta pentru sageti, dar nu-l nimereau, nici nu-l raneau. Deci, Mucenicul lui Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfantul Botez, ca nu voia sa moara in mainile chinuitorilor lui, ca un pagan. Drept aceea, s-a rugat lui Dumnezeu, si, indata, s-a varsat din cer, ca o ploaie repede, apa peste dansul, luand astfel de sus, baia cea dumnezeiasca, incat se mirau paganii, vazand aceasta.

    Deci, Sfantul Lupu s-a dat, dupa aceea, singur si de buna voie, in mainile paganilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luandu-l, l-au dus la dregatorul lor. Si incerca dregatorul sa-l amageasca, cu imbunari,pe credinciosul rob al lui Hristos, fagaduindu-i ca il va slobozi din robie, daca se va inchina idolilor. Dar, neputand sa-l amageasca, a poruncit sa fie batut cu bete, fara crutare. Facandu-i lui, apoi, si alte feluri de chinuri si de batai si neputand sa-l clinteasca din credinta pe ostasul lui Hristos, l-a osandit la taierea cu sabia. Deci, plecandu-si capul, si-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos, Domnul nostru.
 

    In hotarele Nursiei, vietuiau impreuna, in sihastreasca pustietate, doi barbati cu chipul monahicesc, unul cu numele Eutihie, iar altul Florentie. Deci Eutihie, aprinzandu-se cu caldura de ravna dumnezeiasca, se ingrijea nu numai de a sa mantuire, ci si de a altora si se sarguia sa aduca multe suflete la Dumnezeu, prin cuvintele si indemnurile sale, cele de suflet folositoare, iar Florentie, in simplitatea lui, numai la sine luand aminte, isi traia viata lui in rugaciune. Si nu departe de locuinta lor, era o manastire, in care murise staretul, iar monahii, adunandu-se, au venit la Eutihie si l-au rugat pe el, ca sa le fie lor staret, in manastirea lor. Si, ascultand rugamintea acelora, Eutihie a mers la ei si a luat carmuirea manastirii, iar, pe Florentie, l-a lasat sa traiasca la acel loc sihastresc, ca sa nu se pustiasca biserica cea mica, pe care o aveau acolo. Deci, ramanand singur, Florentie se ruga Atotputernicului Dumnezeu, sa-i dea ajutor, sa poata trai, fara suparare, in singuratatea aceea. Si, intr-o zi, dupa savarsirea obisnuitelor rugaciuni, iesind el din biserica, a vazut, in fata usii, un urs, cu capul plecat la pamant si nearatand nimic din naravul sau de fiara, ci, aievea, prin blandetea lui, facea sa se inteleaga ca a venit, fiind trimis de Dumnezeu, spre ascultare si spre slujba. Deci, cunoscand aceasta, robul lui Dumnezeu Florentie a multumit Domnului, ca i-a trimis un impreuna vietuitor ca acesta si, fiindca ramasesera la chilia lui cinci oi si nu era cine sa le pasca pe ele si sa le pazeasca, a poruncit ursului, zicandu-i sa mearga sa maie oile acela la pasune si sa le pasca, iar, la ceasul al saselea, sa se intoarca, impreuna cu ele. Si a inceput fiara aceea sa faca aceasta totdeauna, avand grija pastoririi oilor, cea hotarata lui. Si ursul, obisnuit, ca o fiara ce era, sa manance carne, acum, flamand, pastea oile, biruindu-si naravul lui de fiara. Si cand omul lui Dumnezeu voia sa posteasca pana la ceasul al noualea, poruncea ursului, ca la ceasul al noualea sa se intoarca cu oile. Si asa facea fiara aceea. Iar cand nu voia sa flamanzeasca, pana la ceasul al noualea, ci, in ceasul al saselea voia sa manance, la acel ceas se intorcea si ursul. Si la toata porunca omului lui Dumnezeu se supunea fiara si niciodata nu a gresit. Pentru ca niciodata nu a venit la ceasul al noualea, cand ii poruncea sa vina la ceasul al saselea, si nici la ceasul al saselea, cand ii poruncea sa vina la al noualea ceas. Pentru ca Dumnezeu, pe fiara aceea, pe care a supus-o placutului Sau, a inteleptit-o ca sa priceapa porunca staretului, si sa faca voia lui. Si, slujind asa staretului, multa vreme, a inceput, in partile acelea, sa se duca vestea pretutindenea, despre omul lui Dumnezeu, Florentie. Si toti se mirau de minunea aceea, cum paste fiara oile, slujind batranului.

