Pe cand in Persia imparatea Saporie se inmultisera crestinii in acea tara, avand episcopi, preoti si diaconi. Si s-au pornit spre manie invatatorii paganei credinte a persilor, care se inchinau soarelui si, impreuna cu ei s-au unit si evreii, spre pierzarea crestinilor si cautau sa ridice pe imparat asupra lor.    Deci, au defaimat la imparat, mai intai, pe Sfantul Simeon, episcopul cetatilor Ctesifon si Salie, ca si cum acesta ar fi vrajmas imparatiei persane si prieten al imparatului grecesc din Constantinopol, pe care il instiinteaza de toate cate se petrec in Persia. Iar, mai apoi, au fost invinuiti de tradare toti crestinii din Persia. Drept aceea, Saporie a pus dajdie mare si grea asupra crestinilor si a randuit si dregatori salbatici, care sa stranga in graba aceste dajdii. A inceput, apoi, imparatul a ucide preoti si slujitori ai Bisericii, a jefui si chiar a darama bisericile crestinilor, iar pe Sfantul Simeon, socotit ca vrajmas al imparatiei persilor, a poruncit sa-l aduca la el.    Insotit de preotii Avdela si Anania si ferecat in lanturi, Sfantul episcop a fost dus inaintea imparatului. Intrebat de ce nu se inchina soarelui, Sfantul Simeon a marturisit cu tarie ca el se inchina numai lui Dumnezeu cel Atotputernic. Deci, a fost trimis episcopul la temnita, dar pe drum, a zarit pe batranul Gotazat, care in tinerete fusese invatator imparatului si fusese crestin, iar acum, pentru marirea lumeasca si de frica, se inchina soarelui, dupa credinta persilor. Pe aceasta zadindu-l episcopul s-a amarat in sufletul sau si si-a intors fata de la el, nevrand sa-l vada.    Dar Gotazat s-a luminat la suflet si a plans cu amar, vazand jalea si batjocura episcopului sau si-l ruga pe imparat pentru eliberarea din lanturi a Sfantului episcop. Deci, imparatul, vazand intoarcerea la Hristos a lui Gotazat, nu numai ca nu i-a implinit cererea sa, ci macar ca tinea mult la el, a poruncit de i s-a taiat capul. Si a indeplinit, totodata, si cea mai din urma dorinta a fostului sau dascal, adica, sa se strige ca, numai pentru Hristos, si-a dat capul la taiere. Si a auzit de aceasta Sfantul Simeon, in temnita fiind si a dat slava lui Dumnezeu, bucurandu-se.    Iar in ziua de Sfanta si marea Vineri a Patimilor Domnului, din acel an, au fost scosi din temnita cei o mie o suta cincizeci de crestini, ce se aflau inchisi pentru credinta lor, impreuna cu episcopul lor. Simeon si cu ceilalti preoti: si dupa multe chinuri si batjocuri, pe care au indurat de la paganii prigonitori, au primit cununa muceniciei, prin taierea capului cu sabia..
 

    Iubitilor frati, puterea noastra sa fie in lacrimi, ca intru bucurie sa seceram. Sa plangem inaintea lui Dumnezeu, ca darul Lui sa-l inmulteasca peste noi si sa ne trimita putere, care sa ne pazeasca pe noi, in lupta cu duhurile cele rele. Dar sa plangem cu smerenie, ca pe noi insine sa ne apropiem de Dumnezeu cu toata dorirea, ca El poate sa ne mantuiasca pe noi de duhul desfranarii, inainte de iesirea noastra din trup. Sa iubim milostenia si ajutorarea saracilor sa ne pazim de iubirea de argint, ca sa ne intampine pe noi ingerii, cand vom iesi din trup. Sa iubim pacea cu toti, si mari si mici, ca sa ne pazeasca pe noi Dumnezeu de pizma, care ne duce la tot raul. Sa castigam inca si indelunga-rabdare in tot lucrul, ca sa ne pazeasca darul lui Dumnezeu de imputinarea sufletului. Sa iubim pe toti, ca pe fratii nostri, neurand pe nimeni, in inimile noastre, nici rasplatind raul cu rau, ca sa ne pazeasca pe noi Cel Puternic, si sa avem raspuns bun in ziua judecatii. Sa iubim smerenia, adica sa purtam greutatea unul altuia sau defaimarea sau ocara, care se zice spre noi de la cineva, ca sa ne pazim pe noi de mandrie. Sa dam unul altuia cinste si pe niciunul sa nu-l smintim, ca sa ne pazeasca de clevetirea dracilor, cand vor iesi ei inaintea fetei noastre. Sa lepadam cele de prisos ale lumii acesteia si slava ei, ca sa ne izbavim de pizmuirea care merge inaintea noastra. Sa ne deprindem limba noastra in invatatura lui Dumnezeu, intru dreptate si in rugaciune, ca sa ne pazim pe noi de minciuna. Sa ne ferim inima si trupul de pofte, ca sa ne izbavim de osanda focului vesnic. Ca faptele cele bune pot sa ne ajute noua, daca le vom castiga pe ele.    Deci, cine este intelept si nu voieste sa-si dea sufletul sau la nevointe si osteneala, ca sa se izbaveasca de toate relele acestea? Sa facem, dar, fratilor, toate lucrurile cele bune, cu toata puterea noastra. Ca mare este puterea Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care ne ajuta noua oamenilor celor neputinciosi. El stie ca omul este ticalos si asteapta pocainta lui pana la suflarea cea mai de pe urma. Drept aceea, sa se faca mintea noastra una cu Dumnezeu, ca sa ne izbaveasca pe noi de tot raul.
 

    Zis-a fericitul Zosima: "Cat de greu lucru este acesta, ca, adica, cineva, lasand impatimirea catre lucrurile veacului acestuia, in loc de a se certa cu oamenii pentru dansele, sa se imbogateasca numai in Dumnezeu, sa nadajduiasca la Cel de l-a facut si il ocarmuieste si sa doreasca imparatia Lui! Macar ca aceasta nu este o greutate. Ca obisnuim, si de frica marii si din pricina navalirii talharilor, sa defaimam toate cele ce avem si sa aruncam, fara preget lucrurile noastre, ca sa scapam aceasta vremelnica viata, pe care, dupa putin timp, si nevrand noi, o va risipi moartea."    Deci, spre intarirea celor zise, povestea staretul acestea: "Odinioara, zicea, un lucrator de pietre scumpe, avand pietre scumpe si margaritare, s-a suit intr-o corabie cu copiii sai, vrand sa se duca intr-un loc, sa faca negutatorie. Deci, s-a intamplat sa aiba el prieten pe un tanar, din oamenii corabiei, care ii si slujea lui si manca cu el la masa Deci, intr-una din zile a auzit tanarul acela pe corabieri, soptind intre ei, vrand sa arunce pe giuvaiergiu in mare si sa ia pietrele si toate cate avea. Si, auzind, s-a intristat. Vrand, deci, tanarul sa faca obisnuita slujba, l-a vazut giuvaierul trist si mahnit si l-a intrebat de pricina supararii. Iar el, mai intai, nimic n-a raspuns, asteptand alta vreme ca sa-i vesteasca ceea ce a auzit. Dar, fiindca giuvaiergiul astepta, cerand sa-i arate pricina mahnirii, atunci, tanarul, suspinand si lacrimand, i-a vestit lui sfatul ce se sfatuisera corabierii, despre dansul. Iar el, gandindu-se putin, a chemat pe copii si le-a poruncit sa faca, fara preget, cele ce le va spune lor. Deci, a intins un cearceaf si le-a poruncit sa aduca vasele in care erau pietrele si margaritarele. Si, aducandu-le ei, le-a deschis giuvaiergiul si a scos toate pietrele si margaritarele si le-a intins pe cearceaf. Iar dupa ce le-a intins, a zis: "Iata, pentru ce ma lupt eu cu marea si duc acest fel de viata, primejduindu-ma, si pe care, dupa putin timp, murind eu, le voi lasa in lumea aceasta, ca nimic nu iau cu mine, aruncati-le, dar, toate in mare." Si, indata, apucand si el, impreuna cu copiii, le-au aruncat pe toate in valuri. Iar corabierii, vazand, s-au inspaimantat si au stricat sfatul ce se sfatuisera asupra lui.    Sa socotim, dar, fratilor, cat de repede s-a stricat impatimirea, cand s-a pornit gandul lui, macar ca era om de rand si mirean si s-a facut filosof in lucru si in cuvinte; si aceasta ca sa dobandeasca numai putina si vremelnica viata." Dumnezeului, nostru, slava, acum si pururea!