Acesta a trait pe vremea imparatului Constantin si a urmasilor sai, fiind persan de neam, si a fost povatuit la credinta crestineasca de un oarecare crestin, Uar cu numele. Deci, lasand parinteasca paganatate si rudeniile, a mers catre hotarele grecesti, in cetatea care se numea Nisibe. Si, intrand intr-o manastire, a luat Sfantul Botez si s-a imbracat in chipul monahicesc si petrecea in toate nevointele vietii pustnicesti. Dar, prin uneltirea si asupririle vrajmasului drac, a fost urat de monahii de acolo si, fugind de ei, a mers la manastirea Sfintilor Mucenici Serghie si Vah, din cetatea lui Teodosie si a urmat viata arhimandritului Nurvil, despre care se spune ca saizeci de ani n-a gustat fiertura, iar somn foarte putin primea si, pe acela, fara se se culce sau sa stea, ci rezemandu-se in toiag. De la arhimandritul acesta, povatuindu-se, Cuviosul Dometie a fost sfintit diacon si, cand a aflat ca si la preotie voieste arhimandritul sa-l sileasca pe el, a plecat de acolo si, suindu-se pe un munte pustiu, vietuia in Dumnezeu, suferind arsita si frigul si toate schimbarile vazduhului. Apoi, intrand intr-o pestera, a vietuit acolo, savarsind multe minuni in numele lui Hristos, facand tamanduiri, celor ce veneau la el, si aducea, pe multi, de la idoleasca intelepciune, la credinta lui Hristos. Deci, venind Iulian imparatul, cel lepadat de Dumnezeu, cand a auzit despre el, a poruncit sa-l ucida cu pietre. Si, ducandu-se, trimisii l-au aflat pe Sfantul Dometie, cu cei doi ucenici ai lui, la ceasul al treilea din zi, savarsindu-si cuviincioasa cantare. Si, navalind asupra lor, i-au ucis cu pietre. Si asa Cuviosul Dometie, cu cei doi ucenici ai sai, si-a savarsit alergarea vietii lor, placuta lui Dumnezeu.
 

    Acest lucru este de mirare, ca noua ni se fac folositoare, nu numai cele ce ni se par noua de folos, ci si cele potrivnice noua. Si, ca sa te incredintezi, ia seama la aceasta: Faraon a poruncit sa fie aruncati pruncii in rau. Or, de nu s-ar fi aruncat pruncii evreilor si de n-ar fi fost porunca lui Faraon, n-ar fi fost crutat Moise, fiind hranit in palatele imparatesti. Ca, pe cand el era pazit de ai sai, nu era in cinste, iar, cand a fost lepadat, atunci a fost in cinste. Insa aceasta o facea Dumnezeu din covarsitoarea Lui putere, aratand cu cata inlesnire se fac lucrarile Sale. Asa, si cand evreul acela, il inspaimanta pe Moise, zicand: "Oare, tu vrei sa ma ucizi si pe mine?" Si acesta i-a fost de folos lui. Si vezi cum s-a facut aceasta, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, pana avea sa se faca aratarea din pustie, pana cand avea sa se implineasca vremea cea cuviincioasa, pana ce avea sa cugete el in pustie si avea sa traiasca mai cu intemeiere. Incat, mai pe urma, in toate supararile ce au venit peste el, de la evrei, facea la fel: adica, atunci, se lamurea mai curat, cand ei se ridicau impotriva lui mai tare. Precum s-au ridicat evreii si impotriva lui Aaraon, dar l-au facut pe el si mai luminat, pentru ca, din pricina aceasta i s-au facut lui vesminte preotesti, in multe culori, si mitra i s-a pus si toate celelalte podoabe ale vesmintelor, dupa randuiala, incat, fara de nici o indoiala, a fost hirotonit, ca unul ce i s-au incredintat pana si tablitele cele de arama. Dar, stiti cu totii istoria aceasta, pentru aceea o voi trece cu vederea. Deci, de voiti, sa ne intoarcem la cele mai dinainte de acestea.

    Cain, a ucis pe fratele sau, dar, cu acest chip, mai mult l-a folosit, caci asculta ce zice: "Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine." Si, iarasi, zice ca sangele graieste mai bine decat Abel, de aceea si plata i-a crescut. Ca ce strambatate i s-a facut lui, ca s-a sfarsit mai degraba? Nici un fel de strambatate. Pentru ca nu a trait ani multi, sau putini, este fericirea, ci a folosi bine cele din viata.

    Cei trei tineri au fost aruncati in cuptor, dar, prin aceasta, mai curati s-au facut. Iar Daniil, in groapa fiind aruncat, a iesit de acolo mult mai stralucit. Si pretutindenea vezi ispite mari, care nasc bunatati, chiar si in lumea de aici, nu numai dincolo. Ne arata, astfel Dumnezeu, ca rautatea se poate face pricina a lamuririi faptelor bune, cand cineva indura ispita cu rabdare.

    Caci multi pier si fara ispitele diavolului; ca nu pe toate acestea le face diavolul; ci multe, chiar numai din ticalosia noastra, se fac. Iar daca undeva si el ar fi pricinuitor, noi ii dam inceperea. Ca, spune-mi mie, cand a intrat diavolul in Iuda? Ca scris este: "A intrat in el satana." Dar, asculta pricina lui, ca era fur si, cele ce se puneau in punga, purta. El i-a dat satanei loc desfatat de a intra. Drept aceea, nu diavolul face in noi incepatura, ca noi il primim pe el si il chemam. Cel neputincios, chiar si fara diavol, tot se vatama. Sa nu ne inselam, ispitele diavolului ne desteapta pe noi si ne ridica din lene, asa cum si grijile si intristarile sunt deprinderi si invataturi, care, duc la adevarata cugetare si la apropierea de invataturile cele alese.

    Dar, sa iei seama si in altfel. Sa fie crescut cineva in curtile imparatesti, fara intristare, fara griji, nici pricina de manie, incat sa faca ori ce-ar pofti si pe toti sa-i aiba ascultatori, n-ar fi, oare, unul ca aceasta mai necuvantator decat orice animal? Iar acum, precum este un catar, incarcat cu sarcina sa, asa suntem si noi impovarati de grijile si de necazurile care ne framanta. Pentru aceasta, de multe ori, saracii sunt mai intelepti decat cei bogati. Ca trupul care nu se misca este bolnavicios si netrebnic, iar cel ce se osteneste este mai frumos si mai sanatos. Asemenea si sufletul. Ca fierul, stand, rugineste, iar lucrand, straluceste. Iar miscarea sufletului vine si din suparari, caci sufletul, atunci, se misca, cand nu toate se fac drepte; el se misca datorita celor potrivnice. De asemenea, daca toate ar fi fost dupa gandul nostru, n-ar fi aflat sufletul de ce sa se miste. Nu vezi ca si doicilor li se porunceste sa nu poarte totdeauna pe prunci in brate? Ca sa nu le faca lor obiceiul asa si sa se imbolnaveasca, fiindca, crutarea fara masura, le strica sanatatea copiilor. Buna este si intristarea, cand e masurata, buna-i si grija, buna este si lipsa, ce ne fac tari pe noi. Bune sunt si cele potrivnice, dar, cand intrec masura, ne pagubesc.

    Nu vezi ca, si pe ucenicii Sai, Hristos asa ii povatuieste? Si, daca ei aveau trebuinta de aceasta, cu cat mai mult, noi.  Sa ne bucuram, deci, in necazuri, ca ele sunt tamaduiri potrivnice, pentru ranile noastre. Ca asa sunt leacurile, unele dulci, altele amare. Drept aceea, sa multumim lui Dumnezeu pentru toate acestea. Ca nu ni le da Dumnezeu, asa, fara rost, ci spre folosul sufletelor noastre. Deci, aratandu-I multumirea noastra, sa-L slavim si sa ne tinem cu vitejie, socotindu-le trecatoare. Si sa ne intindem gandul spre cele viitoare, ca, si pe cele de aici, sa le suferim cu vitejie, dar, si pe cele viitoare, sa ne invrednicim a le castiga, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, ca Caruia este Slava si stapanirea in veci! Amin.