Luna ianuarie in 17 zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru
Antonie cel Mare (+356).
Acesta era de neam egiptean, din satul
Come, de langa vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a nascut
catre 250, invatand de la parinti si de la mosii sai credinta in Hristos, si a
trait pe vremea lui Diocletian si Maximian, ajungand pana in zilele
binecredinciosului imparat Constantin si a feciorilor lui. Si vazand el viata
cea patimasa a tinerilor ce invatau carte, in vremea lui, n-a voit a merge la
scoli si stia numai limba lui. Dar parintii lui, oameni cu stare fiind ei, se
ingrijeau de cresterea fiului lor si de sora lui, dupa luminile intelepciunii
crestinesti, fiind el foarte istet la minte si priceput. Deci, n-avea douazeci
de ani cand parintii lui au raposat amandoi, lasandu-l pe Antonie mostenitor al
unor averi mari.
Si intrand el odata in biserica, a
auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tanarului bogat: “Daca voiesti
sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara
in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Ma” (
Matei 19, 21). A fost ca si
cand numai pentru dansul s-a facut citirea aceasta si, intorcandu-se acasa, a
impartit saracilor averile sale, neoprindu-si pentru sine si pentru sora lui,
decat cele de trebuinta. Incredinta apoi pe sora lui unor credincioase
fecioare, iar el se facu pustnic. Deci, la inceput, se povatuia dupa viata
pustnicilor din apropiere de satul lui, culegand de la toti, ca o albina din
flori, toata fapta buna, avandu-si chilia si el tot langa sat, intarindu-se in
viata de pustie, in rugaciune, in nemancare, in iubirea de oameni. Si asa se
silea a urma lui Hristos, uramand tuturor. Si era iubit de toti din sat.
Dar, tanar fiind, Antonie a inceput
lupta cu trupul sau si a aprins vrajmasul intru el ispita dulcetilor
desfranarii. Si, aratand el atunci si mai multa sarguinta, s-a mutat mai
departe, locuind in niste morminte dintr-un cimitir paganesc. Si a slobozit
vrajmasul asupra lui tot felul de naluciri, pofte si navaliri de fiare
inspaimantatoare, aproape de deznadajduire. Si abia dupa multa vreme, a inceput
a-i trimite lui Domnul raze de usurare. “Unde erai, Doamne, cand ma luptam?” “Eram
langa tine si te ajutam, “ i—a raspuns Domnul. Si rugandu-se a simtit intarire.
Si era ca de 35 de ani.
Deci, simtind el atunci nevoie de liniste
si de singuratate, s-a suit la munte, intr-o cetatuie parasita, in care, inchizandu-se,
cineva ii aducea lui paine uscata de doua ori pe an. Si a petrecut asa, in
rugaciune si pustnicie, douazeci de ani. Si a iesit Antonie de acolo, invatat
de Dumnezeu. Si a inceput a veni lumea la el. Si s-a umplut pustia de colibe de
monahi. Si el le vorbea ca un dascal, din Scripturi, si din singura lui
iscusinta. Si le zicea: “Nimic din lume sa nu cinstiti mai mult decat dragostea
lui Hristos. Ostenelile de aici se vand cu pręt vesnic: ca putin dai si insutit
primesti. Oricat ar fi de greu, sa nu ne intristam ca si cum am pieri, sa
indraznim si sa ne bucuram ca niste mantuiti, ca Dumnezeu e cu noi.” Si altele
asemenea.
Si venind vremea prigoanelor lui
Maximian a coborat de mai multe ori si fericitul Antonie cu ucenicii lui, la
Alexandria, voind a marturisi si ei credinta si a intari pe cei ce patimeau
pentru Hristos, dar Dumnezeu a randuit pe el sa fie crutat, Sfantul imparat
Constantin dand pace crestinilor. Si stand el in singuratate cu ucenicii, a
inceput Dumnezeu a lucra vindecari minunate prin el. Deci, vazandu-se el
risipit peste masura de multimea de oameni, de bolnavi si de monahi, s-a mutat
in si mai adanca singuratate, intr-un munte inalt. Si descoperiri I se aratau
lui, cu darul lui Hristos. Iar din cand in cand se pogora la muntele cel de jos
si se intalnea cu monahii si cu oamenii din lume, care-l cautau. Si multi se
lepadau de lume si se faceau monahi.
Deci, a ajuns vestea despre el la
imparatie si Constantin Augustul si feciorii lui doreau un cuvant de la el. Iar
el, raspunzandu-le, ii ruga sa fie iubitori de oameni, de dreptate si de cei
saraci. Si tuturor le spunea: “Paziti predania parintilor si credinta cea
dreapta in Domnul Hristos!”
Cu 15 ani inainte de sfarsitul sau,
fericitul Antonie a luat cu sine, in munte, pe doi din ucenicii sai, Macarie si
Plutin. Si-I povatuia, zicand: “Nu pierdeti pustnicia si pomeniti invatatura si
sfatuirile mele!” Si a randuit sa dea Sfantului Atanasie din Alexandria haina
sa, si cojocul sau fericitului episcop Serapion, iar mormantul sau nimeni sa
nu-l stie.
Deci,
traind el o suta cinci ani, s-a mutat catre Domnul. Si viata lui a scris-o
Sfantul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunostea pe Sfantul Antonie de aproape.
Si a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit in toata
lumea ca Patriarhul si Dascalul cel adevarat al pustniciei crestinesti.
Dumnezeului nostru, slava! Amin.
Mai multe despre Cuviosul
Parintele nostru Antonie cel Mare se gasesc în Vietile Sfintilor.
Intru aceasta zi, povestire
despre Sfantul Antonie.
Marele intre parintii cei desavarsiti,
Cuviosul Antonie era inainte vazator si, fiind trecut prin ispitele dracesti,
socotea de nimic mestesugirile lor, ca si cand nu era suparat de ei. Si de
multe ori vedea cu ochii cei trupesti chiar ingeri si diavoli, cum iau aminte
la viata omeneasca, nevoindu-se fiecare din ei sa traga de partea sa pe oameni.
Si atat de mare era la fapte bune, incat certa si batjocorea duhurile cele
necurate si de multe ori le izgonea pe ele, aducandu-le aminte de surparea lor
cea din cer si de chinul lor, in focul cel vesnic.
Deci, s-a intamplat odata un lucru ca
acesta: Doi diavoli s-au sfatuit sa vie la staretul Antonie, fericindu-l pe el,
de vreme ce nimeni dintre ei nu mai cutezau sa se apropie de el cu gand rau,
temandu-se ca nu cumva sa fie ranit de dansul, ca ajunsese staretul la
nepatimire si la viata cea desavarsita si era daruit cu Preasfantul Duh. Deci,
unul din diavoli a zis catre celalalt: „Zerefere (ca asa era numele acelui
diavol), oare de s-ar pocai cineva de noi, l-ar primi pe el Dumnezeu la pocainta?
Se poate una ca aceasta, sau nu?” Raspuns-a celalalt: „Si cine poate sa stie
aceasta?” Iar Zerefer a zis: „Imi vei da voie sa merg la batranul Antonie, care
nu se teme de noi, si sa ma incredintez de aceasta de la dansul?” Raspuns-a lui
celalalt: „Du-te, dar te fereste cu dinadinsul, ca batranul este inainte
vazator si va cunoaste ispitirea ta si nu va voi sa intrebe de aceasta pe
Dumnezeu, insa, du-te, poate, cumva vei avea raspuns.”
Si mergand Zerefer la Antonie, s-a
inchipuit ca om si a inceput a plange si a se tangui inaintea lui. Iar Dumnezeu
– vrand sa se stie ca El nu-Si intoarce fata de la nici unul din cei ce vor sa
se pocaiasca, ci primeste pe toti cei ce alearga la El, si dand pilda si omului
cu pacate grele, ca El, nu s-ar intoarce chiar si de la diavolul, incepatorul
rautatii, de ar voi aceasta cu adevarat sa se pocaiasca – a tainuit, o vreme,
sfatul dracesc batranului, ca sa nu-l cunoasca. Drept aceea, Cuviosul il vedea
pe cel ce venise la dansul curat, ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, si i-a
zis: „Ce pangi asa, tanguindu-te din inima, omule, sfaramandu-mi inima si
sufletul cu lacrimile tale cele multe?” Iar diavolul cel viclean a raspuns: „Eu,
o Sfinte Parinte, nu sunt om ci diavol, pentru multimea faradelegilor mele.”
Iar batranul l-a intrebat: „Si ce voiesti sa-ti fac frate?” (Ca socotea
Cuviosul, ca pentru multa smerenie se numeste el pe sine diavol, Dumnezeu
nearatandu-i lui ceea ce se facea). Si a zis diavolul: „De nimic alta nu ma rog
tie, Sfinte Parinte, fara numai sa te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca sa-ti
arate tie, adica, de ar primi pe diavol la pocainta, sau pocainta lui cu totul
n-o ia in seama? Pentru ca daca va primi pe diavol, apoi ma va primi si pe
mine, acela ce am facut lucruri asemenea cu el.” Iar batranul i-a raspuns: „Precum
voiesti voi face, insa sa te duci astazi la casa ta, iar dimineata sa vii aici
si-ti voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta.”
Deci, ducandu-se diavolul si sosind
noaptea, si-a ridicat batranul cuvioasele sale maini spre cer si s-a rugat lui
Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca sa-i arate lui de ar primi pe diavolul, daca
s-ar intoarce la pocainta. Si indata, ingerul Domnului, stand inaintea lui, i-a
zis: „Asa graieste Domnul Dumnezeul nostru: pentru ce rogi a Mea stapanire
pentru diavol? Pentru ca el este acela care a venit cu viclesug sa te
ispiteasca.” Si a zis batranul catre inger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul
Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de la mine, incat sa nu cunosc viclesugul
dracesc?” Iar ingerul i-a zis: „Sa nu te tulburi de aceasta, caci este o
minunata randuiala a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce gresesc, ca, adica, sa
nu se deznadajduiasca pacatosii, care fac multe faradelegi, ci sa vina la
pocainta, stiind ca de la nici unul, care vine la El, nu se va intoarce
Preabunul Dumnezeu, chiar cand ar veni insusi diavolul vrajmas, cu adevarat.
Drept aceea, cand va veni la tine sa te ispiteasca si te va intreba, sa nu te
smintesti de el, ci sa-i zici astfel: „Iata ca iubitorul de oameni Dumnezeu,
niciodata nu se intoarce de la cel ce vine la El, chiar cand diavolul ar veni.
Iata, El fagaduieste a te primi pe tine, numai de vei pazi cele poruncite de
El. Iar, cand te va intreba: Care sunt cele poruncite de El?, sa-i zici, astfel
graieste Domnul Dumnezeul: Te stiu pe tine cine esti si de unde ai venit
ispitindu-ne, ca tu rautatea cea veche esti si nu poti sa fii bunatate
noua, si incepator al raului de demult fiind, nu vei incepe acum a face binele.
Ca, deprinzandu-te cu mandria, cum vei putea a te smeri la pocainta si a afla
mila? Dar, ca sa nu ai acest raspuns in ziua judecatii, ca voiai sa te
pocaiesti si nu te-a primit Dumnezeu, iata si tie iti pune pocainta bunul si
milostivul Dumnezeu – numai daca vei voi – poruncindu-ti tie aceasta: Sa stai
intr-un loc, vreme de trei ani, si, intorcandu-te spre rasarit, sa strigi cu
glas mare, ziua si noaptea, si sa zici astfel: Dumnezeule, miluieste-ma pe
mine, rautatea cea veche. Iar aceasta sa o zici de o suta de ori. Si
iarasi alta rugaciune: Dumnezeule, mantuieste-ma pe mine, inselaciunea cea
intunecata, la fel, de o suta de ori sa o zici. Si iarasi: Dumnezeule,
miluieste-ma pe mine, uraciunea pustiirii, sa o zici de o suta de ori si asa sa
strigi catre Domnul neincetat, ca nu ai trupeasca alcatuire, ca sa obosesti ori
sa slabesti. Si, dupa ce vei savarsi aceasta cu gand smerit, atunci vei fi in
randuiala ta cea dintai si te vei numara cu ingerii lui Dumnezeu. Si de va
fagadui sa faca aceasta sa-l primesti pe el la pocainta. Dar stiu ca rautatea
veche nu poate a fi bunatate noua. Si sa se scrie aceasta pentru neamurile
viitoare, ca dintru, aceasta intamplare oamenii foarte lesne se vor incredinta
sa nu mai deznadajduiasca de a lor mantuire. „Si ingerul, acestea zicand, catre
Cuviosul Antonie, s-a suit la cer.
Iar, a doua zi, a venit diavolul si a
inceput sa se tanguiasca de departe, in chip de om, ca si cum plangea si,
venind la batranul, i-a facut plecaciunea. Iar batranul, mai intai nu l-a vadit
pe el, ci numai in mintea sa il ocara. Apoi Sfantul i-a zis: „M-am rugat
Domnului Dumnezeului meu, precum ti-am fagaduit si te primeste la pocainta, de
vei plini cele ce prin mine iti porunceste Stapanul si Atotputernicul.” Iar
diavolul a zis: „Si care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu sa le fac?” Iar
batranul a raspuns: „Ti-a poruncit Dumnezeu acestea: Sa stai intr-un loc trei
ani nemiscat, privind spre rasarit si strigand, ziua si noaptea, Dumnezeule,
miluieste-ma pe mine, rautatea cea veche, zicand aceasta de o suta de ori.
Si, iarasi, de o suta de ori, sa zici: Dumnezeule, miluieste-ma pe mine,
uraciunea pustiirii, si, iarasi, de acelasi numar de ori: Dumnezeule,
miluieste-ma, pe mine inselaciunea cea intunecata. Si cand le vei face acestea,
atunci te vei numara a fi cu ingerii lui Dumnezeu, intru aceeasi slujba in care
ai fost si mai inainte.”
Iar Zerefer, lepadand indata acel
inselator chip al pocaintei, a ras tare si a zis batranului: „O, calugare,
de-as fi voit a ma numi eu insumi rautatea veche, uraciune a pustiirii si
inselaciune intuneacata, apoi as fi facut aceasta de la inceput, ca sa ma fi
mantuit. Acum, sa ma numesc eu insumi rautate veche? Nicidecum. Si cine ar
zice aceasta? Pentru ca, pana acum, eu sunt minunat in ispravi si toti, de teama,
se supun mie: cum, dar, as putea sa ma numesc eu singur uraciune a pustiiri,
ori inselaciune intunecata? Nicidecum calugare, nu, ca inca stapanesc pe
pacatosi si ei ma iubesc, eu sunt in inimile lor si ei umbla dupa voia mea, iar
a fi rob netrebnic si prost in pocainta, asta nu voiesc, batrane, nu, nu asta
sa nu fie, ca, adica, din cinstea cea mare, sa ajung intru atata necinste.” Si,
zicand acestea, si strigand, diavolul s-a facut nevazut. Iar batranul,
sculandu-se la rugaciune, a multumit lui Dumnezeu, zicand: „Adevarat ai zis,
Doamne, ca rautatea veche nu poate fi bunatate noua si incepatorul
rautatilor nu se face facator de bunatati noi.”
Si aceasta, fratilor, nu in desert
nu-am sarguit a le spune voua, ci ca sa cunoasteti bunatatea Stapanului si
milostivirea Sa, ca daca El este gata, ca si pe diavolul sa-l primeasca la
pocainta, apoi, cu cat mai mult pe om, pentru care Si-a varsat si sangele. Esti
pacatos? Pocaieste-te, ca de nu, in primejdie esti a merge cu diavolul, in
vesnica pierzare a gheenii, nu ca ai gresit, ca toti gresim si nu-i nimeni fara
de pacat, decat numai unul Dumnezeu, ci pentru ca n-ai voit a te pocai si a te
ruga Judecatorului inainte de sfarsitul tau. Iar daca, fugind de pacat, vei
placea Domnului, o, de cate bunatati te vei indulci! Pentru ca, intorcandu-te
la El inainte de sfarsit, vei afla pe Judecatorul milostiv si te vei invrednici
fericirii si cu ingerii cei luminati te vei salasui, unde este frumusetea cea
negraita a tuturor celor impacati cu Dumnezeu si veselia cea pururi fiitoare.
Pe care si noua tuturor fie a le dobandi, prin Hristos Domnul nostru, Caruia se
cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururi si in vecii
vecilor! Amin.
Cuvant din Istoria Bisericeasca a lui Socrat, Cartea 4,
cap.23.
Au venit unii din cei intelepti la dreptul Antonie
si au zis catre dansul: „Cum rabzi, o Parinte, lipsit fiind de mangaierea de la
citirea cea din carti?” Si a raspuns Antonie catre dansii: „Cartea mea, o
filosofilor, este firea celor nevazute si deschisa imi este, oricand voiesc sa
citesc intr-insa.”
Trebuie sa stiti, de asemenea, ca se
afla si alte ispravi ale Cuviosului Antonie, precum si alte ispravi ale
Cuviosului Antonie, precum si folositoare istorii despre dansul, de pilda: Cum
a aflat pe Pavel Tebeul; Cum a primit pe alt Pavel, ce se numea „cel Simplu”,
si cum l-a povatuit la calea mantuirii; Cum a vazut pe inger in chip de monah
impletind cosnite, sculandu-se la rugaciune, si iarasi lucrand, apoi iarasi
rugandu-se; Cum a vazut pe diavolul, intinzandu-si cursele sale prin lume si a
auzit un glas ca numai smerenia scapa de cursele acelea. Si altele veti afla in
Pateric despre Cuviosul acesta, ca si in viata sa, cea pe larg
scrisa de marele Atanasie.
In
aceasta zi, cuvant despre, un calugar Martirie, care a purtat pe Hristos.
In pamantul Savoriei a fost un calugar Martirie,
iubitor de Hristos, iubitor de saraci si milostiv, tanar cu vârsta, dar batran
cu mintea si viata curata avand. Deci, acesta avea un obicei de mergea, de la
manastirea sa, in alta, la un parinte duhovnicesc, pentru rugaciune. Si, odata
mergand el, a aflat pe un sarac zacand in cale si plin de rani, vrand sa mearga
si el tot acolo, dar nu putea pentru slabiciunea sa. Si fiindu-i mila
fericitului Martirie de el, si-a intins mantia sa, si luandu-l cu dragoste, l-a
dus pe el in spate. Iar cand s-a apropiat de manastire, parintele lui cel
duhovnicesc, care cu ochi proorocesti il vazuse pe el, indata a strigat catre
calugarii sai, zicand: „Alergati de graba si deschideti portile manastirii ca,
fratele Martirie vine, aducand pe Dumnezeu”. Si ajungand fratele la poarta
manastirii, s-a pogorat saracul din spatele lui si i s-a aratat lui avand
chipul precum este zugravit pe icoana Izbavitorul neamului omenesc,
Dumnezeu si Omul, Mantuitorul Iisus Hristos, si se ridica la cer sub privirea
lui Martirie. Iar pe cand se inalta, a zis catre dansul: “O, Martirie, tu nu
M-ai trecut pe Mine cu vederea pe pamant, nici Eu pe tine la cer nu te voi
trece cu vederea. Tu acum ai cautat cu mila spre Mine, si eu in veci te voi
milui pe tine.” Si, aceasta zicand, S-a facut nevazut.
Deci, intrand el in
manastire, I-a zis lui parintele cel duhovnicesc: “Frate Martirie, unde este
acela pe care l-ai adus?” A raspuns zicand: “De as fi stiut, parinte, cine
este, m-as fi tinut tare de picioarele Lui.” Atunci a spus tuturor calugarilor
ceea ce se facuse. Si l-a intrebat pe el parintele, zicandu-i: „Oare el ti se
parea greu tie, fiule?” Iar el a raspuns: „Nu, parinte, cand il duceam nu
simteam nici o greutate. Ca duceam pe Cela ce ma poarta El pe mine, Care poarta
pe toata lumea cu neosteneala si numai prin Cuvant pe toate le tine. A Caruia
este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
