Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decāt heruvimii si mai marita fara de asemanare decāt serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvāntul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)


Luna lui Martie in ziua dintai: pomenirea Preacuvioasei Mucenite Evdochia samarineanca.


Aceasta Sfanta era din cetatea Iliopolis, samarineanca din Libanul Feniciei si a trait prin veacul al III-lea, din nastere fiind necredincioasa si inchinatoare la idoli. Si, fiind ea peste masura de frumoasa si petrecandu-si viata in desfranare, pe multi ii atragea la sine cu farmecul ei si, prin aceasta, stransese multa avutie, incat, si in alte tari i se dusese vestea.

A crezut, insa, mai tarziu, in Hristos. Ca, trecand prin cetatea aceea un pustnic, anume Ghermano, si aceasta luandu-si salas aproape de locuinta Evdochiei, din randuiala lui Dumnezeu, se intampla ca ea auzea din casa ei, neincetatele cantari, citiri si rugaciuni, pe care le facea Sfantul, in odaia lui, cuvinte de suflet folositoare, de evlavie si intoarcere la Dumnezeu, cuvinte cum nu mai auzise ea niciodata. Si s-a cutremurat sufletul desfranatei, cu deosebire atunci cand a auzit cuvintele: "Vai voua, bogatilor!" Deci, luminandu-se la cuget si scarbita de viata pe care o ducea, Evdochia a mers la omul lui Dumnezeu, rugandu-l s-o invete calea mantuirii. Si asa, invatand dreapta credinta de la Sfantul Ghermano, iar Sfantul Botez primindu-l de la Sfantul Episcop Teodot, Evdochia si-a schimbat si viata. Ea a impartit toata averea ei, cea multa, saracilor, dand slobozenie la toti robii si s-a dus intr-o manastire, unde traia in smerenie si in pocainta.

Deci, ducandu-se vestea de venirea ei la credinta crestinilor si parata fiind la imparatul Aurelian (270-275), acesta a poruncit sa fie prinsa. Dar, atata putere si atatea semne minunate a savarsit Sfanta Evdochia, incat imparatul insusi s-a imblanzit fata de dansa. Murind insa Aurelian, Sfanta a fost prinsa din nou, pe vremea cand Diogen era dregator in Iliopolis, si, fiind pusa la chinuri, Sfanta a dovedit atata putere de rabdare, incat insusi dregatorul, zguduit, a pus-o in libertate. I s-a taiat capul, insa, sub dregatorul Vichentie, urmasul lui Diogen, dupa ce a indurat din nou cumplite si inspaimantatoare chinuri, pentru credinta.

Si astfel, Sfanta Evdochia, cea care in tinerete fusese o desfranata, s-a mutat la cer, dobandind cununa muceniciei, pentru Hristos, Dumnezeului nostru, slava!





 
Intru aceasta zi, pomenirea Sfintei Domnina, cea din Cir.

Aceasta s-a nascut din parinti binecredinciosi si bogati. Si, daruindu-se pe sine lui Dumnezeu din tinerete, in pustnicie si in celelalte grele patimiri ale trupului petrecea. Ca, facandu-si o coliba langa gradina maicii sale, acolo vietuia, cu lacrimi necurmate, nu numai fata udandu-si, ci si imbracamintea ei, cea de par, fiindca niste haine ca acestea purta. Iar, la cantatul cocosilor, intra in sfanta biserica, impreuna cu toata multimea credinciosilor, si cantare de lauda aducea Stapanului tuturor. Iar, ca hrana, avea linte muiata in apa. Si toata osteneala aceasta o rabda, macar ca era slaba la trup. Si, invelindu-se, cu totul, cu broboada, n-a vazut nici ea fata cuiva, nici altul fata ei si vorbea, incet si fara mestesug, cu cei ce se intampla. Deci, acestea petrecand ea ziua si noaptea, la preaiubitul sau Mire Hristos s-a suit, prin faptele ei, cele lui Dumnezeu placute.





Intru aceasta zi, cuvant despre faptul cum Sfantul Epifanie a luat, cu mestesug, de la Ioan, episcopul Ierusalimului, argint si l-a impartit, ca milostenie, la saraci si la scapatati.

Oarecand a venit un diacon de la Ierusalim si a spus lui Epifanie, episcopul Ciprului, cele despre Ioan, episcopul Ierusalimului, ca, adica, este iubitor de argint si banii, adunandu-i, nu-i da celor ce sunt in nevoie. Si Ioan aceasta locuise in manastirea marelui Harion, cand Epifanie vietuise cu dansul. Deci, Epifanie a scris epistola lui Ioan sa miluiasca pe cei ce sunt la nevoie; dar Ioan nimic n-a facut din cele scrise in epistola.

Si, nu dupa multa vreme, a zis Epifanie catre mine: "Vino, dar, fiule, sa mergem la Ierusalim si, inchinandu-ne, ne vom intoarce." Si, plecand din Cipru, am plutit cu corabia in Cezareea lui Filip si, de acolo, ne-am suit in Ierusalim. Deci, venind si rugandu-ne, ne-am dus la Episcopie. Si a vazut Ioan pe Epifanie si s-a bucurat cu bucurie mare. Si a zis Epifanie lui Ioan: "Da-mi mie, frate, o casa, pentru a petrece aici cateva zile." Si ne-a dat noua prea buna locuinta. Deci, in fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masa, si bucate si bauturi scumpe si de multe feluri ne aducea noua la masa, si, nici din acestea, saracii nu aveau parte.

Deci, odata, a zis Epifanie catre Ioan: "Da-mi mie, o, parinte Ioan, argint cu imprumut, caci am sa hranesc pe niste barbati ciprioti. Sa ma falesc, zicea, inaintea acestora, cu argintul tau. Cele preabune din casa ta da-le, dar, robului tau spre slava ta si voi fi laudat pentru lucrurile tale. Numai tine minte tot ceea ce imi dai, ca sa ti le intorc pe urma". Si a adus Ioan, inaintea lui Epifanie, mult argint. Si a zis Epifanie catre Ioan: "Mai este la tine si alt argint spre pastrare, parinte?" Si a zis Ioan catre Epifanie: "Destul iti este tie acum acesta, pentru trebuinta ta, parinte." Si a zis Epifanie catre Ioan: "Adu-l si pe acela, parinte, ca sa fim de mirare la oaspeti." Iar el, aducand si pe celalalt, a zis Epifanie catre Ioan: "Da-mi mie tot ceea ce face faima, celor slobozi." Si a zis Ioan catre Epifanie: "Toate cele ce desfata pe oamenii tai, primeste-le si fa placere celor pe care ii ospatezi."

Si Epifanie, luand argintul, greu ca la o mie cinci sute de livre, am mers in casa cea data noua de catre Ioan, unde eram gazduiti. Si era un oarecare cumparator de argint, cu numele Asterie, care venise de la Roma la Ierusalim, pentru negutatorie. Pe acesta, chemandu-l si aratandu-i argintul si tocmindu-se si facand targ cu dansul Epifanie, i l-a vandut lui, luand pe la dansul aur. Si Epifanie, luand aurul, noaptea si ziua, il impartea celor ce erau in nevoie. Si trecand cateva zile, a zis Ioan catre Epifanie: "Da-mi mie argintul, pe care l-am dat tie imprumut." Si a zis Epifanie catre Ioan: "Ingaduie-ma putin, frate, ca am sa hranesc pe oaspeti si toate ti le voi da." Deci, trecand alte cateva zile, a zis Ioan catre Epifanie, pe cand stam noi in biserica, unde este Lemnul cel mantuitor: "Si acum, zic tie, da-mi mie argintul, pe care ti l-am imprumutat." Deci, Epifanie a zis lui Ioan cu liniste: "Ti-am spus tie, parinte, ca ti-l voi da." Deci, Ioan, de multa manie umplandu-se, l-a apucat si l-a tinut de rasa pe Epifanie si a zis catre dansul: "Nu vei iesi, nu vei sta, nu vei fi in pace, pana nu-mi vei da mie argintul, pe care l-ai luat de la mine, facatorule de nedreptate, Epifanie. Da Bisericii cele ale Bisericii."

Pentru toate acestea nu s-a tulburat Epifanie. Ci, era aceeasi liniste intr-insul. Si a petrecut Ioan vreme de doua ceasuri, tinand si ocarand pe Epifanie. Si toti cei care erau de fata nu mai puteau asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci, Epifanie, deloc mahnindu-se, a suflat in fata lui Ioan si, indata, acesta a orbit si frica a cazut peste toti cei ce stateau de fata. Deci, a cazut Ioan inaintea lui Epifanie, ca sa se roage lui Dumnezeu, ca iarasi sa vada. Iar acesta i-a zis: "Du-te si inchina-te cinstitei Cruci si iti va da tie ceea ce ceri." Dar el sta neclintit, rugandu-se lui Epifanie. Si, invatandu-l, Epifanie si-a pus pe dansul mana sa si s-a deschis atunci ochiul lui cel drept. Deci, il ruga Ioan si pentru ochiul sau cel stang. Ei a zis Epifanie catre Ioan: "Nu este al meu, fiule, lucrul acesta, ca, Dumnezeu l-a inchis, Dumnezeu l-a deschis. Si a facut aceasta dupa cum a voit, ca sa ne inteleptim."

Iar Ioan, dupa ce a fost pedepsit si certat pe Cel Drept, s-a facut cuvios intru toate, si milostiv pentru saraci si lipsiti. Dumnezeului nostru slava!





Intru aceasta zi, cuvant despre cum se cade sa fie invatatorul.

Mai intai voi povesti cele spuse de marele Ioan Gura de Aur, care, multora le-a fost de folos. Ca, zice, mare la suflet se cade a fi invatatorul, iar mandru, cu barbatie, iar nu aspru si salbatic, bland, dar nu in chipul robului, smerit cugetator, iar nu prefacut in smerit cugetator, slobod de patimi, iar nu patimas. Precum insusi Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "In tot chipul se cade sa fie invatatorul si pastorul. Ca nu este trebuinta si nici se cade numai cu un chip a face si a se purta cu cei ce sunt sub stapanirea lui. De vreme ce nici doctorii nu invata sa foloseasca numai o singura doctorie la toti cei bolnavi, nici carmaciul nu stie numai o singura cale in lupta cu vanturile. Deci, se cade sa fie invatatorul strain si instrainat de marirea desarta, departat de mandrie si sa nu primeasca mita si imbunari, nebiruindu-se de pantece, nici de manie, cuprinzandu-se. Ci se cade sa fie indelung rabdator si bland din toata puterea, smerit cugetator si milostiv, ales, daruitor si iubitor de suflete, cinstit si invatator, neinaltat, apropiat, stapanitor, tuturor folositor, neprimind plata, incercat si smerit, nerobit, vesel si lin, ca lesne sa lupte si sa biruiasca. Iar de lipsa de masura a tuturor rautatilor, sa se fereasca si liber sa fie. Nici intru asprime atatandu-se, nici in stare de rob cazand, ci spre cei buni smerit se cuvine a fi, iar spre cei salbatici, stapan, de vreme ce unii socotesc ca blandetile sunt o fapta buna, iar altii, barbatia cea aspra. Deci, spre aceia, de trebuinta este a se purta cu smerenie, iar, spre acestia cu barbatie, pentru ca aceasta stinge ingamfarea cea din slabaticie si foloseste tuturor, chemandu-i la smerita cugetare."

Acest lucru aratandu-l, marele Vasilie zice: "Fiindca inteleptul Solomon a zis, ca este vreme pentru tot lucrul, apoi, se cade a sti, ca, este vreme si de smerenie si de stapanire, si de mustrare si de mangaiere, si de crutare si de indraznire, si de bunatate si de asprime, adica, pentru tot lucrul. Ca uneori se cade a arata smerenie si a-i numi pe toti fii, intru smerenie, dupa glasul Domnului, iar alteori, cand ar cere trebuinta, a lua si a arata stapanirea, pe care ai dat-o Domnul, spre zidire, iar nu spre risipire. Si, in vremea mangaierii, se cade a arata bunatate, iar in vremea asprimii, a arata ravna spre fiecare. Asemenea, i se cade a lua hotarare dreapta dupa pravila."

Inca si de Dumnezeu purtatorul Isidor, ucenicul fericitului Ioan Gura de Aur, zice: "Se cade carmuitorului sa fie si bun, dar si infricosator, ca cei ce fac bine sa indrazneasca, iar cei ce gresesc sa nu se leneveasca. Pentru ca, una fara alta, mai curand lipsa de stapanire, decat stapanire este. Ca de ar fi fost toti supusi si iubitori de fapte bune, atunci numai de bunatate ar fi fost trebuinta. Sau de ar fi fost toti iubitori de pacate atunci, numai frica le-ar fi trebuit. Iar de vreme ca asa, era randuit, ca sa fie, intre cei pastoriti, si buni si rai, cu dreptate este, dar, ca pe amandoua acestea sa le obisnuiasca invatatorul si inainte-statatorul. Ca bunatatea sa intareasca pe cei buni si intregi la minte, iar frica sa taie, deodata, rautatea celor ce gresesc. Deci, dar, acestea si cele asemenea cu acestea, necunoscandu-le vrajmasii dumnezeiescului Ioan, dobitoceste si cu necunostinta il urau pe el, si-l socoteau ca pe un om manios. Deci, de pofteste cineva episcopie, bun lucru doreste, insa i se cade lui sa fie si bun si aspru, ca invatatura cea de la Sfinti parinti sa nu se ocareasca, ci, mai mult, fara primejdie si laudata sa fie, Dumnezeului nostru slava, acum si pururea!







  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE