TREBUIE SĂ NE DEFĂIMĂM PE NOI ÎNŞINE

   Să cercetăm, fraţilor, din ce pricină uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fără a ne tulbura, ca şi cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim şi din orice am auzi ne tulburăm. Care să fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine să zicem aceasta se face dintr-o singură pricină sau din mai multe? Fiindcă nouă ni se pare că această deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.

   Uneori se întâmplă ca cineva să se afle într-o stare de linişte, din rugăciune, sau din aşezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fără tulburare şi suferă cuvântul cel aspru al fratelui său fără mâhnire. Sau dacă are dragoste şi prietenie către vecinul, primeşte şi atunci graiul lui fără întristare şi nu se mâhneşte orice îi va zice. Iar altul, defăimând pe cel ce-i grăieşte cuvânt de scârbă şi nebăgându-l în seamă, nu ia aminte la cele ce îi zice şi ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socoteşte ca pe nişte bârfeli şi nu se tulbură. Pentru care spre asemănare, o să vă spun o pildă ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca să o pricepeţi şi să vă feriţi.

   Tot pe când eram în obşte, era acolo între fraţi unul pe care niciodată nu-l vedeam să se tulbure, sau să se întristeze, sau să se scandalizeze, cu toate că vedeam că mulţi fraţi îl ocărăsc şi-i zic cuvinte proaste. Tânărul acela însă pe toate le suferea fără nici o tulburare. De aceea, pururi mă miram de răbdarea lui cea mare şi mult doream să aflu cum a câştigat o astfel de faptă bună. Odată, chemându-l deosebi la o parte şi făcându-i metanie, l-am rugat să-mi spună cu ce cuget se împacă, când îl defaimă unii şi alţii şi-l scârbesc şi cum suferă cu atâta răbdare. Iar el mi-a răspuns cu mândrie, zicând: „Ţi-nchipui că stau să ascult acele bârfeli şi netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca nişte lătrături de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat şi făcându-i metanie m-am depărtat, zicând în gândul meu: „şi-a aflat calea acest frate”. Şi întărindu-mă cu Sfânta Cruce, rugându-mă ca să mă acopere Dumnezeu şi pe mine şi pe acela.

   Iată dar, că se întâmplă, precum am zis, şi din defăimare să nu se tulbure cineva. Aceasta însă, este pierzare desăvârşită.

   A se scârbi cineva spre fratele care îl supară, se întâmplă, uneori din negătire spre răbdare, sau cum am zis, din neliniştită aşezare, sau din mâhnirea ce se întâmplă să o avem uneori; poate şi din multe altele (pentru care v-am mai grăit), să se pricinuiască scârbă şi tulburare. Dar cea mai mare pricină a oricărei tulburări, de vom cerceta cu de-amănuntul, nu este alta decât pentru că nu ne defăimăm pe noi înşine. Din aceasta nu aflăm niciodată odihna, din aceasta se pricinuieşte toată tulburarea şi scârba. Nu-i de mirare dacă pătimim noi aceasta; când auzim pe toţi sfinţii grăind cu un glas, că nu este alt drum decât acesta, şi vedem că nimeni n-a putut să-ţi afle odihna pe altă cale, cum noi nedefăimându-ne şi socotind că mergem bine, nădăjduim repaus? În adevăr zic, ca de ar face cineva mii de bunătăţi şi nu va ţine drumul acesta, niciodată nu va scăpa de întristare, nici nu se va putea păzi să nu scârbească pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimă pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel şi liniştit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimă pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubă, sau scârbă, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodată nu se tulbură”. Oare este altceva mai fără de grijă decât aceasta? Poate va sa zică cineva: „Cum voi putea să mă defaim pe mine însumi, când mă mâhneşte vreun frate, dacă cercetându-mă, aflu că nu i-am dat nici o pricină pentru aceasta”. Adevărul vă zic, că de se va ispiti cineva cu de-amănuntul şi cu frică de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat şi că el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va părea că, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie să se socotească cum că poate altă dată l-a întristat, în alte împrejurări, sau poate că a întristat pe alt frate şi i se cădea de atunci să se scârbească, sau pentru vreun păcat ce a făcut şi nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu frică de Dumnezeu, totdeauna se găseşte vinovat. Chiar dacă uneori ni s-ar părea că suntem liniştiţi şi că de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat şi aşa ne socotim că, cu dreptate ne tulburăm asupra aceluia zicând că de n-ar fi venit cutare să mă tulbure cu vorba, nu m-aş fi smintit. Şi aceasta este mare înşelăciune diavolească; oare cel ce ne-a grăit cuvântul a sădit patima în inima noastră? Nu, nicidecum. Acela n-a făcut altceva decât că a dezgolit patima noastră ce o avem în suflet şi putem să ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem să ne îndreptăm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniştit. Dar pentru că (precum de multe ori v-am grăit) nu ne defăimăm pe noi înşine la orice, ba adesea găsim acest fel de îndreptăţiri, ne asemănăm cu un vas, foarte curat pe dinafară, iar înlăuntru plin de împuţiciune, din care, dând cineva cu o pietricică şi spărgându-l, iese afară toată putoarea. Deci vă întreb: acea pietricică a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej să iasă afară? Asemenea este şi cel ce se îndreptăţeşte şi zice: eu şedeam cu pace şi cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare că era liniştit, dar patima o avea în sufletul său şi nu o simţea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricică, care numai făcându-i loc, putoarea a început a ieşi din inimă, iar nu ea a pricinuit-o.

   Deci cel ce îşi voieşte folosul şi îndreptarea şi sporirea spre cele mântuitoare, nu numai că nu i se cade să se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptă de întristare, ci mai vârtos se cuvine să mulţumească şi să vadă în acel frate un făcător de bine şi un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a făcut să-ţi verse afară veninul ce avea în inimă şi că poate de acum înainte să nu se mai supere lesne de ispite şi să sporească înainte spre fapte bune fără poticnire. Ba se învredniceşte a purta şi sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multă greutate ridică, de este sănătos şi în putere şi chiar de i se va întâmpla şi poticnire, îndată se întoarce şi nu cade, sau de va cădea, singur se scoală. Iar cei necercaţi şi neispitiţi, nerăbdători şi cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe şi bolnave şi mişele, care, nu numai că nu pot să ducă o sarcină cât de uşoară, ci nici pe sine-şi nu se pot purta; ba şi fără de pricină se poticnesc şi neînpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fără ajutorul altora. Sufletul nu slăbănogeşte, nici se mârşeveşte din altceva, decât numai din păcat. Şi aflându-se în această neputinţă, cea mai mică întâmplare i se pare grea şi de nesuferit. Iar când este neîmpilat de păcat şi nebiruit de patimi, atunci şi cele mai grele întâmplări (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie şi fără cârtire.

   Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem că mare folos şi neclătită odihnă ne pricinuieşte defăimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind că nimic nu se clinteşte fără pronia dumnezeiască. Dar va zice cineva: cum pot să nu mă scârbesc, când am trebuinţă de ceva şi cerând nu mi se dă? Cu adevărat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice că Ziditorul meu ştie mai bine ce-mi este de folos şi poate darul să-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrăniţi cu mană, care un lucru fiind, se prefăcea totuşi după pofta gustului fiecăruia, adică oricine ce poftea, aceea i se prefăcea la gust. Aşa şi cineva, când va cere ou şi nu i se dă, ci îi dă legume, să zică cugetului său: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevărat; şi oare nu poate Dumnezeu ca şi aceste ierburi să le prefacă în gust de ou? Să ştiţi că acest cuget bun şi înfrânarea cea fără cârtire a poftei sale se socoteşte ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic să-şi pricinuiască însuşi odihnă, sau nu ştie să-şi chivernisească folosul său, măcar de i s-ar preface cerul şi pământul, tot nu se va odihni; căci cu toate că Dumnezeu, ca un milostiv, poartă grijă de trebuinţa fiecăruia, însa uneori îi prisoseşte omului, alteori îi lipseşte. când iconomiseşte Dumnezeu ce ne prisoseşte, ne arată iubirea Lui cea mare de oameni şi se cade să-i mulţumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învaţă răbdare, făcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrăit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate şi pentru toate să avem ochii noştri sus, şi de pătimim ori bine ori rău, să mulţumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplă şi pururea să ne defăimăm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, să zicem ca părinţii noştri, că iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rău, să zicem că pentru păcatele noastre. Că orice vom patimi, adevărat este că pentru păcatele noastre pătimim. Fiindcă sfinţii, deşi se ispiteau de vrăjmaşi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca să se proslăvească numele Lui cel sfânt, prin strălucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca să li se adauge cununile şi răsplătirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticăloşii, care în toate zilele păcătuim şi urmăm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât că pe dreptate pătimim, fiindcă am lăsat calea cea dreaptă ce ne-au arătat-o părinţii şi umblăm pe drum strâmt şi rătăcit, defăimând pe vecin iar nu pe noi înşine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, şi însărcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândăveşte şi nu păzeşte măcar o poruncă, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