    Dar diavolul, vechiul vrajmas, i-a pornit pe unii spre invidie. Pentru ca el, cand vede pe cei buni luminati cu slava, atunci, ii prinde, prin invidie, pe cei ce sunt razvratiti cu naravul si cu viata, si-i trage la pierzare. Deci, cu indemnarea diavolului, patru monahi, din ucenicii fericitului Eutihie, s-au pornit cu pizma mare asupra lui Florentie, zicand ca staretul lor nu facea semne, iar Florentie, ramanand singur in chilia cea sihastreasca, se arata slavit prin atatea minuni. Deci, ascunzandu-se intr-un loc pe unde mana ursul oile la pasune, l-au ucis. Neintorcandu-se ursul la staret, la ceasul in care avea porunca sa se intoarca, staretul era la mare nedumerire, asteptand pana seara si, nevazand intoarcerea ursului cu oile, a inceput a se mahni, ca ursul, pe care se obisnuise a-l numi frate, nu s-a intors. A doua zi s-a dus la camp, ca sa caute fiara, impreuna cu oile, si, gasind pe urs ucis, s-a intristat foarte mult. Cercetand cu de-amanuntul, a aflat cine a ucis ursul, si a inceput a plange si a se tangui, nu atat pentru moartea ursului, cat pentru rautatea sufletului celor patru frati. Si, cand a aflat ava Eutihie de necazul lui Florentie, l-a chemat pe el la sine, si-l mangaia. Iar omul lui Dumnezeu, stand inaintea staretului si fiind cuprins de mare durere, a zis: "Nadajduiesc spre Atotputernicul Dumnezeu, ca acuma in viata aceasta, inaintea ochilor tuturor, cei care mi-au ucis ursul, desi nu le facuse nici un rau, sa-si ia rasplatire de la Domnul, pentru rautatea aceasta." Deci, acestea zicandu-le placutul lui Dumnezeu, Florentie, indata, dupa glasul lui au urmat faptele. Pentru ca acei monahi s-au acoperit, de la Dumnezeu, cu lepra mare si au putrezit toate madularele lor si cu rana aceea au si murit. Si aceasta facandu-se, omul lui Dumnezeu Florentie s-a inspaimantat mult, fiindca a blestemat pe acei frati. Deci, n-a incetat a se tangui toata viata sa, pentru fratii aceia, iar pe sine se numea ucigasul lor salbatic. Aceasta a facut-o Dumnezeu, ca barbatul acela simplu si imbunatatit sa nu mai indrazneasca, in orice fel de necaz, sa arunce sageata cuvantului de blestem asupra cuiva.

    Deci, vietuind intru toate zilele vietii sale, ca un mare placut al lui Dumnezeu, a trecut la viata cea nesfarsita. Asemenea si Cuviosul Parinte Eutihie, pascand turma cea incredintata lui, ani indestulati, si pe multi povatuindu-i si indreptandu-i la calea cerestii Imparatii, s-a dus catre Domnul. Desi in viata sa el nu a facut minuni, insa, dupa mutare s-a aratat facator de minuni, Domnul preamarind pe robul Sau, ca, din hainele lui, care ramasesera dupa el, se dadeau tamaduiri la multe neputinte. Cand nu ploua si se facea uscaciune mare, peste tot pamantul, atunci poporul din tara aceea, adunandu-se, lua haina Cuviosului Eutihie si, ducand-o la biserica si inaintea Domnului rugandu-se, umbla cu ea prin sate, prin tarini si prin gradini, si, indata, se da, de la Dumnezeu, ploaie indestulata, adapand pamantul. Din acest lucru se vede ce fel de putere aveau cei placuti lui Dumnezeu, a caror imbracaminte, aducandu-se inaintea Domnului, potolea mania Ziditorului. Asa se proslavea Dumnezeu, prin minunile celor placuti ai Sai. Iar, acum, pentru aceleasi minuni, Dumnezeu este si va fi proslavit de noi, robii Sai, in vecii vecilor! Amin.
 

    Spunea un parinte oarecare, catre altul, zicand ca la anul 1072, era un frate, anume Ioan, pe care-l numeau Ciprian, care, fiind carturar, avea randuiala de citet. Deci, a murit acest frate si, dupa catava vreme, se arata aievea si, la aratare, duhovnicescului frate, Sava, pe care si tu il stii. Si se arata in usa chiliei lui, stand gol, cu totul parlit de foc, ca un taciune. Si, strigand cu amar, cerea mila si iertaciune. Si, spunand pricina osardiei lui, zicea: "Ma impotriveam si graiam impotriva Legii si a Scripturii." Deci, o vedenie infricosatoare ca aceasta vazand, duhovnicescul nostru parinte, o vreme n-a spus nimanui aceasta, nicidecum, nici macar mie, care eram cu dansul, temandu-se, precum zicea mai pe urma, sa nu fie cumva vreo inselaciune draceasca. Dar, dupa ce a mai trecut multa vreme, pe fata i-a spus lui: "De nu vei arata la toti pacatul acesta al meu, vei da seama." Si, fiindca imi spusese mie toate cu de-amanuntul, am cautat, ca duhovnic si am aflat pricina, precum si el singur imi spusese. Si, cu adevarat, nimeni altul, ca el, nu se impotrivise celor zise si scrise de legile lui Dumnezeu si de dumnezeiestile Scripturi, care, desi, se graiesc si se scriu si de noi nevrednicii, insa nu este cu putinta a scoate sau a adauga ceva, la cele ce s-au hotarat si s-au asezat de Duhul Sfant. Ca se zice: "Blestemat sa fie, daca cineva ar adauga ceva la acestea sau ar scoate ceva." Pe care blestem sa nu-l patimeasca si el, asemenea, in acest fel. Iar noi, auzind acestea, am facut pentru el tot cea am putut. Dumnezeului nostru, slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.