Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)



Luna ianuarie în 12 zile: pomenirea Sfintei Mucenițe Tatiana (+235).

 

         Aceasta a fost din Roma veche, pe vremea împărăției lui Alexandru Sever (223-235), din părinți credincioși, tatăl ei, în trei rânduri, a fost în dregătoria de guvernator și se bucura de multă cinste în senatul roman, neștiindu-se că era creștin. Și a crescut fericita în casa părinților ei, cu bună cuviință și cu frică de Dumnezeu și cu bucurie se împărtășea din tainele nepieritoare ale credinței. Și, ajungând ea în vârstă, n-a voit să se mărite, ci își petrecea viața în curăție și în dragostea lui Hristos, dorind din tot sufletul să-I fie mireasă Lui, Căruia Ii slujea ziua și noaptea, jertfindu-se pe sine și cu fapte bune împodobindu-se. Deci, fericită că și părinții ei binecuvântau această hotărâre, Tatiana cu și mai mare râvnă slujea Domnului, încât s-a învrednicit și de cinstea de a fi diaconiță a Bisericii din Roma, după rânduielile de atunci ale Bisericii.

         Și Împăratul, pe vremea aceea, nu prigonea el însuși, dar lăsa pe dregătorii mai mici să facă ce vor cu creștinii. Și, pornindu-se prigoana contra creștinilor, din partea necredincioșilor, a fost prinsă și Tatiana, mărturisind că este creștină. Și, nevoind ca sa se lepede de Hristos, din porunca mai-marilor cetății, a fost pusă la chinuri și munci cumplite: bătăi, scoaterea ochilor, golătatea trupului, scrijelirea pe trup cu bricele, aruncarea în temniță, tăierea sânilor, aruncarea la fiare, spânzurarea și strujirea trupului la stâlp, aruncarea în foc. Dar toate le-a îndurat cu putere de Sus, de parcă nici o durere nu simțea, dimpotrivă, cu toate schingiuirile prigonitorilor, ea neîncetat vestea poporului de față, puterea și chemarea lui Hristos, că mulți necredincioși veneau la credința Mântuitorului. Deci, au poruncit să i se taie capul și, împreună cu ea, s-a tăiat capul și tatălui ei.

         Și se află capul ei astăzi în Catedrala Mitropoliei Olteniei, din Craiova, adus în țară de evlaviosul Domn Neagoe Basarab.

 

Mai multe despre Pătimirea Sfintei Mucenițe Tatiana fecioara și a celor împreună cu dânsa sunt scrise în Viețile Sfinților.

 

 

 

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, despre călcarea de lege.

 

         Cel ce nu face voile lui Dumnezeu, în cursa diavolului este. Că precum o pasare, chiar daca nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursă, se află în întregime în stăpânirea celui ce a pus lațul, așa și noi, prin viata și prin credința cea rea, cădem în stăpânirea diavolului. Căci grăiește Domnul: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția Cerurilor.” Și iarăși zice: „Nu vă știu pe voi, depărtați-vă de la Mine toți cei ce lucrați fărădelege.” Vedeți oare ce fel de dobândă avem dintr-o credință fără de fapte bune? Că și fecioarelor, tot așa le-a zis: „Nu vă știu pe voi!” Deci, ce au câștigat din fecioria cea cu atâta osteneală agonisită, daca nu vrea să le știe pe dânsele Stăpânul? și mai sunt, și în alte locuri din Scriptură mulți neosândiți pentru credință, dar chinuiți pentru viata lor cea rea. Dar cei ce nu păzesc poruncile, aceia de tot vor pieri. Că și fecioarele acelea, nu pentru desfrânare n-au intrat în viață, nici pentru beție, nici pentru zavistie, nici pentru rea-credință, ci numai pentru lipsa undelemnului, ca cele ce nu făceau milostenie. Că undelemnul milosteniei însemnează, ca aceea ce curățește tot păcatul și apropie pe om de Dumnezeu. Că ați auzit și pe Însuși Domnul, zicând către cei nemilostivi: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic.” și nu le-a adus aminte de nici un păcat de alt fel, ci numai atât le-a zis: „Ca n-ați făcut milostenie, nici ați hrănit pe frații mei, pentru aceea nu vă știu pe voi.”

 

 

 

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie și înălțare.

 

         Pentru ce te mândrești omule, tină fiind și gunoi. Și de ce te umfli și, mai presus de nori, te înalți? Cercetează și-ți cunoaște firea ta, că pământ ești și cenușă și, peste puțină vreme, în țărână te risipești. Acum ești mândru, și peste puțin, vierme. De ce îți înalți ceafa care, după puțină vreme, putrezește. Este mare omul ajutorat de Dumnezeu, că, părăsit fiind, și-a cunoscut neputința sa. Că nici un bine nu ai, pe care să nu-l fi luat de la Dumnezeu, pentru ce, dar, te faci minunat, trăind doar numai până dimineața? De ce te împodobești cu darul lui Dumnezeu, ca și cum l-ai fi câștigat de aiurea? Să cunoști pe Cel Preaînalt și să nu te înalți peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, să nu te lepezi de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Datatorului cel Bun. La înălțime de viață te-ai suit, dar El ți-a dat-o. Ai săvârșit vreo faptă bună, dar El ți-a ajutat, lucrând cu tine împreună. Mărturisește pe Cel ce te-a ridicat pe tine. Om ești, să nu-ți treci marginea firii. Cunoaște-ți ce-i al tău, ca și ce-i al firii tale. Să nu te lepezi, din răutate de neam și de fire, chiar daca acesta-i smerit și simplu, iar tu ai ajuns mare, că Același Ziditor pe amândoi v-a zidit. Să nu asuprești pe cel smerit, că-i mai tare decât tine și, mergând mai aproape de pământ, nu cade rău, iar cel înalt, de va cădea, se va sfărâma. Putred scaun este mândria, că cel ce șade pe ea, degrabă cade. Iar cel smerit totdeauna stă tare, și mândria nu-i clatină lui piciorul niciodată. Omul cel mândru, este ca un copac fără rădăcini, nu suferă furtuna vânturilor. Gândul cel smerit cetate își zidește și cel ce locuiește în el nesurpat este. Spuma de pe apă piere și pomenirea celui mândru nu rămâne după moarte. Cuvântul celui smerit este tărie sufletului, iar celui mândru este plin de mânie.

         Rugăciunea celui smerit trece și sosește la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuință să te lauzi. Că cel ce cade jos, de pe pământ, degrabă se scoală, iar cel ce cade de sus, capătă rană de moarte. Toiagul este chip și semn al învățăturii, că, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieții. Toiagul în mâinile calatorului este de trebuință pretutindenea și la tot lucrul. Și învățătura cea din fapte, îndreptează viața omului. Toiagul cel aruncat s-a prefăcut în șarpe. Și învățătura cea din fapte, aruncată în dulceața cea trupească, călcata și stricată se face.

 

 

 

 

Întru această zi, cuvânt din Scara, despre răbdare în ascultare.

 

         Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit niște întâmplări vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaște din pățaniile lui, că acel bărbat era om fără de patimă și curat de orice minciuna. El mi-a povestit următoarele:

         „ În mănăstirea mea din Asia, era un bătrân vestit de leneș și de nestăpânit, dar grăiesc nu judecându-l ci ca să dau pe față adevărul. Și el dobândise, nu știu cum, un ucenic mai tânăr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înțelept cu gândul. El atâta a răbdat de la un bătrân ca acela, încât multora li se părea de necrezut, căci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudălmi și necinstiri, ci până și cu lovituri cu bățul. Răbdarea lui era însă de dobitoc. Deci, văzând eu cum suferă el, în fiecare zi, rele pătimiri, în cel mai de pe urmă hal, ca un rob cumpărat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?” Iar el îmi arata fără gând rău, o dată un ochi învinețit, altă dată grumazul plin de vânătăi, iar altă dată capul plin de cucuie. Deci, cum îl știam iubitor de pătimiri, i-am spus: „Mergi bine, mergi bine, rabdă și te vei folosi.” Deci, petrecând el în acest chip la acel bătrân nemilostiv, nouă ani, s-a dus către Domnul. Si, după cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul părinților, bătrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo și i-a spus: „A murit fratele Acachie, părinte!” Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a răspuns celui ce grăia: „Bătrâne, crede-mă ca eu nu te cred.” El a zis: „Vino și vezi!”

         Atunci s-a sculat repede bătrânul și s-a dus la cimitir cu starețul fericitului luptător si, dacă, a ajuns acolo, a strigat bătrânul, ca la unul ce trăiește, către cel ce cu adevărat viază întru adormire și îi zise: „Murit-ai frate Acachie?” Iar înțeleptul, arătându-se și după moarte ascultător, răspunse marelui bătrân: „Cum e cu putință, părinte, să moară un iubitor de ostenelile ascultării?” Atunci bătrânul, care îi fusese mai înainte îndrumător, cuprins de spaimă, a căzut la pământ, curgându-i lacrimi pe față, și, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trăit de atunci înainte acolo, înțelepțește, zicând necontenit către părinți: „Rugați-vă pentru mine, ca am săvârșit ucidere!” Dumnezeului nostru, slavă!

 

 

 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE