Luna februarie in 4 zile:
Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Isidor Pelusiotul (+449)
Acest Sfant a fost egiptean de neam
si era rudenie cu Teofil si Chiril, arhiepiscopii Alexandriei, vietuind
pe vremea imparatului Teodosie cel Mic (408-450). Dumnezeiescul acesta
Isidor invatase multa carte si era socotit de istoricii din vremea lui
drept un filosof si un desavarsit indrumator in intelepciunea vietii si
a Sfintelor Scripturi si-si luase drept chip si pilda de viata si de lucrare
pe Sfantui Ioan Gura de Aur.
Si, inca tanar fiind, a lasat slava
lumii, bogatia si stralucirea numelui si, toate socotindu-le gunoaie, s-a
dus intr-o manastire din partile Pelusiei si s-a facut monah. Si, cu multe
sudori si osteneli infranandu-si trupul, iar sufletul infierbantandu-si-l
cu tainice si inalte descoperi, s-a facut ca un stalp viu si insufletit
al vietii monahicesti. Si, fiind el sfintit preot si egumen, se vedea de
toti ca petrecea o viata cu adevarat, dupa Sfanta Evanghelie. Si povatuia
nu numai pe cei din manastirea lui, ca au ramas de la el peste doua mii
de scrisori, prin care lumina pe scurt si in minunate cuvinte, pline de
folos, pe toti iubitorii de invatatura din toata lumea, intorcand pe pacatosi,
intarind pe cei porniti spre fapte bune, iar pe cei neascultatori, cu certarea
dumnezeiestilor dojeniri indreptandu-i, inca si pe imparati ii sfatuia
si, in scurt, talcuia si lamurea, cu mare intelepciune, tuturor celor ce
intrebau, cuvintele si marturiile dumnezeiestilor Scripturi, indreptand
obiceiurile oamenilor.
Si asa, bine vietuind si dumnezeieste
purtrandu-se, la adanci batraneti si-a savarsit viata, mutandu-se la Domnul.
Intru aceasta zi, invatatura din viata Sfantului
Isidor.
Ca un mare ravnitor pentru dreapta
credinta si puternic luptator impotriva ereticilor, ce era, fiind gata
a patimi si a muri pentru credinta cea dreapta, Sfantul Isidor scria, catre
hulitorul Tarasie: "Te intreb pe tine, cela ce ne ocarasti pe noi si te
arati aspru judecator: De te-ar pune imparatul asupra cetatii ca sa o aperi,
iar tu ai vedea zidul sapandu-se si sfaramandu-se de vrajmas, ca sa se
faca mai lesnicioasa intrarea in cetate, au n-ai sta impotriva cu toate
uneltele si armele, oprind spargerea zidului si nelasand intrarea vrajmasilor
? Acestea ai face; ca si cetatea, si pe tine sa te poti apara de vrajmasi,
si sa arati a ta credinta si supunere catre imparat. Dar noua, pe care
Dumnezeu ne-a pus dascali Sfintei sale Biserici, nu ni se cade sa stam
cu tarie impotriva unuia ca Arie, care, nu numai ca a ridicat razboi asupra
dreptcredincioasei turme a lui Hristos, ci si pe multi i-a pierdut ? Eu
pentru aceasta pricina nu tin seama de nici o primejdie, ci, mai, bine,
doresc ca toate primejdiile sa le patimesc pentru credinta".
Dar, si celelalte fapte bune ale lui
se cunosc din scrisorile sale. Fecioria, al carei pazitor era, cu deadinsul,
o lauda, mai mult decat pe alte fapte bune, numind-o imparateasa. Insa
el nu defaima nici insotirea cea legitima - legiuita -, ca zice, in epistola
sa catre Antonie Scolasticul: "Se cuvine sa asemanam, cu soarele, pe cei
ce pazesc fecioria, iar, cu luna, pe cei ce vietuiesc in vaduvia cea neprihanita,
si, cu stelele, pe cei ce locuiesc in insotire cinstita, urmand in aceasta
Sfantului Pavel, care zice: Alta este slava soarelui, alta slava lunii
si alta este slava stelelor".
