Luna
lui februarie in 22 de zile: aflarea moastelor
Sfintilor
Mucenici din Evghenia.
In vremea paganilor imparati ai Romei, multe si sangeroase prigoniri s-au
abatut asupra crestinilor si nenumarati marturisitori au indurat chinuri
si moarte de mucenici, pentru statornicia lor in legea cea noua, a Mantuitorului
Hristos.
In lumea veche, in care cel slab era robul celui puternic, religia cea
noua a crestinilor, care propovaduia dreptatea, iubirea, pacea si buna
invoire intre oameni, era socotita un inversunat vrajmas, iar, repeziciunea
cu care se raspandea noua credinta, dovedea sfarsitul lumii vechi. Cei
ce traiau din asuprire si din silnicie nu puteau vedea cu ochi buni ridicarea
robilor, din truda carora se indestulau. De aceea, a si fost prigonita
cu atata ura, cu atata sete de sange, cu atatea chinuri cumplite, religia
crestinilor. Nu s-au cunoscut in viata omenirii chinuri mai grele, ca cele
indurate de crestini in primele trei veacuri dupa Hristos. Niciodata n-au
fost dati mortii oameni nevinovati si fara aparare, ca in vremea prigoanelor,
impotriva credintei crestine.
Pana si trupurile, celor ucisi cu grele cazne, nu erau ingropate, ci lasate
prada pasarilor si foarelor salbatice, spre mancare. Crestinii le luau
in taina, infuntand primejdia mortii si le ingropau cu cinste, prin case,
prin gradini si prin locuri ascunse de prigonitori. In acest chip, au fost
ingropate si in partile Evheniei, multime de moaste de Sfinti Mucenici,
rapusi pentru credinta in Hristos. Si, vreme indelungata, au stat acolo,
nestiute si necunoscute de nimeni.
Prabusindu-se, insa, stapanirea imparatilor pagani, iar asezarile dreptei
credinte linistindu-se, pe vremea dreptcredinciosului imparat Arcadie (395-408),
au inceput a fi scoase, din sanurile pamantului, moastele celor ucisi pentru
credinta, ca facea Dumnezeu semne la locul unde erau ingropate, dand prin
ele, tamaduiri bolnavilor si mare si buna mireasma, vrand Dumnezeu, in
acest chip, ca sa fie robii Sai preamariti. Si s-au aflat atunci, si moastele
multor Mucenici, din partile Evgheniei, al caror nume, numai Dumnezeu il
stie. Si mergand acolo, episcopul Toma, arhiereul Constantinopolului, impreuna
cu mare sobor de preoti si de credinciosi si afland sfintele moaste intregi
si nestricate, le-au asezat pe ele in biserica, cu psalmi, cu cantari si
cu miresme, dupa cuvantul Domnului: "Pazi-va Domnul oasele lor, nici unul
din ele nu se va zdrobi."
Si asa, Mucenicii Domnului, cei necunoscuti, se pomenesc din randuiala
lui Dumnezeu, la 22 februarie, in ziua aflarii cinstitelor lor moaste.
Dumnezeului nostru, slava!
Intru aceasta
zi, cuvant din Limonar, despre un mascarici, care s-a mantuit
cu doua femei
împreună.
A fost un oarecare mascarici, in cetatea Tarsul Ciliciei, anume Vavila
si avea el doua femei, numele uneia fiind Comita, iar al alteia, Nicosa.
Si acesta petrecea spurcat, facand cele placute celor ce slujesc diavolul.
Insa, odata, a mers el la o biserica si s-a intamplat a se citi la Evanghelie,
dupa a lui Dumnezeu purtare de grija, intr-acel loc, unde este scris: "Pocaiti-va,
ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor." Deci, auzind el aceasta, i s-a deschis
lui inima spre pocainta si a inceput a plange si a se ocara pe sine pentru
faptele sale, pe care le facuse. Si, indata dupa aceea, a iesit din biserica,
a chemat pe amandoua femeile sale si le-a zis: "Voi stiti cum am petrecut
spurcat, impreuna cu voi si, iata, va dou voua averea, pe care v-o fagaduisem.
Inca, va dau voua si partea mea. Deci, faceti-va voua parte intocmai din
toate, pentru ca eu, de acum, toate le las si ma voi lepada de toate si,
ducandu-ma, ma voi face calugar."
Iar acelea, daca au auzit acestea, ca si cu o gura raspunzand, i-au zis
lui: Daca la faradelegi si la pierzare sufleteasca partase ti-am fost,
acum, cand voiesti sa faci lucrul placut lui Dumnezeu, oare, ne lasi pe
noi? Si numai tu singur voiesti sa te mantuiesti? Cu adevarat, nu te vom
lasa pe tine, ci, si la lucrul cel bun, partase vom fi tie." Aceasta auzind-o,
Vavila, ducandu-se s-a calugarit si s-a inchis intr-un turn al cetatii.
Iar acelea, vanzandu-si toata averea lor, au impartit-o la saraci si, in
haine cernite imbracandu-se, si-au facut o chilie mica, aproape de turn,
si s-au inchis acolo.
Si era acest Vavila om smerit, plin de frica lui Dumnezeu, umilit si bland
si, fiind multora de folos si lui Dumnezeu placut, la vesnica viata s-a
mutat, intru Hristos Iisus Domnul nostru.
Intru aceasta
zi, cuvant al Sfantului Efrem, despre ceasul mortii.
Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Sai, iar moartea pacatosilor
este rea. Pentru care si zicea Proorocul: "Pentru ce ma tem in ziua cea
rea? Ca faradelegea mea ma va impresura." Caci, va veni ceasul nostru,
fratilor, va veni negresit si nu va trece. Singur fiind, gol, fara de ajutor,
fara de ocrotire, fara de tovarasi, negatit, fara de indrazneala, intru
lenevire, in ziua in care nu stie cand va ajunge si in ceasul, in care
nu se asteapta, cand se va desfata, cand va fi fericit, cand se va rasfata,
cand fara de grija va fi, atunci, ceasul omului va sosi, si toate desarte
vor ramane. O mica fierbinteala si toate nefolositoare si zadarnice vor
fi; ca ne ducem cu totii acolo, unde niciodata nu am mers. De multi povatuitori
iti este tie atunci trebuinta, omule, de multe rugaciuni, de multe ajutorari,
in ceasul acela al despartirii sufletului. Mare este atunci frica, mare
cutremurul, mare taina, mare primejdia acelui ce se desparte de trup si
se duce catre lumea aceea. Ca, daca aici pe pamant, mutandu-se dintr-un
loc intr-altul, cineva are nevoie de oarecare povatuitori, cu atat mai
mult, atunci, cand ne ducem in locurile cele ce sunt in veac netarmurite,
de unde nimeni nu s-a intors. De multi ajutatori, zic, iarasi ai trebuinta
in ceasul acela. Acela este ceasul omului singur si trecere nu are. Ceasul
omului singur este sfarsitul a tot ce vedem. Cumplita este trecerea, dar
toti o vom cerca. Stramta si cu necaz este calea, dar toti vom calatori
pe dansa. Amar si greu este paharul, dar toti pe el, si nu pe altul, il
vom bea. Mare si nearatata este taina mortii si nimeni a o povesti nu poate.
Plangem si suspinam, dar nimeni, dintre oameni, nu este, care poate sa
ne ajute. Celor care pleaca dincolo le stergem lacrimile ochilor, limba
lor cea arsa o racorim cu apa, urechea o punem la gura lor, sa auzim cuvintele
lor cele din urma, zicand: "Cum te vezi pe tine, frate, acum? Nu te teme,
iubitor de oameni este Dumnezeu." Acestea catre dansii le zicem. Nu este
intru noi atunci rautate, grija de bani, grija de bucate. Si, vazand taina
cea mare a mortii, ne clatinam capetele noastre si pe noi insine ne smerim
si vai si amar zicem, cand cela ce se duce de la noi, de la toti luandu-si
iertaciune si pe toti imbratisand, zice: "Ramaneti sanatosi, fratilor buni,
ramaneti sanatosi, rugati-va, stiind si cunoscand ca ma duc in cale lunga,
pe care niciodata, cu adevarat, nu am calatorit si merg, in tara straina,
unde nimeni nu ma cunoaste si in lume infricosatoare, de unde nimeni nu
s-a intors, si in pamant intunecat, unde nu stiu ce mi se va intampla,
in iad adanc si la judecata, unde ingerii nu cata la fata nimanui.
Deci, mantuiti-va, iubitii mei frati, mantuiti-va, prieteni, ca eu nu mai
sunt de acum prieten al vostru, ci strain. Mantuieste-te, buna obste de
frati, ca nu voi mai calatori cu voi impreuna. Mantuiti-va, rudenii ramaneti
sanatosi. Putin timp va trece si veti veni aici, putin, si veti veni dupa
noi, ca va asteptam sa ne ajungeti, ca eu nu mai vin la voi. Orice bine
am lucrat, plata acum am luat si orice fapta buna am trimis inainte, aceasta
ma va si intampina. De am miluit pe cineva pe pamant, in ceasul acesta
ma va milui. Ca stramt si cu necaz este ceasul acesta de acum, la iesirea
sufletului, mai presus de cat tot ceasul stramt si dureros, ca, nefiind
eu gata, m-a cuprins, si fara de roada si uscat fiind, am fost taiat. Nici
un bine ca merinde, nu am cu mine. Miluiti-ma si ajutati-ma si va rugati,
ca si eu sa aflu acolo putina odihna, ca sa dobandesc acolo, nu multa,
ci putina mila, ca am pacatuit mult." Dumnezeului nostru, slava! Amin.
