Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)


 

Luna ianuarie în 15 zile: pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).

 

 

         Acesta a trait pe vremea lui Decius (250-253) si Valerian (253-260), prigonitorii crestinatatii. Si era din Egipt, din Tebaida de Sus, din parinti cu multa avutie. Si învatase carte elineasca si latineasca, precum si dreapta credinta, din nemarginita întelepciune a Sfintelor Scripturi.

         Si s-a pornit sângeroasa prigoana contra crestinilor. Iar barbatul surorii sale, lacom fiind si voind sa ia si partea de avere ce se cuvenea Sfântului, a gândit sa-l dea dregatorului spre chinuire, spunând ca este crestin. Si, aflând de aceasta Pavel, care atunci era un tânar de 20 ani, a fugit în munti, în locurile cele mai singuratice. Deci, petrecând multa vreme si povatuindu-se de Duhul Sfânt, nu s-a mai întors în lume, ci a cunoscut ca Dumnezeu i-a dat lui acest fel de vietuire. Având ca locuinta o pestera cu apa înlauntru, hrana, finice si haina de frunze. Si si-a schimbat patima sa, cunoscând lipsa si pacea patimilor si bucuriile vietii de rugaciune, apropiindu-se de Dumnezeu. Ca si-a îndelungat alergatura nevointei sale pâna la o suta treisprezece ani, ca atâta a trait. Si a fost hranit o vreme, ca si Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumatate de pâine. Si îmblânzise leii, care-i slujeau si care l-au si îngropat. Pe acesta, aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel aspru de nevointa, de lungimea vremii lui de pustnicie si ca el, mai înainte de altii, a îndraznit cel dintâi si a mers în cele mai dinauntru ale pustiului. Si l-a gasit adormit în genunchi si cu mâinile ridicate la cer în rugaciune; acesta este cel dintâi pustnic cunoscut al crestinatatii. Dumnezeului nostru, slava!

 

Mai multe despre Preacuviosul Parintele nostru Pavel Tebeul se gasesc în Vietile Sfintilor.

 

 

 

 

Întru aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Ioan, cel sarac pentru Hristos, care si Calivit, adica Colibasul, s-a numit.

 

         Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea împaratiei lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutopie, mare dregator la curtea împaratului, iar maica lui se numea Teodora. Si dintru începutul vârstei, la scoala unde învata, vazând el odata pe un calugar din manastirea neadormitilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Si vazând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat parintii lui o mica Evanghelie ferecata cu aur, ca sa o poarte cu el. Dar el, iesind din lume fara stirea parintilor, s-a facut monah. Si a petrecut multa vreme cu grea nevointa si mare râvna în manastirea lui.

         Însa, de la o vreme, din lucrarea vrajmasului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de parinti. si n-a putut birui patima, decât spunându-si gândul sau egumenului. Deci, a capatat el iertaciune si binecuvântare sa iasa din manastire si sa petreaca în zdrente, într-o coliba aproape de casa parintilor sai, îndurând umilinte, mila slugilor si a strainilor, si luptele vietii pustnicesti, fara sa se faca cunoscut, ca si când ar fi fost un strain. Si asa a petrecut el în pace si fara sa-l cunoasca nimeni, purtându-si portul lui strain, traind în chip saracacios si vazând pe parintii lui, care treceau pe lânga el si nu-l luau în seama.

         Dar când a fost sa moara, el a chemat pe maica sa si, aratându-i Evanghelia cea ferecata cu aur, s-a facut cunoscut ca este fiul lor. Si au ramas uimiti parintii lui si nu stiau ce sa faca: sa se bucure ca l-au aflat sau sa plânga pentru sfârsitul lui. Si si-a dat sufletul în mana lui Dumnezeu, lasând sa fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, parintii lui au ridicat o sfânta si slavita biserica.

Mai multe despre Preacuviosul Parintele nostru Ioan, cel sarac pentru Hristos se gasesc în Vietile Sfintilor.

 

 

 

 

Întru aceasta zi, cuvânt pentru cei ce sunt îngropati în biserici.

 

 

         Un oarecare, Valentin cu numele, judecator fiind al Ladionului, a murit. Si era el un om foarte rau si lua mita si vietuia în toate neorânduielile. Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului Mucenic Uar. Iar la miezul noptii s-au auzit în biserica aceea niste glasuri si tipete. Iar pazitorii, alergând la acel tipat, au vazut un chip groaznic si înfricosat, ferecând cu un lant picioarele acelui Valentin si tragându-l, fara mila, afara din biserica, iar el amar striga. Deci pazitorii, daca au vazut aceasta, s-au dus cu frica la locasurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde fusese pus Valentin si n-au aflat acolo trupul lui, ci, cautându-l, departe de biserica l-au aflat, aruncat într-o groapa si cu picioarele legate, precum îl trasesera din biserica.