Inca mai sfatuieste Cuviosul si pe
iubitorii de intelepciune, ca mai mult sa se deprinda la viata cea imbunatatita,
decat la frumoasa graire. Ca zice, intr-o scrisoare, catre Patrim monahul:
"Cu buna minte si cu darul firii esti impodobit, incat cu sarguinta te
nevoiesti ca sa graiesti frumos. Insa, calea vietii duhovnicesti, prin
faptele cele bune, sa o urmezi, mai mult decat frumoasa graire. Drept aceea,
daca doresti sa castigi rasplatirile cele fara de moarte, de frumoasa graire
ingrijeste-te putin, iar a face fapte bune, sileste-te, cu mai multa ravna,
ca, prin viata ta si prin bunele obiceiuri, sa luminezi pe cei ce sunt
intru intuneric".
Tot Sfantul Isidor mai invata ca omul
cel imbunatatit se cade sa nu se mandreasca pentru lucrurile cele bune,
ci gand smerit sa aiba despre sine: "Cela ce lucreaza fapte bune are cununa
luminata. Iar cela ce savarseste multe fapte bune, insa i se pare ca putin
bine a facut, acela, prin aceasta smerita parere despre sine, mai luminoasa
cununa va avea. Dar, este mai drept sa zic: De este in cineva gand smerit,
faptele aceluia se fac mai luminoase. Iar de nu este in el gand smerit,
apoi si faptele bune cele luminoase se intuneca si cele mari se micsoreaza.
Drept aceea, de voieste cineva ca sa-si arate faptele sale cele bune, sa
nu le socoteasca ca sunt mari, ca atunci mari se vor afla. Gandul smerit,
insotit de fapta buna, sunt ca o pereche de boi care trag jugul cel bun
a lui Hristos".
Intreaga intelepciune a Sfantului Isidor
este aratata, insa, in Epistola lui catre Paladie, episcopul Elinopolei,
prin care il invata, cu tot dinadinsul sa se fereasca de vorba cu partea
femeiasca, caci, desi Scriptura zice: "Vorbele cele rele strica obiceiurile
cele bune", apoi, vorba cu femeile, chiar si buna de ar fi, este insa in
stare a strica pe omul cel dinlauntru, in taina, prin ganduri necurate;
ca, desi fiind curat cu trupul, insa pe suflet il face necurat. Deci, Cuviosul
Isidor pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea
femeiasca si care se lauda ca nu simte patima, sfatuindu-l, ii zicea: "De
vorbele cu partea femeiasca, pe cat poti, sa fugi, bunule barbat, ca cei
ce au treapta preotiei, mai sfinti si mai curati se cade sa fie, decat
aceia care s-au dus in munti si in pustie; pentru ca acestia au grija de
sine si de popor, iar aceia, care s-au dus in pustie, au grija numai de
ei insisi. Acestora, care sunt pusi la inaltimea aceasta a vredniciei preotesti,
toti le cerceteaza si le privesc viata, iar cei ce stau prin pesteri, aceia
ranile lor le tamaduiesc, adica singuri isi pregatesc cununi. Deci, de
vei avea de facut vreo slujba la o parte femeiasca, apoi sa-ti stapanesti
ochii si, pe cele la care ai mers, sa le inveti sa priveasca cu curatie
deplina. Si, dupa ce vei grai cuvintele care pot sa le intareasca si sa
le lumineze sufletele, indata sa fugi, ca nu cumva vorba cea lunga sa inmoaie
a ta putere si sa o slabeasca. Iar, de vei voi sa fii cinstit de femei
- si, aceasta, mai ales, duhovnicescului barbat, se cade - apoi, sa nu
ai cu dansele prietesug nicidecum si atunci de dansele cinstit vei fi.
Caci, daca doar vorbesti cu dansele,
zic unii, nu primesti nici o vatamare. Eu, insa zic tie, pentru ca toti
sa se incredinteze de aceasta, ca si pietrele se sparg de picaturile de
ploaie, care cad totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce graiesc; ca, ce
este mai tare decat piatra si ce este mai moale decat apa si mai ales,
decat picaturile de apa ? Insa, desimea picaturilor ce staruie biruieste
totdeauna si firea. Deci, daca firea cea nemiscata se schimba, apoi, cum
nu va fi biruita si rasturnata voia omeneasca, cea atat de schimbatoare
?" Astfel, sfatuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povatuieste
si pe noi toti la viata cea cu intreaga intelepciune, ca nu numai sa ne
pazim de caderea trupeasca, dar si sufletul sa-l ferim intreg de gandurile
ce-l strica. Si multe fapte bune, de tot felul, invata Cuviosul pe toti,
prin scris si prin viu grai si, ajungand la adanci batraneti si placand
lui Dumnezeu, s-a sfarsit in pace.
Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre citirea
cartilor.
Un frate dintr-o manastire cu viata
de obste se lenevea spre invatatura si a intrebat pe parintele sau, zicand:
"Ce inseamna aceasta, parinte, ca, iata, ma ostenesc la Scripturi si nimic
nu inteleg". Si staretul i-a raspuns lui, zicand: "Fiule, oile, cand afla
pasune, cu multa dulceata mananca si adesea inghit hrana nerumegata, sarguindu-se
fiecare sa apuce cat mai mult si sa puna intru sine hrana, iar dupa aceea
stand, isi rumega hrana. Asa si tu, fiule, cata vreme ai ajutor si buna
vreme, invata-te pe tine cat poti, fara lenevire, din dumnezeiestile Scripturi
si te va lumina Dumnezeu; ori, din vorbele batranilor auzind, te vei deprinde
sau deprinzandu-te singur, vei intreba sau de la cei ce invata binele,
vei deprinde ceva sau Insusi Domnul, in liniste, iti va grai in inima ta
numai sa nu pierzi intru lene, vremea si puterea cea data tie de la Dumnezeu".
Intru aceasta zi, cuvant despre tacere.
Un sihastru statea in munte si sporise
in frica lui Dumnezeu, la locul acela, in partile marelui Antonie. Si multi,
din cuvintele lui si din fapte, se foloseau. Deci, asa aflandu-se el, l-a
pizmuit vrajmasul impotriva tuturor faptelor lui cele bune si i-a strecurat
in minte una ca aceasta: luand tu frica lui Dumnezeu, nu ti se cade tie,
ca sa-ti slujeasca altii, nefiind tu vrednic ca sa slujesti altora, ci
te scoala de-ti slujeste macar tie insuti. Drept aceea, dar, sa mergi si
sa-ti vinzi cosnitele tale in cetate si sa-ti cumperi cele trebuincioase
tie, apoi sa te intorci la liniste si sa nu pui aceasta greutate asupra
nici unuia. Insa, aceasta il sfatuiau pe dansul inselatorul, pizmuindu-i
linistea lui, indeletnicirea cea buna spre Dumnezeu si spre folosul multora,
pentru ca, de pretutindeni, vrajmasul se sarguieste a ne vana.
Deci, el care fusese candva minunat,
vestitul si laudatul pustnic, ca la un gand bun, supunandu-se, a iesit
din chilia sa. Dar, nu era iscusit intru cele multe mestesuguri ale diavolului;
ca mult vorbind cu o femeie, si aflandu-se intr-un loc pustiu si urmarit
de diavolul, din neluare aminte, a cazut cu dansa in pacat. Apoi, indata,
aducandu-si aminte ca s-a bucurat vrajmasul de caderea lui, a cazut intru
deznadejde, de vreme ce intristase pe Duhul Sfant, pe ingeri si pe Sfintii
Parinti, dintre care multi prin cetati au biruit pe vrajmasul. Si se intrista
de acestea foarte, neaducandu-si aminte ca Domnul gata este sa dea putere
celor ce nadajduiesc spre Dansul si, uitand de tamaduirea greselii, voia
sa se arunce pe sine spre moarte, in repejunea raului, spre desavarsita
bucurie a diavolului. Dintr-o mare durere sufleteasca ca aceasta, i-a slabit
si trupul. Si, de nu i-ar fi ajutat lui Milostivul Dumnezeu, ar fi murit
fara de pocainta, spre bucuria dracilor. Insa, mai pe urma, venindu-si
intru sine, gandea cum ar putea sa arate mai multa osteneala in pocainta
si in grea patimire, ca sa milostiveasca pe Dumnezeu, prin lacrimi si prin
tanguire. Deci, s-a dus iarasi la chilia sa si zavorandu-si usile, a inceput
a plange, asa cum ar plange deasupra unui mort si a se ruga lui Dumnezeu,
postind si priveghind cu sarguinta, pana si-a topit trupul sau de tot.
Iar fratii, dupa obicei, au inceput a veni la dansul, pentru folosul lor
si bateau in usa. Iar el le raspundea: "Nu veti putea deschide, pentru
ca am dat fagaduinta lui Dumnezeu, ca sa ma pocaiesc un an": Si le zicea:
"Rugati-va pentru mine, nevrednicul". Iar altceva nimic nu le raspundea,
ca sa nu se sminteasca, auzind de caderea lui in pacat, pentru ca era la
dansii cinstit foarte si mare intre calugari.
Deci, s-a implinit anul, pocaindu-se
cu dinadinsul. Iar spre ziua Pastilor, in noaptea invierii, intocmind o
candela dintr-un vas, a ingrijit-o si a umplut-o cu untdelemn si inca,
de seara a inceput sa se roage, zicand: "Indurate si milostive Doamne,
Cela ce voiesti ca sa se mantuiasca toti pacatosii si la cunostinta adevarului
sa vina, la Tine am scapat, Mantuitorule al sufletelor noastre. Miluieste-ma
pe mine, cela ce mult Te-am maniat si, spre bucuria vrajmasului, multe
rele am facut si, iata, ca mort sunt, ascultand la vrajmasul, iar Tu, Cela
ce pe cei necurati si nemilostivi ii miluiesti, inveti a milui pe aproapele
milostiveste spre a mea smerenie, ca nimic nu este cu neputinta la Tine,
ca langa iad s-a pogorat sufletul meu. Fa mila cu a Ta zidire, ca bun esti,
Cela ce, in ziua Invierii celei de apoi, vei ridica trupurile cele risipite
si topite, auzi-ma pe mine, ca a slabit sufletul meu si mi s-a topit ticalosul
meu trup, pe care l-am spurcat, dar m-am lipit spre frica Ta si, sculandu-ma,
am indraznit a schimba pacatul in pocainta. Doua pacate am: caderea si
deznadajduirea. Inviaza-ma pe mine, cel sfaramat. Si porunceste ca din
focul Tau sa se aprinda aceasta candela, ca, asa, sa primesc incredintare
de milostiva Ta iertare, cea cu indurare. Apoi, in cealalta vreme a vietii
ce-mi vei darui, voi pazi poruncile Tale si frica Ta nu o voi parasi. Ci,
mai cu dinadinsul, decat pana acum iti voi sluji Tie." Si acestea zicand,
in noaptea Sfintei Invieri, cu lacrimi multe graind, s-a sculat ca sa vada
de i s-a aprins candela. Si, vazand ca nu i s-a prins, iarasi cazand cu
fata la pamant se ruga Domnului zicand: "Stiu Doamne, ca dupa nevointa
mea era sa fiu incununat, dar, nepazindu-mi eu cararile mele, m-am tras
mai mult spre dulceala trupeasca si m-am aruncat in munca celor necurati.
Deci, milostiveste-te, Doamne, ca, iata, iarasi marturisesc bunatatii Tale
pacatul meu cel rau inaintea tuturor ingerilor si dreptilor si, de nu s-ar
sminti oamenii, apoi si inaintea a toata lumea as marturisi caderea mea
in pacat. Miluieste-ma pe mine cel ce ma marturisesc Tie, ca si pe altii
sa-i invat, Doamne inviaza-ma pe mine." Asa, de trei ori rugandu-se, a
fost auzit. Si, sculandu-se, si-a aflat candela luminos arzand si s-a bucurat
mult intru nadejde, ca i-a dat lui adeverire Dumnezeu. Si se minuna si
de darul lui Dumnezeu cel atat de mare si de milostiva Lui iubire de oameni.
Si se veselea cu duhul ca l-a incredintat pe el Dumnezeu de iertarea pacatului
sau, auzindu-i smerita lui rugaciune si zicea: "Multumesc Tie, Doamne,
ca in aceasta vremelnica viata m-ai miluit pe mine, nevrednicul, prin semnul
acesta mare si nou, dandu-mi mie indrazneala catre Tine. Ca ierti, cu milostivire,
sufletele cele zidite de Tine".
Asa petrecand el intru marturisire,
a rasarit ziua si, veselindu-se in Domnul, a uitat de trupeasca hrana,
in ziua aceea, de bucurie. Iar focul din candela aceea l-a pazit in toate
zilele vietii sale, adaugand intr-insa untdelemn, ca sa nu se stinga. Si
iarasi, a petrecut in dansul Duhul lui Dumnezeu, fiind stiut de toti si
tuturor de folos. Iar, cand a fost sa se duca din viata aceasta, i s-a
aratat lui de la Dumnezeu, de mai inainte, ceasul sfarsitului sau si si-a
dat cu pace sufletul in mainile lui Dumnezeu, a Caruia este slava, in vecii
vecilor. Amin.
