Acesta a trait in zilele imparatului Diocletian, tragandu-se in cetatea Catania, care se afla in Sicilia. Deci, fiind mare prigonire impotriva crestinilor, de pretutindeni, a fost trimis in partile Siciliei un dregator cumplit, anume Calvisian. Acesta, aducand tot poporul, barbati si femei, de toata varsta, a dat pe fata porunca imparatului, ca, daca se va afla cineva, care sa pomeneasca numele lui Hristos, acela sa fie dat la chinuri si ucis. Si, chemand slugile sale, le-a poruncit sa cerceteze in tot chipul, de nu cumva se afla cineva, care sa tina credinta crestineasca, fie si in taina.

    Si, apropiindu-se, unul din slujitori a zis: "Este, aici, in cetate, un om, anume Evplu, care poarta cu sine o carte. El strabate ulitele si casele, vorbind de Dumnezeu crestinilor." Ca Sfantul era diacon si purta cu sine Cartea Evangheliei, din care citea poporului minunile lui Hristos, si-l invata sa creada intru El. Acestea auzind, dregatorul a trimis sa-l prinda si sa-l aduca legat, inaintea sa. Si a fost gasit intr-o casa saraca, citind din Sfanta Evanghelie, si invatand pe cei ce-l ascultau. Deci, a fost cercetat de Calvisian, iar Sfantul, nelepadandu-se de Hristos, a fost legat, mai intai, cu mainile si picioarele de genunchi. Dupa aceea a fost spanzurat pe un lemn si a fost strujit cu gheare de fier. Deci, a auzit glas din cer, zicandu-i: "Fii tare Evplu, ca hainele cele adevarate iti sunt gatite tie." A poruncit, atunci, dregatorul sa-i zdrobeasca falcile, pulpele si gleznele cu ciocane de fier si l-au aruncat in temnita, cu Evanghelia legata de grumaji, poruncind ca sapte zile sa nu i se dea nici paine nici apa. Si aici, facand rugaciune, a izvorat apa. Deci, iarasi, scotandu-l la intrebare si ramanand statornic in credinta, i-au patruns urechile cu tepuse de fier inrosite in foc si i s-a taiat capul.
 

    Sfantul Nifon era din Moreea (Grecia). S-a nascut din parinti mai straluciti in dreapta credinta si prin faptele bune, decat prin neam, primind, de la botez, numele de Nicolae. Aratand multa dragoste de carte, a avut mai multi dascali iscusiti si, luand, de la unul din ei, chipul monahicesc, si-a schimbat numele, din Nicolae, in Nifon.

    Deci, fericitul Nifon, intarit cu rugaciunile dascalilor sai, a zburat, ca un vultur, la muntele Athos. Acolo, cercetand mai multe manastiri, schituri, pesteri si chilii pustnicesti, s-a asezat, in cele din urma, la manastirea Dionisiou. A petrecut foarte multa vreme fericitul Nifon in aceasta manastire, ostenindu-se cu scrierea cartilor sfinte. Afland de evlavia si de intelepciunea lui, clerul si credinciosii din Tesalonic, l-au ales mitropolit. Si a pastorit, cu vrednicie, invatand si intarind in dreapta credinta pe credinciosii sai, tulburati de zvonurile unirii mincinoase de la Florenta (1439). La anul 1484, mitropolitul a luat parte la un sinod, tinut in Constantinopol, osandind sinodul de la Florenta. La anul 1486, mitropolitul Nifon s-a invrednicit a fi ales patriarh de Constantinopol. Dar erau vremuri deosebit de grele, ca, de la cucereirea Constantinopolului (1453), turcii se amestecau necontenit in treburile Bisericii Ortodoxe, de aceea si pastoria Sfntului Nifon a fost zbuciumata. A fost alungat din scaun si, iarasi, chemat, la cererea credinciosilor, iar, pe la 1498, a fost surghiunit la Adrianopole.

    In aceasta cetate, l-a aflat voievodul Munteniei, Radu cel Mare, in anul 1508, pe cand se intorcea de la Constantinopol, spre tara, si l-a induplecat sa vina sa faca randuiala in Biserica Munteniei. Deci, indata ce a sosit in Tara Romaneasca, Sfantul a adunat in sobor egumenii si boierii tarii si, asa, s-au intemeiat episcopiile de la Ramnic si de la Buzau, iar Sfantul Nifon a sfintit pe cei doi episcopi. Nu a trecut, insa, multa vreme si Sfantul Nifon nu s-a mai putut bucura de buna randuiala ce facuse, caci voievodul insusi a savarsit o nelegiuire, casatorind pe o sora a sa, cu un boier, Bogdan cu numele, care avea, in Moldova, de unde venise, sotie si copii. Sfantul Nifon nu putea incuviinta o asemenea casatorie si a ramas neinduplecat, la cererea voievodului. Dupa putina vreme, a plecat din Tara Romaneasca, luand drumul Sfantului Munte, asezandu-se mai intai, la manastirea Dionisiou. Aici, ajungand la varsta de 90 de ani, si-a dar fericitul lui suflet in mainile lui Dumnezeu la 11 august 1508.

    Dupa sapte ani, Neagoe Basarab, noul Domn, a trimis pe oamenii lui la manastirea Dionisiou si, cu incuviintarea monahilor de acolo, dezgropand moastele Sfantului Nifon, l-au pus intr-un sicriu de lemn si l-au adus in tara. Cu mare alai, s-au asezat ele deasupra mormantului lui Radu cel Mare, la manastirea Dealul, ctitoria lui Radu, ca, astfel, Sfantul sa ierte greseala raposatului voievod.

    Apoi, voievodul Neagoe a dat porunca sa fie puse sfintele moaste intr-o racla de argint, poleita cu aur si pietre scumpe si sa le aduca inapoi, la Sfantul Munte. Dar, vazand fratii monahi, din acea manastire, adanca evlavie a voievodului Neagoe, i-au daruit lui capul Sfantului si o mana. Iar, zidind biserica sa de la Arges, voievodul Neagoe le-a asezat in frumoasa lui ctitorie.
 

    In zilele bineuvantatului si credinciosului imparat Tiberiu (578-582) s-a facut o minune mare si preaslavita. O femeie de rang inalt, anume Maria, iubitoare de Hristos si patriciana, de bun neam, fiind vaduva, a cazut intr-o boala grea si fara de leac. Si, deznadajduind de tot ajutorul omenesc, s-a lasat in nadejdea Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Deci, punand intru sine gand bun, a trimis la preotii care slujeau la icoana Domnului, cea sfanta si nefacuta de mana, rugandu-i sa vina la ea. Acestia venind, a cazut la picioarele lor, zicand: "Rogu-va, stapanii mei, de vreme ce Dumnezeu, pentru pacatele mele, a vrut sa ma chinuiesc cu aceasta boala grea, de moarte, pentru aceasta, voiesc eu, ticaloasa si nevrednica, sa primesc Sfantul chip al Domnului nostru, in saraca mea casuta, 40 de zile, ca, prin rugaciunile voastre, sa faca Domnul mila cu mine." Si ei, stiindu-i viata si duhovniceasca ei asezare, i-au adus sfanta icoana si, deschizand sfanta racla, indata, cazand, femeia s-a inchinat si a sarutat-o si, luand o panza de bumbac, pe masura Sfintei icoane, a pus-o deasupra ei. Deci, punand-o intr-un sicriu curat, a inchis-o si asezand-o in paraclisul casei sale, ii facea stralucita lumina de faclii aprinse, slujind Liturghie 40 de zile. Si, daca s-au plinit cele 40 de zile, au inceput a se intari durerile femeii, fiind atat de nesuferite, incat, nici din pat nu putea sa se ridice. Deci, strigand o slujnica, pe care o stia ca este mai curata, i-a zis: "Sa aduci racla Sfintei icoane, ca sa ma inchin, doar as gasi putina odihna de la durerile care m-au cuprins". Si aceea, mergand in paraclis, a vazut o minune mare si infricosata si preaslavita, caci o vapaie de foc mare iesea din sfanta racla si se suia pana la podul casei. Si cuprinzand tot altarul, se pogora pana la fata pamantului, iar slujnica, minunandu-se, a cazut la pamant. Deci, alergand, alta slujnica a spus stapanei sale, care, si ea, infricosandu-se foarte, s-a pogorat din pat si, mergand, cu mare greutate in paraclis si vazand vapaia cea de foc, a strigat: "Doamne miluieste!" Deci, a trimis si a adus degraba pe slujitorii Sfintei icoane, care, urmati de popor mult, s-au mirat, vazand toti minunea, ca se suia si se pogora vapaia, ca o panza de corabie, ce se umfla de vant tare. Si toti au strigat: "Doamne milueste!" Si, facandu-se rugaciune preoteasca, s-a potolit vapaia. Si, deschizand racla, au aflat icoana, cea nefacuta de mana, neatinsa de foc. Deci, luand panza cea de bumbac, pe care o pusese patriciana deasupra icoanei, mare minune, au aflat pe ea alt chip al Stapanului, tot nefacut de mana, asmenea chipului celui dintai. Pentru care lucru, au slavit toti pe Dumnezeu si, sarutand chipul, l-au pus deasupra femeii si, indata, au lasat-o durerile si boala si s-a tamaduit femeia. Si, facandu-se desavarsit sanatoasa, s-a ridicat si a slavit pe Dumnezeu, impreuna cu toti cati au mers acolo cu preotii. Apoi, peste cativa ani, acea cinstita femeie s-a gandit sa daruiasca sfantul chip la manastire de monahi, care se afla la Militina Armeniei, la manastirea Sfintei Inaltari a Domnului. Deci, aflandu-se femeia cu acest gand, ca si cand s-ar fi dat veste, iata a sosit acolo, la Constantinopol, Dometian, arhiepiscopul Melitinei, varul imparatului Mauriciu, impreuna cu cei mai de cinste ai cetatii si, intelegand acest semn, Patricia a dat sfantul chip in mana arhiepiscopului, spunandu-i gandul ei, si asa a fost trimis in Melitina.