         Drept aceea, sa cunoasca toti lucrul acesta, ca acei ale caror pacate sunt grele, si daca au fapte vrednice de osânda, chiar daca ar porunci cineva, sa-i îngroape pe ei în locuri sfintite, apoi în locurile acelea sfinte nu primesc nicidecum izbavire. Ci, pârâti fiind de însasi pacatele lor, mai amara munca vor lua. Ca locul pe nimeni nu mântuieste, ci din fapte sunt si folosul si munca. Deci, acestea cunoscându-le, sa nu ne sârguim a pune în biserica trupurile pacatosilor, care nu sunt vrednici. Sa ne aducem aminte de parintii cei din pustietati, ca nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri pustii. Ca unii, adica, de strâmtoare si de lipsuri au murit, iar altii de fiare au fost mâncati, iar altii cu tot felul de nevoi s-au lipsit de viata aceasta; dar sufletele lor împreuna cu îngerii se bucura, întru lumina vietii celei vesnice. Drept aceea, si noi sa ne sârguim a avea pocainta si milostenie, blândete si înfrânare si tot felul de fapte bune, ca sa ne facem partasi vietii celei vesnice.

 

 

 

 

Întru aceasta zi, învatatura despre cereasca Împaratie si despre vesnica osânda.

 

 

         Daca atunci, când intram într-o cetate mare, întemeiata de oameni, în lumea aceasta, macar ca stim bine ca dupa putina vreme se va risipi, dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai saturam de frumusetile ei, de poduri, de gradini, de curti, de palate, încât am pofti mereu sa tot umblam printr-însa, pentru frumusetile ei, apoi, cu cât mai mult nu se vor desfata cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui Dumnezeu, în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceata cea de-a pururea a frumusetii celei mai presus de orice asemanare? Si iarasi, dupa cum atunci când, intrând la curtea unui împarat pamântesc, vedem palate mari, împodobite cu marmura, cu aur si cu argint, iar dupa aceea putem vedea pe împaratul si barbatii vrednici stându-i înainte în podoabe marete, iar împaratul îmbracat în porfira si încoronat cu pietre scumpe, macar ca toate acestea sunt stricacioase, apoi cu cât mai vârtos nu se va bucura cel ce va intra la Dumnezeu, întru cereasca Împaratie, neputând a se satura de frumusetile si de slava Lui cea pururi fiitoare? Si precum când, intrând cineva într-o vie sadita de oameni, o vede pe ea vesela, îngrijita si cu tot felul de poame si flori împodobita, încât ar voi sa tot umble mereu prin ea si a se veseli de vederea ei, macar ca este stricacioasa, apoi cu cât mai mult cel ce a intrat în cetatea lui Dumnezeu, daca va fi împlinit poruncile lui Dumnezeu, întru aceasta lume, de câta slava duhovniceasca nu se va bucura, întru lumina cea negraita si întru slava cea netrecatoare, vazând pe Stapânul, Domnul tuturor, cu a Sa marire stralucind si luminându-i pe toti cei drepti, cu mult mai vârtos decât soarele acesta.

         Dar, sa spunem ceva si despre munca cea fara de sfârsit, prin pilda veacului acestuia, asa cum am aratat si pentru bunatatile cele fara de sfârsit.

         Cum vom putea suferi chinul viermelui celui neadormit, noi, care aici nici împunsaturile tântarilor si ale mustelor celor slabe nu le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în paturile noastre, ne sârguim sa le prindem si pe unii si pe altele? Si ne scarpinam cu unghiile trupul, ca si cum i-am fi de vreun folos, pentru acea slaba împunsatura. Apoi, cum vom suferi noi cu usurinta gheena focului? Noi, care nu putem suferi arsita soarelui, ci fugim la umbra sau în casa cautând odihna. Si cum vom suferi întunericul cel mai de dedesubt si scrâsnirea dintilor? Noi care acum, nici o zi nu putem suferi o camera întunecoasa, nefiind nici durere, nici plâns, nici scrâsnirea de dinti? Ci îndata ne tulburam si ne întristam, zicând: „Când vom iesi din întunericul acesta, ca sa vedem doar lumina aceasta stricacioasa?” Deci, daca unele ca acestea sunt bunatatile cele vesnice, cât si chinurile cele fara de sfârsit, precum pe rând le-am aratat, apoi sa nu ne lenevim. Sa fugim de vesnica pierzare si sa alergam la facatorul nostru, Dumnezeu. Caruia se cuvine slava, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.

 

 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE