PENTRU SĂVÂRȘIREA ȘI ALCĂTUIREA FAPTELOR
CELOR BUNE ALE SUFLETULUI

Zice Scriptura despre moasele acelea care dadeau viata copiilor evreiesti, ca avand moasele frica de Dumnezeu si-au zidit casele lor. Oare e vorba despre case vazute? Si ce cuvant are, ca sa-si zideasca caselel lor pentru frica de Dumnezeu? Caci noi facem dimpotriva, pentru ca si casele ce le avem ne invatam sa le lasam odata pentru frica lui Dumnezeu. Nu-i vorba deci de casa vazuta, ci de casa sufletului, pe care o zideste cineva cu paza poruncilor lui Dumnezeu, invatandu-ne Scriptura prin aceasta ca frica de Dumnezeu indeamna sufletul sa pazeasca poruncile Lui, si cu aceste porunci se zideste casa sufletului.

  Sa ne gandim si noi, fratilor, ca se cade sa ne temem de Dumnezeu si sa ne zidim casele noastre, ca sa aflam acoperamant in vremea iernii, in vreme de ploaie si de fulgere si de tunete: ca nesuferita este iarna la cel ce nu are casa.

  Dar cum se zideste casa sufletului? Putem invata mestesugul lucrului de la casa cea vazuta. Cel ce vrea sa-si zideasca, casa, trebuie sa o intareasca din toate partile, zidind deodata toti cei patru pereti ai casei, iar nu numai dinspre o parte sa zideasca, iar pe celelalte sa le lase, ca nimic nu foloseste, ci face numai osteneala si cheltuiala in zadar.

  Asa-i si cu sufletul. Cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului, nu trebuie sa lase vreo parte din cele patru ale zidirii, ci toate partile trebuie sa le zideasca si sa le faca drepte. Asta este ceea ce zice avva Ioan: "Voiesc pe om sa aiba impartasire cu toate faptele bune", iar nu cum fac unii ca tin numai o fapta buna si silindu-se numai la aceea, nu poarta nici o grija de celelalte. Poate ca acea fapta buna o au din fire, fie deprinsa din obicei si de aceea nu se ingreuiaza de patima cea impotriva ei si fiind cuprinsi de alta patimi nu pun nici o silinta impotriva lor, ci se rezema numai pe acea fapta buna, socotind ca au un mare lucru. Acestia se aseamana cu cei ce zidesc numai un perete si-l tot inalta, si numai la inaltarea acelui zid se semeteste, socotind ca mare lucru face, nestiind ca de va sufla un vant tare, il surpa jos, fiindca sta singur si nu-i legat cu altele. Insa nici acoperamant nu poate face deasupra lui, ca nu are sprijin pe ce se rezema. Deci, nu trebuie sa faca asa ceva cel ce vrea sa-si zideasca casa sufletului sau, ci mai vartos trebuie sa zideasca casa din toate cele patru parti si sa o acopere. Cum se face aceasta? Mai intai, trebuie o temelia buna, care este credinta, caci fara credinta, precum zice Apostolul, nu este cu putinta sa inceapa a zidi. Si de se va intampla sa aiba ascultare sa puna o piatra. De se va intampla tulburare vreunui frate, sa puna o piatra de suferire. S-a intamplat sa aiba infranare?, sa puna alta piatra. Si asa, din toata fapta cea buna ce se va intampla sa puna cate o piatra la zidire. Sa mearga cu zidirea imprejur ingradind, cand cu cate o piatra de milostivire, cand cu alta de taierea voii, cu alta cu blandete, si cu altele asemenea. Peste toate acestea sa aiba rabdarea si vitejia, ca acestea sunt colturile si cu acestea se leaga zid de zid si nu se darama, nici nu se povarneste un perete de celalalt: ca fara de acestea nu poate face cineva nici o fapta buna. Pentru ca de nu va avea rabdare si barbatie in sufletul sau, nu poate face nimic. De aceea zice: "Intru rabdarea voastra, veti castiga sufletele voastre". De asemenea, cel ce zideste trebuie sa puna mortar la toata piatra; ca de va pune piatra pe piatra fara lut, cad pietrele si de darama zidul. Mortarul este smerenia, pentru ca este jos pe pamant, sub picioarele tuturor. Deci, toata fapta buna, fara smerenie, nu este nimic, cum au zis batranii: "Precum nu-i cu putinta a se construi o corabie fara cuie, tot asa nu-i cu putinta calugarului sa se mantuiasca fara smerenie". De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, sa-l faca cu smerenie, ca smerenia sa-i intareasca si sporeasca ceea ce face. Zidul trebuie sa aiba si barne, ceea ce este cumpana priceperii, adica a chibzui lucrul care intareste casa, uneste piatra cu piatra, strange zidirea si-i da si oarecare podoaba. Iar acoperamant este dragostea, care este savarsirea faptelor bune, dupa cum acoperamantul este savarsirea casei. Mai pe urma de acoperamant vine cea dimprejur incununare a podirii, precum scrie si in lege: "De veti zidi case si le veti podi, sa le intariti cu cea dimprejur incununare". Incununarea este smerenia, caci aceasta incununeaza si pazeste toate faptele bune. Dupa cum fiecare fapta buna trebuie sa fie pazita de smerenie (dupa cum am zis, ca toata piatra se pune cu mortar), tot asa si savarsirea faptelor bune are trebuinta de smerenie, care lucru cunoscand sfintii au marturisit ca pe masura ce sporeste fapta buna, se adauga si smerenia.