    Dar nu se cade sa trecem sub tacere si a doua minune, care s-a facut cu aceasta icoana. Ca, navalind persii, in zilele imparatului Heraclius (610-641), calugaritele manastirii, temandu-se ca nu cumva sa le robeasca si pe ele, au luat cinstitul chip si s-au dus la Constantinopol, unde au primit o manastire, de la Serghie, patriarhul. Si, afland de aceasta sfanta si nefacuta de mana icoana, patriarhul a luat-o, fara voia calugaritelor. Insa, intr-acele zile, i-au venit multe necazuri, de la imparat, asupra lui si multe tulburari pentru Biserica. Deci, mirandu-se mult de aceasta, a vazut noaptea, in vis un om infricosator, care sta deasupra lui si-i zicea: "Intoarce, cat mai de graba, manastirii ceea ce ai luat, pe nedrept." Si, daca s-a sculat, sta si se gandea si, chemand pe slujitorii lui, i-a intrebat: "Ce sunt aceste necazuri si pentru care pricina patimesc eu acestea? Si ce este acest vis? Ca eu nu stiu sa fi luat cuiva ceva?" Iar ei i-au zis: "Nu baga in seama unele ca acestea, stapane, ca n-ai napastuit, niciodata, pe nimeni, iar necazurile si nalucirile acestea sunt din lucrare draceasca." Deci, cand s-a facut noapte, iarasi, i s-a aratat acel infricosator om, care i-a zis: "Intoarce, cat mai curand, ceea ce ai luat calugaritelor, de la manastirea Inaltarii. Oare, nu stii ca ele sunt straine si fara de mangaiere, ca au venit din alta parte?" Deci, desteptandu-se a zis catre eclesiarhul lui: "Frate, cand ai luat chipul Stapanului, de la calugarite, cum li s-a parut lor aceasta?" Iar el a zis: "Le-a fost foarte greu, parinte si, de ar fi putut, ne-ar fi certat." Atunci, a priceput patriarhul si s-a umilit pe sine si, degraba, cu multa cinste, a trimis sfantul chip la manastirea calugaritelor, in ziua de 29 a lui decembrie. Si s-au potolit bantuielile si necazurile patriarhului. Si, daca au luat sfantul chip, s-au bucurat si calugaritele.
 

    Cum voi fi impreuna cu Iov, eu, care n-am primit, cu multumire, necazul ce mi s-a intamplat? Cum voi fi impreuna cu David, eu, care n-am avut ca el, indelunga rabdare, impotriva vrajmasului? Cum, iarasi, voi fi cu Daniil, eu, cel ce n-am cautat pe Dumnezeu, cu infranarea cea de-a pururea si cu rugaciunea cea iubitoare de osteneala? Cum voi fi cu fiecare dintre Sfinti, eu, cel ce n-am umblat pe urmele lor? Cine este atat de nesocotit carmuitor de nevointe, ca sa incununeze pe cel biruitor, la fel cu acela care nu s-a nevoit nicidecum? Care carmuitor, la impartirea dobanzilor cheama pe cei care nici nu s-au aratat la razboi, rasplatindu-i ca pe cei ce au biruit? Bun este Dumnezeu, dar este si drept. Si El va da celui drept rasplatirea, cea dupa vrednicie, precum este scris: "Fa bine Doamne, celor buni si celor drepti cu inima; iar pe cei ce se abat pe cai nedrepte, Domnul ii va duce cu cei ce lucreaza faradelegi" (Ps.124,5). Este milostiv, dar si drept judecator. El iubeste milostenia, dar si dreapta judecata. Drept aceia, zice: "Mila si judecata voi canta Tie, Doamne." Stii doar, a cui este mila. Fericiti, zice Domnul, cei milostivi, ca aceia se vor milui. Vezi, dar, ca El, cu socotinta, primeste milostenia. Ca nu fara dreptate miluieste si nici nu judeca fara milostenie. Ca nemilostiva este judecata, pentru cel ce n-a facut mila. Ca milostiv si drept este Domnul.

