Luna ianuarie în 15 zile: pomenirea Preacuviosului
Parintelui nostru Pavel Tebeul (227-341).
Acesta a trait pe vremea lui
Decius (250-253) si Valerian (253-260), prigonitorii
crestinatatii. Si era din Egipt, din Tebaida de Sus,
din parinti cu multa avutie. Si învatase
carte elineasca si latineasca, precum si dreapta
credinta, din nemarginita întelepciune a Sfintelor
Scripturi.
Si s-a pornit sângeroasa
prigoana contra crestinilor. Iar barbatul surorii sale, lacom
fiind si voind sa ia si partea de avere ce se cuvenea Sfântului,
a gândit sa-l dea dregatorului spre chinuire, spunând ca este
crestin. Si, aflând de aceasta Pavel, care atunci era un tânar
de 20 ani, a fugit în munti, în locurile cele mai singuratice. Deci, petrecând
multa vreme si povatuindu-se de Duhul Sfânt, nu s-a mai
întors în lume, ci a cunoscut ca Dumnezeu i-a dat lui acest fel de
vietuire. Având ca locuinta o pestera cu apa
înlauntru, hrana, finice si haina de frunze. Si si-a
schimbat patima sa, cunoscând lipsa si pacea patimilor si bucuriile
vietii de rugaciune, apropiindu-se de Dumnezeu. Ca si-a
îndelungat alergatura nevointei sale pâna la o suta
treisprezece ani, ca atâta a trait. Si a fost hranit o
vreme, ca si Ilie, de un corb, care-i aducea în fiecare zi o jumatate
de pâine. Si îmblânzise leii, care-i slujeau si care l-au si
îngropat. Pe acesta, aflându-l, marele Antonie s-a minunat de locul lui cel
aspru de nevointa, de lungimea vremii lui de pustnicie si ca el,
mai înainte de altii, a îndraznit cel dintâi si a mers în cele
mai dinauntru ale pustiului. Si l-a gasit adormit în genunchi
si cu mâinile ridicate la cer în rugaciune; acesta este cel dintâi
pustnic cunoscut al crestinatatii. Dumnezeului nostru,
slava!
Mai multe despre Preacuviosul
Parintele nostru Pavel Tebeul se gasesc în Vietile Sfintilor.
Întru aceasta zi,
Preacuviosul Parintele nostru Ioan, cel sarac pentru Hristos, care
si Calivit, adica Colibasul, s-a numit.
Acesta a fost din Constantinopol, pe vremea
împaratiei lui Leon cel Mare (457-474), fiind fiul lui Eutopie,
mare dregator la curtea împaratului, iar maica lui se numea Teodora.
Si dintru începutul vârstei, la scoala unde învata,
vazând el odata pe un calugar din manastirea
neadormitilor, s-a aprins de focul slujirii lui Hristos. Si
vazând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat parintii lui o
mica Evanghelie ferecata cu aur, ca sa o poarte cu el. Dar el,
iesind din lume fara stirea parintilor, s-a
facut monah. Si a petrecut multa vreme cu grea
nevointa si mare râvna în manastirea lui.
Însa, de la o vreme, din lucrarea
vrajmasului, a început el a fi muncit cumplit de patima dorului de
parinti. si n-a putut birui patima, decât spunându-si gândul
sau egumenului. Deci, a capatat el iertaciune si
binecuvântare sa iasa din manastire si sa
petreaca în zdrente, într-o coliba aproape de casa
parintilor sai, îndurând umilinte, mila slugilor si a
strainilor, si luptele vietii pustnicesti, fara
sa se faca cunoscut, ca si când ar fi fost un strain.
Si asa a petrecut el în pace si fara sa-l
cunoasca nimeni, purtându-si portul lui strain, traind în
chip saracacios si vazând pe parintii lui,
care treceau pe lânga el si nu-l luau în seama.
Dar când a fost sa moara, el
a chemat pe maica sa si, aratându-i Evanghelia cea ferecata cu
aur, s-a facut cunoscut ca este fiul lor. Si au ramas
uimiti parintii lui si nu stiau ce sa faca:
sa se bucure ca l-au aflat sau sa plânga pentru sfârsitul
lui. Si si-a dat sufletul în mana lui Dumnezeu, lasând sa
fie îngropat în coliba lui. Iar peste mormântul fericitului, parintii
lui au ridicat o sfânta si slavita biserica.
Mai multe despre Preacuviosul Parintele
nostru Ioan, cel sarac pentru Hristos se gasesc în Vietile Sfintilor.
Întru aceasta zi,
cuvânt pentru cei ce sunt îngropati în biserici.
Un oarecare, Valentin cu numele,
judecator fiind al Ladionului, a murit. Si era el un om foarte
rau si lua mita si vietuia în toate neorânduielile.
Iar trupul lui a fost îngropat în biserica Sfântului Mucenic Uar. Iar la miezul
noptii s-au auzit în biserica aceea niste glasuri si
tipete. Iar pazitorii, alergând la acel tipat, au
vazut un chip groaznic si înfricosat, ferecând cu un lant
picioarele acelui Valentin si tragându-l, fara mila,
afara din biserica, iar el amar striga. Deci pazitorii, daca au
vazut aceasta, s-au dus cu frica la locasurile lor. Iar a doua
zi au deschis înaintea tuturor mormântul unde fusese pus Valentin si n-au
aflat acolo trupul lui, ci, cautându-l, departe de biserica l-au
aflat, aruncat într-o groapa si cu picioarele legate, precum îl
trasesera din biserica.
Drept aceea, sa cunoasca
toti lucrul acesta, ca acei ale caror pacate sunt grele,
si daca au fapte vrednice de osânda, chiar daca ar porunci
cineva, sa-i îngroape pe ei în locuri sfintite, apoi în locurile
acelea sfinte nu primesc nicidecum izbavire. Ci, pârâti fiind de
însasi pacatele lor, mai amara munca vor lua. Ca
locul pe nimeni nu mântuieste, ci din fapte sunt si folosul si
munca. Deci, acestea cunoscându-le, sa nu ne sârguim a pune în
biserica trupurile pacatosilor, care nu sunt vrednici.
Sa ne aducem aminte de parintii cei din pustietati,
ca nu în biserici zac trupurile lor, ci în locuri pustii. Ca unii,
adica, de strâmtoare si de lipsuri au murit, iar altii de fiare
au fost mâncati, iar altii cu tot felul de nevoi s-au lipsit de viata
aceasta; dar sufletele lor împreuna cu îngerii se bucura, întru
lumina vietii celei vesnice. Drept aceea, si noi sa ne
sârguim a avea pocainta si milostenie, blândete
si înfrânare si tot felul de fapte bune, ca sa ne facem
partasi vietii celei vesnice.
Întru
aceasta zi, învatatura despre cereasca
Împaratie si despre vesnica osânda.
Daca atunci, când intram
într-o cetate mare, întemeiata de oameni, în lumea aceasta, macar
ca stim bine ca dupa putina vreme se va risipi,
dar când începem a umbla printr-însa, nu ne mai saturam de frumusetile
ei, de poduri, de gradini, de curti, de palate, încât am pofti mereu
sa tot umblam printr-însa, pentru frumusetile ei, apoi, cu cât
mai mult nu se vor desfata cei ce se vor învrednici a intra în Cetatea lui
Dumnezeu, în Ierusalimul cel de Sus, când vor începe a gusta din dulceata
cea de-a pururea a frumusetii celei mai presus de orice asemanare?
Si iarasi, dupa cum atunci când, intrând la curtea unui
împarat pamântesc, vedem palate mari, împodobite cu marmura, cu
aur si cu argint, iar dupa aceea putem vedea pe împaratul
si barbatii vrednici stându-i înainte în podoabe
marete, iar împaratul îmbracat în porfira si
încoronat cu pietre scumpe, macar ca toate acestea sunt
stricacioase, apoi cu cât mai vârtos nu se va bucura cel ce va intra la
Dumnezeu, întru cereasca Împaratie, neputând a se satura de
frumusetile si de slava Lui cea pururi fiitoare? Si precum când,
intrând cineva într-o vie sadita de oameni, o vede pe ea vesela,
îngrijita si cu tot felul de poame si flori împodobita,
încât ar voi sa tot umble mereu prin ea si a se veseli de vederea ei,
macar ca este stricacioasa, apoi cu cât mai mult cel ce a
intrat în cetatea lui Dumnezeu, daca va fi împlinit poruncile lui
Dumnezeu, întru aceasta lume, de câta slava duhovniceasca
nu se va bucura, întru lumina cea negraita si întru slava cea
netrecatoare, vazând pe Stapânul, Domnul tuturor, cu a Sa
marire stralucind si luminându-i pe toti cei drepti,
cu mult mai vârtos decât soarele acesta.
Dar, sa spunem ceva si despre
munca cea fara de sfârsit, prin pilda veacului acestuia,
asa cum am aratat si pentru bunatatile cele
fara de sfârsit.
Cum vom putea suferi chinul viermelui
celui neadormit, noi, care aici nici împunsaturile tântarilor
si ale mustelor celor slabe nu le putem suferi? Ci, învârtindu-ne în
paturile noastre, ne sârguim sa le prindem si pe unii si pe
altele? Si ne scarpinam cu unghiile trupul, ca si cum i-am
fi de vreun folos, pentru acea slaba împunsatura. Apoi, cum vom
suferi noi cu usurinta gheena focului? Noi, care nu putem suferi
arsita soarelui, ci fugim la umbra sau în casa cautând
odihna. Si cum vom suferi întunericul cel mai de dedesubt si
scrâsnirea dintilor? Noi care acum, nici o zi nu putem suferi o
camera întunecoasa, nefiind nici durere, nici plâns, nici
scrâsnirea de dinti? Ci îndata ne tulburam si ne întristam,
zicând: „Când vom iesi din întunericul acesta, ca sa vedem doar
lumina aceasta stricacioasa?” Deci, daca unele ca acestea sunt
bunatatile cele vesnice, cât si chinurile cele
fara de sfârsit, precum pe rând le-am aratat, apoi sa
nu ne lenevim. Sa fugim de vesnica pierzare si sa
alergam la facatorul nostru, Dumnezeu. Caruia se cuvine
slava, acum si pururea si în vecii vecilor! Amin.