  V-am aratat si noi, ca, cu cat se apropie cineva de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos si se smereste. Copiii pentru care scrie Legea sa nu cada de pe acoperamant, insemneaza gandurile ce se nasc in suflet, pe care trebuie sa le pazim cu smerenie, ca sa nu cada de pe acoperamant, care este, precum am zis, savarsirea faptelor bune.

  Iata ca s-a ispravit casa cu toate cele trebuincioase ale ei. Oare nu mai lipseste ceva? Inca am mai lasat una. Si care este aceasta? Iscusinta mestesugului. Ca de nu va fi un mester bun sa lucreze bine si drept, cat de putin stramb de va fi zidul, se pleaca si cade casa. Mester destoinic este acela care face faptele bune cu intelepciune. Ca se intampla de face cineva o fapta buna, dar fiindca nu a facut-o cu cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate savarsi, ce zideste azi, surpa maine, puind o piatra si scotand doua. Cum am zice de pilda: Vine un frate si-ti zice cuvant de mahnire sau de tulburare, si taci si-i faci metanie: iata, ai pus o piatra. Apoi mergi si spui altui frate: cutare m-a ocarat si mi-a zis cutare cuvant, iar eu nu numai ca am tacut, dar i-am facut si metanie. Iata ca ai pus o piatra, dar ai scos doua, caci te-ai falit. Sau face cineva metanie unui frate din fatarnicie. Inseamna ca pune o piatra si iar a o scoate. Iar cel ce face metanie cu pricepere, convins ca el a gresit si numai el este vinovat, zidirea acestuia este buna. Iarasi, altul are tacere dar nu pricepere, pentru ca se socoteste ca face bine. Iar cel ce se socoteste nevrednic sa graiasca, acela tace cu pricepere, precum au zis parintii. Un altul se socoteste pe sine intru nimic, insa cugeta ca face lucru mare, ca se smereste adica, nestiind ca nu este nimic aceasta, fiindca nu o face cu pricepere. Iar a se micsora pe sine cu pricepere, inseamna a se socoti mai misel decat toti, a se numi om de nimic, defaimandu-se ca nu este vrednic nici a se numara printre oameni. Precum a facut avva Moise Arapul zicandu-si: "O, piele neagra si incarbunita, tu nu esti om, de ce te amesteci cu oamenii?". Altul slujeste unui bolnav si socoteste ca slujeste ca sa aiba plata. Iata nici aceasta nu este cu minte, pentru ca de i se va intampla vreo intristare, indata paraseste lucrul inainte de a-l fi terminat, fiindca o face cu o anumita socoteala. Iar cel ce slujeste cu minte, slujeste ca sa castige milosardie si indurare de milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar intampla, fie din afara, fie ca insusi bolnavul s-ar porni spre dansul, sufera fara tulburare, avand multa luare aminte in cugetul sau, stiind ca mai mult ii foloseste lui bolnavul cu aceasta, decat el bolnavului. Si cu aceasta buna cugetare se usureaza si el de patimi, se izbaveste si de razboi. Ca eu am vazut un frate ce se lupta foarte tare de pofte si fiindca slujea cu pricepere unui bolnav de dizenterie, s-a mantuit de razboi. Spune si Evagrie despre un batran mare ca a izbavit pe un frate de nalucirile ce vedea noaptea, poruncindu-i sa posteasca si sa slujeasca unui bolnav. Fiind intrebat batranul despre aceasta, zicea ca acest fel de patimi nu se potoloesc cu altceva, decat cu milosardia. De se va pustnici cineva din trufie, sau un cuget inalt, ca adica face fapta buna, unul ca acesta nu se nevoieste cu pricepere. De aceea din te miri ce incepe a se scarbi asupra fratelui sau si a-l ura, cugetand in sine ca este ceva. Acesta cu osandirea fratelui sau nu numai ca pune o piatra si scoate doua, ci este in primejdie a surpa toata zidirea. Iar cel ce se osteneste cu stiinta, nu socoteste ca face o fapta buna, nici nu vrea sa fie laudat ca un sarguitor, ci se sileste prin infranare sa scape de patimi, si, izbavindu-se de dansele se smereste mai mult, tamandu-se totdeauna de caderea un trufie. Pentru aceasta zis Parintii: "Calea smereniei sunt ostenelile trupesti, care se fac cu pricepere". In scurt, orice fapta buna nu trebuie facuta cu alt cuget, decat ca sa o castigi si sa o deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, mester si zidar bun, care poate sa zideasca casa temeinica. Deci, cel ce vrea sa ajunga la aceasta buna stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie sa zica: sunt mari faptele cele bune, cum putem sa le savarsim?, pentru ca cel ce zice aceastea, sau nu nadajduieste la ajutorul lui Dumnezeu, sau se leneveste a se ruga pentru vreun bine. Ce fapta buna vreti sa o cercetam, ca sa vedem ca de noi depinde daca vrem s-o facem? Scris este sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Sa nu zici cum pot sa ma ingrijesc de scarbele lui ca de ale mele? Si mai vartos de cele ascunse in inima lui, pe care nici nu le vad, nici nu le aud ca pe ale mele?