    Drept aceea, sa nu-L cunoasteti pe Domnul numai pe jumatate. Cel ce face sa rasara soarele, Acela osandeste si la pierderea vederii. Cel ce da ploaie, Acela ploua si cu foc.  Acelea, de mai inainte sunt semnele bunatatii, acestea, semnele dreptatii. Pentru acelea, sa-L iubim, pentru acestea, sa ne temem.

    Iar, dupa invartosata si nepocaita inima a ta, iti aduni, tie insuti, manie pentru ziua maniei. Ca nu pot sa se mantuiasca cei ce nu fac fapte bune, dupa poruncile lui Dumnezeu. Iar, a trece cu vederea ceva din cele poruncite, nu este fara de primejdie. Amara este carmuirea, fiindca ea ne aseaza pe noi, ca pe niste judecatori ai intemeietorilor legii, ca, pe unii, sa-i randuim dupa lege, iar, pe altii, sa-i slobozim. Adauga, la grija ta, si sfatul acesta de obste, trairea nevoitorilor Ortodoxiei, pe care o cinstim, ca pe o ajutatoare la pazirea poruncilor Evangheliei, ca sa nu piarda nimic din cele poruncite.

    Caci, se cade, ca desavarsit sa fie omul lui Dumnezeu, precum este scris, ca, prin toate poruncile, sa se desavarseasca masura cresterii lui Hristos in noi. Drept aceea, si in dumnezeiasca Lege scrie: Desi vita cea vatamata este curata, nu este, insa, primita ca jertfa lui Dumnezeu. Deci, numai cu osteneala se va afla masura implinirii, dupa fagaduinta Domnului nostru Iisus Hristos, prin invatatura si povatuirea Sfantului Duh. Asa, si noua, asemenea, nevointa ne trebuie, cand ne lenevim, spre indreptare si petrecem, fara stradanii, la pazirea celor date noua, spre implinire. Drept aceea, a zis Domnul: "Cuvantul pe care L-am grait, acela va va judeca pe voi in ziua cea de apoi." Ca sluga, care nu stie voia stapanului sau, si face celei vrednice de bataie, se va bate mai putin, dar cel ce a stiut si n-a facut, acela se va bate mult. Sa ne sarguim, deci, acum, spre lucrarea cuvantului celui fara de prihana, ca roditoare sa ne fie noua invatatura. Si, asa, luand aminte cu trezire la cele graite in Scripturi, sa ne sarguim a scoate la lucrare si sporire dumnezeiestile cuvinte. Ca nu stim in care zi sau ceas va veni Domnul nostru.
 

    Temeti-va fratilor, de vorbele cele vatamatoare si nefolositoare de suflet, ca in liniste sa fie sufletele voastre. Ca mai bine este a arunca o piatra, din nebagare de seama, decat a zice un cuvant desert. Veselia dreptilor este dreptatea, iar caile lor sunt milostive si cel ce face milostenie va afla viata. Sa nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, asculta-i cuvintele, dar faptele lui rele sa nu le faci. Sa nu iubesti a merge la targ, si sa nu zici ca ochiul meu este curat, caci ti-l vei face dusman. Sa nu bei vin, ca sa nu ti se intoarca inima spre dulcetile trupesti. Sa nu mananci prea mult, ca sa nu ti se intunece mintea. Sa nu-ti inchizi usile tale, fata de straini, ca sa nu-si inchida Domnul usile Sale, fata de tine. Cu ce masura veti masura, voua. Sa cercetezi pe cei bolnavi, ca si Dumnezeu sa te cerceteze pe tine. Sa nu dormi mult, ci te roaga cu dinadinsul lui Dumnezeu, sa-ti fie tie de ajutor, ca sa scapi ca o pasare din lat. Sa mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. Pe cei ce Ma proslavesc pe Mine, ii voi proslavi. Aceasta facand-o, tu insuti te vei mantui, si totdeauna pe cei ce sunt ca tine.  Si orice vei cere de la Dumnezeu, degraba cei lua, ca unul curat cu sufletul. Sa nu-ti castigi tie lucruri mai presus decat trebuinta ta, ci sa petrecei in viata smerita. Osteneste-te cu mainile tale, ca sa dai si celor ce au trebuinta. Acestea, de le vei face, Dumnezeu iti va da tie vesnicele Sale bunatati. A Caruia este slava, cinstea si stapanirea, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.