   Să luăm aminte fraţilor, ca să nu ne înşelăm să osândim pe alţii, pentru că foarte rea deprindere se face. Şi de multe ori fiind întunecaţi cu totul şi fără de nici o faptă bună (măcar cât de mică) ba şi obişnuiţi cu păcate grozave şi legaţi de patimi cumplite, pentru care s-ar cădea ziua şi noaptea să plângem cu amar şi să ne tânguim cu toată smerenia crezând întru inimile noastre că nu este altul mai spurcat decât noi şi mai întinat, şedem şi iscodim vorbele şi faptele şi mişcările altora, cărora nu suntem vrednici nici curelele încălţămintei să le dezlegăm, după cum zice cuvântul. Şi măcar că ştim că aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru că nu fac cutare lucru aşa şi pentru că nu săvârşesc cutare facere de bine mai cu alt chip (după socoteala noastră), ca să fie desăvârşiţi. Şi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie şi altele dar este făţarnic, ori iubitor de argint, ori înşelător. Şi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastră. Pentru că neavând noi nici o fapta bună din cele care mărturisim că au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca şi cum noi am fi desăvârşiţi. De voim să ne folosim, fraţilor, pe noi să ne osândim, pe noi să ne defăimăm, şi de orice, pe noi să ne socotim vinovaţi şi greşiţi, iar nu pe fratele nostru.

   Odinioară au venit la mine doi fraţi scârbiţi unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic că îi poruncesc câte ceva şi se mâhneşte şi mă întristez şi eu, aducându-mi aminte de cuvântul părinţilor: că de ar avea credinţă ar primi cuvântul cu bucurie.

   Iar cel mai mic zicea: iartă-mă părinte, că nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncă şi socotesc că de aceea nu se încredinţează inima mea, precum zic părinţii. Luaţi aminte şi vedeţi că amândoi s-au defăimat unul pe altul.

   Alţi doi fraţi, gâlcevindu-se între ei, şi-au pus apoi metanie unul altuia cerându-şi iertăciune, dar nu s-au împăcat sufletele lor pentru că unul zicea că nu i-a făcut metanie din toată inima, de aceea nu s-a liniştit sufletul său, că aşa au zis părinţii. Iar celălalt zicea dimpotrivă: pentru ca n-a fost gătit şi alcătuit mai înainte acela cu dragoste către mine, înainte de a mă pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinţat iertăciunii lui. Vedeţi fraţilor, înşelăciune, vedeţi răzvrătire de socotinţe omeneşti? Dumnezeu ştie cât mă spăimântez când vad că însăşi sfaturile sfinţilor părinţi le întoarcem după voia noastră cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zică unul: pentru că eu nu am pus metanie fratelui cu plecăciune din inimă, pentru aceea nu a alcătuit Dumnezeu adevărata dragoste către mine; iar celălalt să răspundă: pentru ca eu n-am fost cu râvnă de dragoste către fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniştit sufletul meu şi fiecare să se defaime pe sine ca să se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte şi au aruncat vină unul asupra altuia. Precum şi cei doi dintâi. De unde se cuvenea să zică unul: pentru că eu spun fratelui cu poruncă, de aceea nu se smereşte să facă ceea ce îi zic; iar celălalt să zică: măcar că fratele cu blândeţe îmi porunceşte, dar eu sunt nesupus şi neascultător, neavând frică de Dumnezeu şi de aceea îl tulbur; - ei amândoi se făceau buni, învinovăţind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina că nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Că nu ne defăimam pe noi înşine şi rămânem smintiţi şi întru tulburare neîncetată totdeauna, osândind pe fratele nostru că nu este desăvârşit întru bunătăţi. Iar a noastră nevrednicie, prostime şi mişelie nu o socotim, ca să ne dojenim şi ca să ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase şi netrebnice. Pentru aceea, bătrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în călătoria aceasta a mântuirii, a răspuns: nimic alta, decât a se defăima cineva pe sine. Şi l-a lăudat foarte, fiindcă adevărat a grăit bătrânul, că aceasta este calea cea adevărată a mântuirii. Tot aşa a zis şi avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în această casă toate celelalte fapte bune, afară de una”. Şi fiind întrebat care este acea faptă, a răspuns: defăimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adică a pune asupră-şi greşeala sa înaintea lui Dumnezeu, şi a răbda până la sfârşitul vieţii ispitele ce îi vor veni”. Aşa aflăm în toate părţile: că părinţii ca sa păzească aceasta, toate le lăsau în grija lui Dumnezeu, până şi cele mai mici, şi aşa se odihneau. Precum bătrânul acela care s-a îmbolnăvit şi i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea şi pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat şi a mâncat fără cârtire, nepornindu-se nici măcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca să-i zică că şi-a bătut joc de el. Ba şi după ce a simţit acel frate ce a făcut şi a se tângui şi a zice: te-am omorât părinte, şi ai îngreuiat păcatul asupra mea, că ai tăcut, i-a răspuns cu blândeţe zicând: nu te întrista fiule, că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, ai fi pus miere. Acum să-i zică cineva bătrânului: o, părinte, fratele a greşit şi îndreptare este aceasta de zici că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânc miere, miere ar fi pus. Gândiţi-vă, că era de atâta boală supărat şi de atâtea zile nemâncat şi nu s-a supărat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu şi s-a odihnit. Şi bine zicea bătrânul, ştiind că de ar fi vrut Dumnezeu să mănânce miere, s-ar fi prefăcut şi acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivă, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru şi-l defăimăm ca şi cum ne-ar fi ocărât. Şi măcar cuvânt prost de vom auzi, îndată îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut să se mâhnească nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lăsaţi-l să mă blesteme că Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodată unui om ucigător, Dumnezeu să blesteme pe prooroc? Pentru ce dar a zis: „Lăsaţi-l că Domnul a poruncit?” Proorocul era înţelept şi ştia că alt lucru nu revarsă Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele şi mai vârtos în vreme de scârbă şi de nevoie, pentru aceea, zice: lăsaţi-l să mă blesteme, că Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca să vadă Dumnezeu smerenia mea şi să-mi întoarcă bune în locul blestemului lui. Vedeţi cu câtă înţelepciune a făcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau să pedepsească pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveţi cu mine, voi fiii Saroiei? Lăsaţi-l să mă blesteme că Domnul i-a zis. Noi însă de vom auzi vreun cuvânt, îndată ne asemănăm câinilor, care când aruncă cineva în ei cu o piatră, lasă pe cel ce a aruncat şi aleargă la piatră şi o muşcă. Aşa facem şi noi: lăsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngăduie să vină ispitele, pentru ca să curăţească păcatele noastre şi alergăm către vecin zicând: pentru ce mi-a grăit cutare vorbă, pentru ce mi-a făcut cutare lucru? Şi în loc să ne folosească dintr-aceasta noi facem dimpotrivă şi ne smintim pe noi înşine, nesocotind că toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.

   Domnul Dumnezeu să ne înţelepţească, prin rugăciunile sfinţilor, Căruia i se cade slava, cinstea şi închinăciunea,

Amin!