  Nu-ti lasa mintea sa cugete la acestea, nici nu gandi ca fapta buna este grea si cu anevoie de facut, ci cauta mai intai sa crezi in Dumnezeu si pune inceput bun; descopere-ti cugetul si silinta ta celui prea Inalt, si vei vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea savarsirii acelei fapte bune. Insa lucrul peste putinta si fara randuiala sa nu incerci nici a incepe. De pilda: de ar fi o scara cu un capat pe pamant si cu celalalt in cer, iar tu stand in mijlocul ei ai zice: cum sa zbor de la pamant si sa ma aflu tocmai in vraful scarii? Acest lucru nu-i cu putinta si nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdata stai pe loc, silindu-te sa nu te pogori jos. Adica a nu face intai rau vecinului, nu-l ocara, nu-l grai de rau, nu te scarbi de el, nu-l necinsti si dupa ce te vei deprinde cu acestea, incepe a-ti fie mila de dansul, a-l mangaia cu cuvantul, apoi sa-l si ajutorezi la vreo lipsa ce va avea. In acest chip, cate o treapta suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la varful scarii. Ca ajutand vecinului tau cate putin, incepi sa iubesti si binele lui ca si cum ar fi al tau si folosul lui ca al tau. Asa se implineste porunca care zice: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine.

  Fratilor, de vom cerceta, aflam, si de vom cere de la Dumnezeu, ne da luminare. Ca zice la Sfanta Evanghelie: "Cereti si vi se va da, cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide". Cereti insemneaza sa ne rugam si prin rugaciune sa cerem; iar cautati insemneaza sa luam aminte cum vine aceasta fapta buna, ce lucru este cel ce o aduce si ce trebuie sa facem ca sa o castigam. Daca vom cerceta asa in toata ziua, vom afla; iar bateti si vi se va deschide inseamna sa facem poruncile lui Dumnezeu, ca tot cel ce va bate, cu mainile bate, iar mainile inchipuiesc lucrarea. Dumnezeu vrea nu numai sa cerem, ci sa si cautam cu luare aminte si apoi sa ne ostenim, nevoindu-ne a fi gata la tot lucrul bun, precum zice Apostolul. Iar sa fim gata, ce insemneaza? Cand cineva vrea sa faca corabie, intai gateste toate cele trebuincioase, pana si curele, smoala si cel mai mic lucru, apoi incepe lucrarea. Asa trebuie sa fim si noi gatiti la toata fapta cea buna, sa avem toata gatirea spre a face voia lui Dumnezeu cu minte, cum vrea El si-i place. Dar oare ce insemneaza ceea ce zice Apostolul: "Voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina?" Toate cate se fac, se fac cu voia lui Dumnezeu, precum zice proorocul: "Eu, Domnul cel ce fac lumina si zidesc intunericul", sau cu lasare, precum zice: "Nu este rautate in cetate, care sa nu o fi facut Domnul", rautate numind lucrurile cele intristatoare, care se fac pentru pedeapsa noastra, precum este: foametea, ciuma, seceta, bolile, razboaiele. Toate acestea nu se fac cu voia lui Dumnezeu, ci cu lasare, fiindca le lasa Dumnezeu sa ni se intample pentru folosul nostru. Pe acestea nu vrea Dumnezeu sa le voim, nici sa nu ne silim ca sa ne vina. Cum am zice de pilda: Prin slobozirea lui Dumnezeu o cetate este pradata, dar nu-i voia lui Dumnezeu ca noi insine sa-i dam foc s-o ardem, sau s-o daramam. Dumnezeu lasa sa vina asupra cuiva vreo boala sau scarba, dar nu voieste ca si noi sa scarbim pe acela, sau sa zicem: "De vreme ce este voia lui Dumnezeu sa se imbolnaveasca, pentru ce sa-mi fie mila de dansul?". Sau insusi cel cu ispita sa nu zica in inima sa: "De vreme ce Dumnezeu vrea sa patimesc fie boala, fie scarba, pentru ce sa ma pazesc eu, sau pentru ce sa primesc mangaiere". Dumnezeu nu voieste nicidecum acest lucru de la noi. Dar ce voieste El sa vrem noi? Voia Lui cea buna se savarseste in cele ce se fac dupa poruncile Lui, adica: sa ne iubim unul pe altul, sa facem milostenie, si altele asemenea. Aceasta este voia lui Dumnezeu cea buna. Dar cea placuta care este? Orice bine ar face cineva, nu poate sti daca il face precum este placut Domnului. Se intampla sa gaseasca cineva o saraca frumoasa, fara parinti; ii place si o ia si o hraneste ca pe o saraca. Acesta bine a facut, pentru ca a implinit porunca lui Dumnezeu. Acest bine insa fiind cu oarecare patima omeneasca, nu este placut lui Dumnezeu. Placut este cand face cineva milostenie fara nici un gand omenesc, cu numai din insasi bunatatea, din insasi milostivirea, atunci cand este placut. Iar desavarsirea este cand face cineva milostenie sau orice alta fapta buna, fara indoiala, fara pregetare, fara greutate, ci din toata puterea, cu toata voia si cu atata dragoste, incat socoteste ca el se foloseste din acea facere de bine si nu ca pe altul foloseste, iar dand milostenie se bucura ca si cand ar lua, iar nu ar da el. Atunci se socoteste ca face voia lui Dumnezeu cea buna, placuta si deplina. Aceasta insemna a face poruncile lui Dumnezeu cu pricepere. Negresit, nu este fapta mai buna ca milostenia, caci aceasta singura poate mantui pe om, precum zice poroorocul: "Mantuirea sufletului este bogatia omului". Si iarasi in alt loc: "Cu milostenia sterget-ti pacatele tale". Insusi Domnul a zis: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". N-a zis: postiti, precum posteste si Tatal vostru cel ceresc; nici n-a zis: fiti curati, precum si Tatal vostru este curat, ci zice: "Fiti milostivi, precum si Tatal vostru cel ceresc este milostiv". Pentru ca numai aceasta fapta buna se aseamana cu Dumnezeu. Inca si in Sfanta Evanghelie unde arata despre a doua venire a Domnului, numai pentru milostenie si nemilostivire arata. Cu toate acestea, si aceasta se cuvine sa o facem cu pricepere, ca scopul milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca sa i se indestuleze tarina cu bogata roada si Dumnezeu ii blagosloveste tarina, si nu iese din scopul lui; altul face milostenie ca sa nu i se primejduiasca corabia, si Dumnezeu o pazeste; altul pentru sanatatea copiilor lui, si Dumnezeu ii indeplineste cererea; altul face numai ca sa fie slavit si Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine, si-l cinsteste. Si orice voieste fiecare ii da (cand stie ca nu i se pagubeste sufletul din aceasta). Dar acestia toti si-au luat plata lor si cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindca si scopul lor n-a fost pentru folosul ce viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic si fiindca fiecare din cei de mai sus si-au luat plata pentru milostenia facuta, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este si unul care face milostenie numai ca sa scape din munca vesnica. Acesta numai pentru sufletul sau a facut binele, insa nu este precum vrea Dumnezeu, caci inca se afla in starea fiului, ci ca un argat slujeste stapanului sau ca sa ia simbrie si sa castige. Asa face si acesta, ca sa ia plata de la Dumnezeu. Caci trei sunt starile din care facem binele, precum zice Marele Vasile, dupa cum v-am spus si alta data: starea slugilor, cand facem bunatatea temandu-ne de Dumnezeu si de munca; starea argatilor cand o facem cu nadejde de plata; sau cand o facem pentru insusi binele si pentru dragostea de Dumnezeu; atunci suntem in starea fiilor, caci fiul nu face voia parintelui sau de frica, si nici ca sa aiba plata de la el, ci iubindu-l se sileste sa-l cinsteasca si sa-l odihneasca pentru ca sa-l veseleasca. Asadar, suntem datori sa facem milostenie pentru insusi acest bine, fiindu-ne mila unul de altul, ca de niste madulare ale noastre; sa facem bine altuia ca si cum noi insine am fi ajutati de el, si asa sa dam ca si cum noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflam in starea fiului precum am zis. Sa nu zica cineva ca eu sunt sarac si n-am cu ce sa fac milostenie; ca de nu poti da cat bogatii aceia de care scrie Sfanta Evanghelie, da macar doi banuti, ca femeia aceea vaduva si saraca, si Dumnezeu ii primeste de la tine mai mult decat darurile acelora, iar de nu ai nici atat, milostiveste-te spre vecinul tau, si-l ajuta macar cu lucrul. Nu poti nici aceasta? Mangaie pe fratele tau cu cuvantul. Nu poti nici cu aceasta sa-l ajuti? Cel putin cand se va tulbura fratele tau asupra ta si se va mania, fa mila cu dansul si sufera mania lui, vazandu-l suparat de vrajmasul. In loc sa-i zici un cuvant ca sa-l tulburi mai mult, taci, si cu aceasta miluiesti si sufletul lui si-l scoti de la vrajmasul. Asemenea, de-ti va gresi fratele, milostiveste-te si-i iarta greseala, ca sa iei si tu iertare de la Dumnezeu, care zice: "Iertati si vi se va ierta!". Si cu aceasta, faci mila sufletului fratelui tau, iertandu-i greseala cu care ti-a gresit; caci ni s-a dat putere sa iertam unul pe altul la gresale. Iata, neavand nimic cu care sa miluiesti trupul, de vei vrea, poti sa miluiesti sufletul si faci mai mare mila; caci cu cat sufletul este mai cinstit decat trupul, cu atat si mila facuta de el este mai mare decat cea facuta trupului. In scurt, nimeni nu poate sa zica ca nu poate sa faca milostenie, caci, fiecare, dupa puterea lui si dupa starea lui poate face binele, numai sa se sileasca ca ceea ce face sa faca cu pricepere, precum am zis, ca cel ce lucreaza cu pricepere este mester iscusit si zideste casa lui cu temei. Drept aceea zice si Evanghelia, ca intelepciunea zideste casa ei pe piatra si nu o poate misca nici un vant potrivnic.

  Iubitorul de oameni Dumnezeu, sa ne dea sa intelegem si sa facem cele ce auzim, ca sa nu fie spre osanda cuvintele acestea in ziua judecatii.

  Ca Lui i se cuvine slava in veci,

Amin!