Astazi praznuim innoirea bisericii ce­lei noi, preaslavita si mare din Ierusalim, nu aceea pe care a zidit-o Solomon impa­ratul, pe muntele Moria, ci aceea pe care binecredinciosul imparat Constantin impreuna cu cea vrednica de lauda, maica sa Elena, au facut-o pe muntele Golgota preaminunata. Si au curatat si innoit si Sfantul Loc, cel spurcat eu necuratia idolilor.

   Ca, dupa Patima cea de bunavoie a lui Hristos si dupa Invierea si Inaltarea la cer, Sfantul Loc, pe care s-a savarsit mantuirea noastra, era urat si spurcat de norodul cel urator de Hristos. Iar, mai vartos Adrian paganul imparat, toate locurile cele sfinte le-a spurcat cu dracesti idoli si jertfe. Ca pe locul cetatii celei preafrumoase a Ierusalimului, cea stricata de Tit, Adrian a zi­dit o cetate cu numele sau si a numit-o Elia, ca el asa se numea, Elia Adrian. Atunci a poruncit ca sa se astupe morman­tul Domnului cu tarina si cu pietre mari. Iar pe muntele acela, unde Domnul a fost rastignit, a zidit o capiste zeitei sale Venera cea spurcata, punand intr-insa idolul ei. Iar deasupra mormantului celui dum­nezeiesc a pus un alt idol, acela al zeului Jupiter. Si in locul unde Mieluselul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine jertfa lui Dumnezeu Tatal, pentru pacatele noastre, acolo se aduceau jertfe spurcate dracilor si se savarseau necurate pacate. Asemenea si in Betleem, unde Cel preacurat din preacuratul pantece S-a nascut I-a pus pe ido­lul Adon, ca acel loc sfant sa se spurce cu Iucrurile de rusine. Iar unde a fost templul Iui Solomon, acolo a zidit o capiste ido­Ieasea. Si a poruncit sa nu indrazneasca nimeni a numi cetatea aceea lerusalim, ci Elia. lar toate aeestea s-au facut, vrand ca si pomenirea numelui lui Iisus Hristos sa o piarda de pe pamant, pentru aceea si ce­tatea intru care Hristos multe semne a fa­cut, a numit-o cu alt nume. lar la locurile unde S-a nascut si unde S-a rastignit si S-a ingropat, a facut lacasuri dracesti, ca, adica, neamul ce vine sa uite cu totul pe Hristos si locurile acelea, pe unde au um­blat picioarele lui Hristos, sa nu Ie mai po­meneasca nimeni, niciodata. Insa a pierit el insusi, ticalosul...

   Locul cel sfant, iarasi, I-a proslavit Imparatul slavei. Ca a ridicat pe imparatul Constantin si pe maica sa Elena si, lumi­nandu-i pe dinsii cu lumina sfintei cre­dinte, le-a pus lor la inima sa innoiasca sfanta cetate a lerusalimului si sa zideasca locas lui Dumnezeu, preafrumos, si toate sfintele locuri de spurcaciunile dracesti sa Ie curateasca si sa Ie sfinteasca. Deci, binecuvantatul imparat Constantin a trimis la acest lucru pe Sfanta Maica sa Elena, cu multime de aur, la lerusalim si a scris preasfintitului patriarh Macarie, ca sa adauge sarguinta la zidirea bisericii. Deci, ajungand Sfanta Elena la lerusalim, a stri­cat toate locasurile idolesti si idolii i-a sfa­ramat si sfanta cetate de toate spurcaciu­nile paganesti a curatat-o si a innoit-o. Si a mai aflat inca si cinstita Cruce a Domnu­lui si mormantul, indepartand tarina si pie­trele, cu care au fost astupate, si a inte­meiat acolo biserica foarte frumoasa si mare si a ingradit amandoua locurile, adica locul unde a fost rastignit Hristos si locul unde a fost ingropat, ca nu erau departe unul de altul, cum zice Evanghelistul loan: "Iar, in locul unde a fost rastignit, era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape" (loan, 19, 41-42). Deci, cu o biserica a cuprins si Golgota si mormantul Domnului. Si a fost numita biserica aceea Martirion, adica marturie. Marturie insa a invierii lui Hristos; marturisind ca la acel loc Hristos a murit si a inviat.

   Inca a mai zidit Sfanta Elena si alte biserici: in Betleem, la muntele Eleonului, la Ghetsimani si la multe sfinte locuri si le-a infrumusetat cu toata podoaba. Insa biserica cea de deasupra mormantului Domnului, mai mult decat toate, era mai frumoasa si mai mare. Dar imparateasa Elena n-a apucat sa vada sfarsitul bisericii, ca se intorsese la fiul ei si se mutase la Domnul, pana a nu se savarsi biserica. Ca n-a fost cu putinta ca o atat de minunata si mare zidire sa se savarseasca in putina vreme, ci abia in zece ani s-a zidit. Deci, savarsindu-se biserica, a poruncit dreptcredinciosul imparat ca sa se adune epis­copii din toate partile in Ierusalim la sfin­tirea bisericii. Si a venit multime multa de arhierei, ce se adunasera din Bitinia si din Tracia, din Cilicia si din Capadochia, din Siria si din Mesopotamia, din Fenicia si din Arabia, din Palestina si din Egipt, din Africa si din Tibania si din Persida, un episcop. Ci, si popor mult, fara de numar, din toata lumea se adunase, cat in hotarele Ierusalimului nu incapeau noroadele. Si s-a sfintit biserica Invierii lui Hristos in­tru aceasta luna in treisprezece zile si tot Ierusalimul s-a innoit, intru al treizecilea an al imparatiei lui Constantin. Si au ase­zat Sfintii Parinti, ce se adunasera acolo, ca sa praznuiasca in tot anul ziua innoirii, dupa asemanarea cu aceea a lui Solomon. Ca, precum Solomon, in legea veche, zi­dind o biserica preaslavita, Sfanta Sfinte­lor, pusese rinduiala ca, in toti anii, intru aceasta luna a lui septembrie, intru care a fost sfintita, sa se praznuiasca ziua innoirii· ei, despre care innoire si in Evanghelie se pomeneste : ,,Si era atunci la Ierusalim sarbatoarea innoirii templului" (loan, 10, 22), asa si Sfantul si intocmai cu apostolii imparat Constantin, in Darul cel nou, zi­dind o a doua Sfanta a Sfintelor, a oran­duit, cu Sfintii Parinti, ca innoirea bisericii celei mari din Ierusalim, care este mama tuturor bisericilor, sa fie praznuita de toate bisericile din toata lumea.

   Sa praznuim, deci, multumind lui Dumnezeu Hristos, Celui ce cu Patima si cu Invierea Sa a innoit toata faptura si a curatit sfanta sa Biserica de spurcaciunile idolesti. Dar si noi sa ne innoim, facandu-ne biserici ale Dumnezeului celui viu, lepadand pe omul cel vechi si, imbracandu-ne in omul cel nou, sa ne intoarcem de la rau­tatile noastre, care s-au invechit in noi, si sa facem lucruri bune, incepand sa um­blam intru innoirea vietii. Ca, precum oa­menii praznuiesc innoirea bisericii celei facuta de mana, asa si ingerii sa praznuias­ca biserica noastra cea sufleteasca, nefa­cuta de mana. Ca bucurie se face in ceruri ingerilor de pacatosul care, prin pocainta, se innoieste.
 

    Acesta a trait pe vremea Sfintilor Apostoli si este cel dintai care a venit din lumea pagana la credinta crestina. Era su­tas in armata romana, avand sub ascultarea sa o suta de ostasi, din ceata ce se chema Italica. A trait pe vremea imparatului Tibe­riu (14-37), iar slujba o avea in Cezareea Palestinei. Deci, macar ca era pagan din nastere, acest Corneliu, un om drept si te­mator de Dumnezeu, ducand o viata fara de prihana, facand multa milostenie sara­cilor, se ruga totdeauna lui Dumnezeu cel adevarat, pe Care Il cunostea, atat el cat si toata casa lui, din citirea cartilor Legii vechi. lar in ce chip s-a facut increstinarea si venirea lui la Hristos, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, in cartea sa, numita Faptele Apostolilor, la capitolele 10 si 11. Ca randuise Dumnezeu ca prin Sfantul Corneliu sa arate ca Imparatia lui Dumne­zeu este deschisa tuturor semintiilor pa­mantului. Deci, a vazut un Inger care I-a indemnat sa cheme· in casa lui pe Sfantul Petru, acesta aflandu-se atunci aproape de Cezareea, la Iope. Si venind Petru si vor­bind tuturor celor ce-l ascultau, de Hristos si de taina puterii Lui de mantuire, fara seaman pe lume, a trimis Dumnezeu pe Duhul Sau peste ei, crezand toti in Hristos, iar Sfantul Petru pe toti i-a botezat.

   Din traditia crestina mai stim ca Sfan­tul Corneliu, dupa o vreme, a insotit pe Sfantul Petru in multe din drumurile pro­povaduirii lui si ca, pentru ravna si vredni­cia lui, Sfantul Corneliu a fost asezat epis­cop in Cezareea Palestinei. Drept aceea, umbla din loc in loc, propovaduind cre­dinta cea noua. Cu multa staruinta, Corneliu a izbutit sa increstineze pe multi din locuitorii cetatii, in frunte cu insasi cape­tenia lor, dregatorul Dimitrie, om foarte iscusit si intelept, cu bun sfat, care a cre­zut cu toata casa lui. Deci, asezand preot pe Eunomie si cu multumirea de a vedea pe credinciosii din cetate crescand in cre­dinta, in nadejde si in dragoste, Sfantul Corneliu isi incheie viata apostoleste, du­candu-se catre Domnul.
 

    Sa aveti instiintare, fratilor, ca intru aceasta zi este inainte-praznuirea Inalta­rii Cinstitei Cruci a lui Hristos, pe care a fost pironit Domnul nostru Iisus Hristos si a pierdut blestemul stramosilor, care se pricinuise din neascultare si din sfatul dia­volului si din gustarea cea de demult, prin care eram cazuti cu tot neamul omenesc. Pentru aceea, Stapanul, Domnul nostru, omorand gustarea cea de moarte, pe Cruce Si-a pironit trupul Sau cel ce n-a gustat din gustul cel amar, ca sa-mi aduca mie nepatimire prin lemnul cel facator de viata. Aceasta dorind, sa ne sarguim, fratilor, si, curatindu-ne toti sufletele si trupurile, sa ne apropiem de Sfanta Cruce cea de viata facatoare si sa ne inchinam ei si cu buze curate sa o sarutam. Ca ea curateste paca­tele noastre si ne sfinteste sufletele si prin­tr-insa neputintele noastre se vindeca, dracii fug de ea, ca stapanirea iadului, printr-insa s-a sfaramat, iar Imparatia lui Dumnezeu s-a deschis tuturor celor ce, cu credinta, i se inchina ei.
 

    Doi calugari oarecare mergeau din pustie in cetatea Tarsului, pentru o tre­buinta, si au intrat intr-o casa de straini, ca sa se odihneasca acolo o noapte. Iar, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, au aflat acolo trei tineri, care aveau cu ei o desfranata ; si tulburandu-se au sezut, insa unul din frati, scotandu-si din traista Evanghelia a inceput a citi. Iar desfranata, daca a vazut pe batrin citind, a lasat pe tineri si, venind, a stat aproape de batran. Iar batranul, impingand-o pe ea, a zis: "Mare pacoste imi esti. O, ceea ce esti pa­timasa fara de rusine, cum nu te-ai sfiit a veni aici si a sta aproape de noi?" Iar ea a raspuns, zicind: "Nu, parinte, nu te scarbi de mine, macar ca sunt plina de tot felul de pacate. Ca si pe desfranata ceea ce a venit de demult, Stapanul; Domnul Dum­nezeul tuturor, nu a lepadat-o". Iar batra­nul a zis catre dansa: "Dar desfrinata aceea nu s-a mai intors de la Hristos, la pacate" . Iar ea a zis batranului: "Nadaj­duiesc si eu spre Fiul lui Dumnezeu celui viu, ca, din ceasul acesta, si eu nu ma voi mai intoarce la pacate, daca ma vei po­vatui pe mine, la calea pocaintei". Iar ei i-au fagaduit, zicandu-i : "Te vei mantui, de ne vei asculta pe noi". Deci ea, lasand pe tinerii aceia si toate castigurile sale, a mers dupa acei batrini.

    Si au dus-o in manastirea de fecioare si au tuns-o in cinul calugaresc si, dand-o egumenei, s-au dus. Iar ea, in pocainta pe­trecand pana la batranete, multa intelep­ciune a castigat si, minuni facand, s-a odih­nit cu pace. Si era numele ei Maria.