Sfantul Timotei a luat, de mic, viata calugareasca si a fost ucenic al fericitului Teoctist, staretul manastirii din muntele Olimpului, langa pustiul ce se numea Simboli, pe vremea imparatiei lui Copronim (741-775). Si, traind prin munti si prin pustietati, se nevoia in post, in infranare si in rugaciuni de toata noaptea si, cu darul lui Dumnezeu, a stins cu totul saltarile patimilor trupului si sufletului sau si s-a facut vas ales al Duhului Sfant, incat, de-a pururea, isi uda sufletul cu roua lacrimilor.

    Pentru aceasta a luat de la Dumnezeu si darul tamaduirii si puterea asupra duhurilor celor necurate si facea multe minuni cu rugaciunile sale, tamaduind neputintele, gonind din oameni duhurile rele si invatand cuvantul adevarului pe toti, care veneau la dansul cu credinta.

    Si asa petrecand intru o viata ca aceasta, de smerit slujitor al lui Hristos si al semenilor, la adanci batranete ajungand s-a mutat la Domnul.

    Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, raposand, dupa dansul, a luat scaunul Antiohiei acest fericit Eustatie barbat cu adevarat vrednic de o dregatorie ca aceasta, ca om cu viata sfanta si cu vestita intelepciune si mare cu ravna pentru dreapta credinta, care aratata a fost la marele, intaiul si cel a toata lumea Sinod de la Niceea (325) al Sfintilor Parinti, pe vremea imparatiei lui Constantin. Acolo, impreuna cu Sfintii Parinti, Eustatie a stat impotriva lui Arie, dand pe fata eretica si defaimatoarea lui invatatura, care zicea ca Fiul lui Dumnezeu este faptura, si strain de parinteasca cinste si putere. Deci, rusinand si dand blestemului acest hulitor si marturisind ca Fiul este de o fiinta cu Tatal, a pornit pe eretici impotriva lui si, mai ales, pe Eustatie al Nicomidiei si pe Teognie al Niceei.

    Asadar, dupa moartea marelui Constantin, luand imparatia Constantiu, fiul acestuia a luat, totodata si erezia lui Arie si, aparandu-l si sprijinindu-l, a dat putere arienilor, ca sa prigoneasca si sa faca rau Bisericii ortodocsilor. Si, asa, s-a intarit erezia mult, prin stapanirea si puterea aceasta fara de lege si nedreapta. Atunci, Eusebie al Nicomidiei, care, dupa izgonirea Sfantului Pavel marturisitorul, era patriarhul Constantinopolului, a intrat in Antiohia impreuna cu Teognie al Niceei, cu chip ca sunt in trecere spre Ierusalim. Si, atunci, adunand sinodul in Antiohia, impotriva acestui arhiereu al lui Hristos Eustatie, pe nedrept, l-a indepartat din scaun si din cinste l-a lepadat, scornind asupra lui invinuiri nedrepte: una, ca n-ar crede drept, ci ar fi partas ereziei lui Sabelie, iar alta, ca in desfranare ar petrece. Ca platisera o femeie desfranata sa spuna impotriva Sfantului, ca, de la dansul luand in pantece, ar fi nascut un prunc. Si a intrat femeia aceea in mijlocul sinodului, purtand pruncul pe maini, clevetind si strigand ca, de la arhiepiscopul Eustatie, a zamislit si a nascut. Si s-a jurat ticaloasa ca de la Eustatie are pruncul. Deci, judecand, au lepadat pe Sfantul si la surghiun l-au trimis.

    Dar adevarul nu intarzie sa se descopere si, pana la urma, femeia marturisi tot viclesugul. Si, ridicandu-se poporul, Sfantul Eustatie ii povatui pe toti sa nu faca varsari de sange, ci sa ramana neclintiti in dreapta credinta.

    Fericitul Ieronim si Sfantul Ioan Gura de Aur spun ca Sfantul Eustatie a fost surghiunit in Tracia si apoi in Iliria, ramanand statornic in credinta ortodoxa. Si asa, marturisitorul lui Hristos, Eustatie, rabdand acea nedreapta clevetire si izgonire, in surghiun fiind, s-a mutat catre Domnul. A murit in cetatea Filipi, din Macedonia, de unde trupul lui a fost adus in Antiohia pe cand imparatea Zenon (474-491). Este socotit unul din stalpii cei mai de seama ai Bisericii.
 

    Un frate, incepand diavolul razboi asupra lui, l-a vestit pe ava Iraclie, si, acesta, intarindu-l, i-a spus lui, despre un oarecare batran, care avea un ucenic foarte ascultator, de multi ani. Iar, odata, incepand razboi asupra lui, a facut metanie batranului, zicand: "Lasa-ma sa stau singur". Si i-a zis lui batranul: "Cauta loc si vom face tie chilie." Si, ca la o zvarlitura de piatra, a aflat un loc, unde, mergand amandoi, au facut chilie. Si a zis fratelui: "Orice iti voi zice, aceasta sa faci. Cand flamanzesti, mananca; cand insetezi, bea, cand iti este somn, dormi. Numai din chilia ta sa nu iesi pana sambata, atunci vino aproape de mine." Si s-a intors batranul la chilia sa. Iar fratele a facut cele doua zile dupa porunca, iar a treia zi, iesind din ascultare a zis: "De ce mi-a facut mie aceasta, batranul, ca nu fac rugaciuni ?" Si, sculandu-se, a cantat psalmi multi. Si, dupa ce a apus soarele, a mancat. Apoi, s-a dus sa se culce pe rogojina sa. Si a vazut un arap sezand, scrasnind cu dintii asupra lui. Si, alergand cu multa frica, a venit la batran. Si, batand la usa, a zis: "Ava, miluieste-ma si imi deschide degraba". Iar batranul, cunoscand ca nu a pazit cuvantul lui, nu i-a deschis pana dimineata. Si, deschizandu-i dimineata, l-a aflat pe dansul afara, smerit si, milostivindu-se l-a chemat inlauntru. Atunci a zis: "Rogu-ma, tie, parinte, am vazut un arap pe rogojina mea, cand m-am dus sa ma culc". Iar batranul a zis: "Aceasta ai patimit, fiindca nu ai pazit cuvantul meu".

    Atunci, dandu-i lui o randuiala a pravilei, dupa putere, l-a slobozit si incet, incet, s-a facut calugar iscusit.
 

    Un oarecare sihastru traia in pustie si avea un frate mirean, in lume, intr-un oras. Iar, dupa catava vreme, a murit fratele sau, si a ramas in urma lui un copilas de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui sau, a mers acolo si a luat pruncul si l-a dus cu sine in pustie, la chilia lui si il hranea pe el cu finice si cu alte verdeturi din pustie, de care manca si el. Si n-a vazut copilul nici un om, fara numai pe batranul sihastru, care il hranea pe el, de cand l-a dus in pustie, nici femei, nici sat, nici paine n-a mancat, nici n-a stiut ce este si nici cum este viata lumii acesteia. Ci, totdeauna, era in pustie cu batranul, postind, rugandu-se si laudand pe Dumnezeu. Si asa a petrecut, intru acea pustie, optsprezece ani, si s-a savarsit.

    Iar, dupa ingroparea lui, a inceput sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, ca sa-i descopere lui, despre acel copil, in care ceata de sfinti este randuit. Si, dupa multa rugaciune, cu osardie facuta, i-a aratat lui Dumnmezeu cele despre copil. Ca a adormit si a vazut in vis un loc oarecare intunecat si plin de toata scarba; si in mijlocul acelui loc era aruncat acel copil, zacand in mare necaz si suparare nespusa. Aceasta vazand, batranul s-a mirat si a inceput a grai catre Dumnezeu, zicand: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta ? Au doara nu era curat acest copil de toate spurcaciunile trupesti si necuratiile lumesti ? El, care in toate zilele si noptile te lauda pe Tine si postea, priveghea si se ostenea si de nici un pacat lumesc nu era atins ? Dar acum, ce este aceasta, de-l vad pe el la acel loc de necaz, pedepsit ? Dar noi, care suntem nascuti si crescuti si imbatriniti in pacate, ce nadejde de mantuire sa mai avem ? O, amar si vai mie".

    Acestea, si mai multe, cu plangere si tanguire graindu-le batranul, a stat inaintea lui ingerul Domnului si i-a zis: "Ce plangi asa, batranule, si te tanguiesti pentru acel copil, care cu adevarat, de pacatele cele trupesti si lumesti neatins a fost. Si a se ruga si a posti, si a priveghea l-ai invatat pe el, dar a se smeri, pentru ce nu l-ai invatat pe el ? Ca avea mandrie mare si inaltare intru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curatenia si viata lui cea neatinsa de lume, ca este un om mare si mare sfant, mai mult decat cei din lume; si cu acea mandrie inalta, intru inima sa, a si murit. Deci, dar, sa cunosti ca nu este nedreptate la Dumnezeu. Caci tot cel ce se inalta pe sine cu gandul, necurat este inaintea lui Dumnezeu, precum zice Proorocul". Acestea zicand, ingerul s-a facut nevazut.

    Iar batranul si-a venit in fire si in cunostinta si a tot plans neincetat, pentru soarta copilului, pana la sfarsitul vietii sale, punandu-si nadejdea in mila lui Dumnezeu. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.