CUVANTUL 7

ALE CUVIOSULUI PÃRINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învãþãturi cãtre ucenicii sãi, când s-a osebit de mânãstirea sa, dupã sãvârºirea avvei Varsanufie.

CUVANTUL 7

TREBUIE SÃ NE DEFÃIMÃM PE NOI ÎNªINE

Sã cercetãm, fraþilor, din ce pricinã uneori, auzind un cuvânt prost de la altul îl trecem cu vederea fãrã a ne tulbura, ca ºi cum n-am fi auzit nimic, iar alteori nimic nu suferim ºi din orice am auzi ne tulburãm. Care sã fie pricina deosebirii acesteia, sau mai bine sã zicem aceasta se face dintr-o singurã pricinã sau din mai multe? Fiindcã nouã ni se pare cã aceastã deosebire nu numai din una, ci din mai multe pricini se face.

Uneori se întâmplã ca cineva sã se afle într-o stare de liniºte, din rugãciune, sau din aºezarea altor îndeletniciri. Atunci trece fãrã tulburare ºi suferã cuvântul cel aspru al fratelui sãu fãrã mâhnire. Sau dacã are dragoste ºi prietenie cãtre vecinul, primeºte ºi atunci graiul lui fãrã întristare ºi nu se mâhneºte orice îi va zice. Iar altul, defãimând pe cel ce-i grãieºte cuvânt de scârbã ºi nebãgându-l în seamã, nu ia aminte la cele ce îi zice ºi ca un netrebnic socotindu-l, orice i-ar zice sau i-ar face, le socoteºte ca pe niºte bârfeli ºi nu se tulburã. Pentru care spre asemãnare, o sã vã spun o pildã ce mi s-a întâmplat a o vedea eu însumi, ca sã o pricepeþi ºi sã vã feriþi.

Tot pe când eram în obºte, era acolo între fraþi unul pe care niciodatã nu-l vedeam sã se tulbure, sau sã se întristeze, sau sã se scandalizeze, cu toate cã vedeam cã mulþi fraþi îl ocãrãsc ºi-i zic cuvinte proaste. Tânãrul acela însã pe toate le suferea fãrã nici o tulburare. De aceea, pururi mã miram de rãbdarea lui cea mare ºi mult doream sã aflu cum a câºtigat o astfel de faptã bunã. Odatã, chemându-l deosebi la o parte ºi fãcându-i metanie, l-am rugat sã-mi spunã cu ce cuget se împacã, când îl defaimã unii ºi alþii ºi-l scârbesc ºi cum suferã cu atâta rãbdare. Iar el mi-a rãspuns cu mândrie, zicând: „Þi-nchipui cã stau sã ascult acele bârfeli ºi netrebnice cuvinte ce îmi zic? Eu, nici nu le socotesc graiuri de om, ci ca niºte lãtrãturi de câini”. Acestea auzind, m-am îngrijorat ºi fãcându-i metanie m-am depãrtat, zicând în gândul meu: „ºi-a aflat calea acest frate”. ªi întãrindu-mã cu Sfânta Cruce, rugându-mã ca sã mã acopere Dumnezeu ºi pe mine ºi pe acela.

Iatã dar, cã se întâmplã, precum am zis, ºi din defãimare sã nu se tulbure cineva. Aceasta însã, este pierzare desãvârºitã.

A se scârbi cineva spre fratele care îl suparã, se întâmplã, uneori din negãtire spre rãbdare, sau cum am zis, din neliniºtitã aºezare, sau din mâhnirea ce se întâmplã sã o avem uneori; poate ºi din multe altele (pentru care v-am mai grãit), sã se pricinuiascã scârbã ºi tulburare. Dar cea mai mare pricinã a oricãrei tulburãri, de vom cerceta cu de-amãnuntul, nu este alta decât pentru cã nu ne defãimãm pe noi înºine. Din aceasta nu aflãm niciodatã odihna, din aceasta se pricinuieºte toatã tulburarea ºi scârba. Nu-i de mirare dacã pãtimim noi aceasta; când auzim pe toþi sfinþii grãind cu un glas, cã nu este alt drum decât acesta, ºi vedem cã nimeni n-a putut sã-þi afle odihna pe altã cale, cum noi nedefãimându-ne ºi socotind cã mergem bine, nãdãjduim repaus? În adevãr zic, ca de ar face cineva mii de bunãtãþi ºi nu va þine drumul acesta, niciodatã nu va scãpa de întristare, nici nu se va putea pãzi sã nu scârbeascã pe altul, ci în zadar îi sunt toate ostenelile. Iar cei ce se defaimã pe sine, oriunde s-ar afla, totdeauna este vesel ºi liniºtit, precum a zis avva Pimen: „Cel ce se defaimã pe sine, orice i s-ar întâmpla, sau pagubã, sau scârbã, mai dinainte socotindu-se vrednic de ele, niciodatã nu se tulburã”. Oare este altceva mai fãrã de grijã decât aceasta? Poate va sa zicã cineva: „Cum voi putea sã mã defaim pe mine însumi, când mã mâhneºte vreun frate, dacã cercetându-mã, aflu cã nu i-am dat nici o pricinã pentru aceasta”. Adevãrul vã zic, cã de se va ispiti cineva cu de-amãnuntul ºi cu fricã de Dumnezeu, se afla pe sine vinovat ºi cã el a dat prilej acestui frate, ori cu fapta, ori cu cuvântul, ori cu chipul. Iar de i se va pãrea cã, cu nimic din toate acestea nu l-a mâhnit, atunci trebuie sã se socoteascã cum cã poate altã datã l-a întristat, în alte împrejurãri, sau poate cã a întristat pe alt frate ºi i se cãdea de atunci sã se scârbeascã, sau pentru vreun pãcat ce a fãcut ºi nu i s-a întâmplat atunci scârba, se cuvenea a fi gata pentru a primi întristarea. De aceea, în scurt zic, de se va cerceta cineva cu fricã de Dumnezeu, totdeauna se gãseºte vinovat. Chiar dacã uneori ni s-ar pãrea cã suntem liniºtiþi ºi cã de nu ne-ar fi zis cutare frate cuvânt de întristare nu ne-am fi tulburat ºi aºa ne socotim cã, cu dreptate ne tulburãm asupra aceluia zicând cã de n-ar fi venit cutare sã mã tulbure cu vorba, nu m-aº fi smintit. ªi aceasta este mare înºelãciune diavoleascã; oare cel ce ne-a grãit cuvântul a sãdit patima în inima noastrã? Nu, nicidecum. Acela n-a fãcut altceva decât cã a dezgolit patima noastrã ce o avem în suflet ºi putem sã ne folosim, de vom vrea, din acest cuvânt. Putem sã ne îndreptãm de acel ponos, de vom primi mustrarea cu gând liniºtit. Dar pentru cã (precum de multe ori v-am grãit) nu ne defãimãm pe noi înºine la orice, ba adesea gãsim acest fel de îndreptãþiri, ne asemãnãm cu un vas, foarte curat pe dinafarã, iar înlãuntru plin de împuþiciune, din care, dând cineva cu o pietricicã ºi spãrgându-l, iese afarã toatã putoarea. Deci vã întreb: acea pietricicã a pricinuit putoarea în vas, sau numai i-a dat prilej sã iasã afarã? Asemenea este ºi cel ce se îndreptãþeºte ºi zice: eu ºedeam cu pace ºi cutare cuvânt al fratelui, m-a tulburat. Lui i se pare cã era liniºtit, dar patima o avea în sufletul sãu ºi nu o simþea. Acel frate a aruncat cuvântul ca o pietricicã, care numai fãcându-i loc, putoarea a început a ieºi din inimã, iar nu ea a pricinuit-o.

Deci cel ce îºi voieºte folosul ºi îndreptarea ºi sporirea spre cele mântuitoare, nu numai cã nu i se cade sã se tulbure de un cuvânt prost sau de o faptã de întristare, ci mai vârtos se cuvine sã mulþumeascã ºi sã vadã în acel frate un fãcãtor de bine ºi un doctor al inimii lui, ca unul ce cu acel cuvânt ca, cu o doctorie, l-a fãcut sã-þi verse afarã veninul ce avea în inimã ºi cã poate de acum înainte sã nu se mai supere lesne de ispite ºi sã sporeascã înainte spre fapte bune fãrã poticnire. Ba se învredniceºte a purta ºi sarcina altui frate (oricât de grea), întocmai ca un dobitoc, care multã greutate ridicã, de este sãnãtos ºi în putere ºi chiar de i se va întâmpla ºi poticnire, îndatã se întoarce ºi nu cade, sau de va cãdea, singur se scoalã. Iar cei necercaþi ºi neispitiþi, nerãbdãtori ºi cârtitori sunt întocmai ca vitele cele slabe ºi bolnave ºi miºele, care, nu numai cã nu pot sã ducã o sarcinã cât de uºoarã, ci nici pe sine-ºi nu se pot purta; ba ºi fãrã de pricinã se poticnesc ºi neînpinse de nimenea cad, nemaiputându-se scula fãrã ajutorul altora. Sufletul nu slãbãnogeºte, nici se mârºeveºte din altceva, decât numai din pãcat. ªi aflându-se în aceastã neputinþã, cea mai micã întâmplare i se pare grea ºi de nesuferit. Iar când este neîmpilat de pãcat ºi nebiruit de patimi, atunci ºi cele mai grele întâmplãri (care de multe ori ni se par nesuferite) le trece cu veselie ºi fãrã cârtire.

Pentru aceea, întorcându-ne la începutul cuvântului, zicem cã mare folos ºi neclãtitã odihnã ne pricinuieºte defãimarea ce ne-o vom face ori la ce ni s-ar întâmpla, mai vârtos socotind cã nimic nu se clinteºte fãrã pronia dumnezeiascã. Dar va zice cineva: cum pot sã nu mã scârbesc, când am trebuinþã de ceva ºi cerând nu mi se dã? Cu adevãrat, nici atunci nu se va mâhni cineva când va zice cã Ziditorul meu ºtie mai bine ce-mi este de folos ºi poate darul sã-mi fie drept împlinirea cererii mele. Evreii, patruzeci de ani au fost hrãniþi cu manã, care un lucru fiind, se prefãcea totuºi dupã pofta gustului fiecãruia, adicã oricine ce poftea, aceea i se prefãcea la gust. Aºa ºi cineva, când va cere ou ºi nu i se dã, ci îi dã legume, sã zicã cugetului sãu: de mi-ar fi fost de folos, mi-ar fi trimis Dumnezeu cu adevãrat; ºi oare nu poate Dumnezeu ca ºi aceste ierburi sã le prefacã în gust de ou? Sã ºtiþi cã acest cuget bun ºi înfrânarea cea fãrã cârtire a poftei sale se socoteºte ca o mucenicie. Iar când cineva nu este vrednic sã-ºi pricinuiascã însuºi odihnã, sau nu ºtie sã-ºi chiverniseascã folosul sãu, mãcar de i s-ar preface cerul ºi pãmântul, tot nu se va odihni; cãci cu toate cã Dumnezeu, ca un milostiv, poartã grijã de trebuinþa fiecãruia, însa uneori îi prisoseºte omului, alteori îi lipseºte. când iconomiseºte Dumnezeu ce ne prisoseºte, ne aratã iubirea Lui cea mare de oameni ºi se cade sã-i mulþumim pentru prinosul darului; iar când nu ni se ajung nici cele trebuincioase, ne învaþã rãbdare, fãcând mângâiere lipsei lucrului celui trebuincios, cu cuvântul cel negrãit al proniei sale. Pentru aceea, întru toate ºi pentru toate sã avem ochii noºtri sus, ºi de pãtimim ori bine ori rãu, sã mulþumim lui Dumnezeu de toate câte ni se întâmplã ºi pururea sã ne defãimãm pe noi. Când ni se va întâmpla vreun bine, sã zicem ca pãrinþii noºtri, cã iconomia lui Dumnezeu este; iar de ni se va întâmpla vreun rãu, sã zicem cã pentru pãcatele noastre. Cã orice vom patimi, adevãrat este cã pentru pãcatele noastre pãtimim. Fiindcã sfinþii, deºi se ispiteau de vrãjmaºi, sufereau sau din dragostea de Dumnezeu sau pentru ca sã se proslãveascã numele Lui cel sfânt, prin strãlucirea faptelor lor celor bune spre folosul multora, sau pentru ca sã li se adauge cununile ºi rãsplãtirea de la Dumnezeu. Iar pentru noi ticãloºii, care în toate zilele pãcãtuim ºi urmãm voii patimilor noastre, nu putem zice altceva, decât cã pe dreptate pãtimim, fiindcã am lãsat calea cea dreaptã ce ne-au arãtat-o pãrinþii ºi umblãm pe drum strâmt ºi rãtãcit, defãimând pe vecin iar nu pe noi înºine, fiecare din noi aruncând pricina asupra fratelui sau la orice lucru, ºi însãrcinând greutate asupra aceluia. Fiecare din noi, se trândãveºte ºi nu pãzeºte mãcar o poruncã, iar de la vecin cerem împlinirea tuturora.

Sã luãm aminte fraþilor, ca sã nu ne înºelãm sã osândim pe alþii, pentru cã foarte rea deprindere se face. ªi de multe ori fiind întunecaþi cu totul ºi fãrã de nici o faptã bunã (mãcar cât de micã) ba ºi obiºnuiþi cu pãcate grozave ºi legaþi de patimi cumplite, pentru care s-ar cãdea ziua ºi noaptea sã plângem cu amar ºi sã ne tânguim cu toatã smerenia crezând întru inimile noastre cã nu este altul mai spurcat decât noi ºi mai întinat, ºedem ºi iscodim vorbele ºi faptele ºi miºcãrile altora, cãrora nu suntem vrednici nici curelele încãlþãmintei sã le dezlegãm, dupã cum zice cuvântul. ªi mãcar cã ºtim cã aceia au multe fapte bune, îi osândim pentru cã nu fac cutare lucru aºa ºi pentru cã nu sãvârºesc cutare facere de bine mai cu alt chip (dupã socoteala noastrã), ca sã fie desãvârºiþi. ªi zicem: bun este cutare, smerit, blând, are milostenie ºi altele dar este fãþarnic, ori iubitor de argint, ori înºelãtor. ªi mult atragem urgia lui Dumnezeu asupra noastrã. Pentru cã neavând noi nici o fapta bunã din cele care mãrturisim cã au aceia, îi osândim pe ei pentru cele ce le lipsesc, ca ºi cum noi am fi desãvârºiþi. De voim sã ne folosim, fraþilor, pe noi sã ne osândim, pe noi sã ne defãimãm, ºi de orice, pe noi sã ne socotim vinovaþi ºi greºiþi, iar nu pe fratele nostru.

Odinioarã au venit la mine doi fraþi scârbiþi unul asupra altuia. Cel mare zicea despre cel mai mic cã îi poruncesc câte ceva ºi se mâhneºte ºi mã întristez ºi eu, aducându-mi aminte de cuvântul pãrinþilor: cã de ar avea credinþã ar primi cuvântul cu bucurie.

Iar cel mai mic zicea: iartã-mã pãrinte, cã nu-mi zice cu frica lui Dumnezeu, ci cu poruncã ºi socotesc cã de aceea nu se încredinþeazã inima mea, precum zic pãrinþii. Luaþi aminte ºi vedeþi cã amândoi s-au defãimat unul pe altul.

Alþi doi fraþi, gâlcevindu-se între ei, ºi-au pus apoi metanie unul altuia cerându-ºi iertãciune, dar nu s-au împãcat sufletele lor pentru cã unul zicea cã nu i-a fãcut metanie din toatã inima, de aceea nu s-a liniºtit sufletul sãu, cã aºa au zis pãrinþii. Iar celãlalt zicea dimpotrivã: pentru ca n-a fost gãtit ºi alcãtuit mai înainte acela cu dragoste cãtre mine, înainte de a mã pleca eu lui, pentru aceea nici eu nu m-am încredinþat iertãciunii lui. Vedeþi fraþilor, înºelãciune, vedeþi rãzvrãtire de socotinþe omeneºti? Dumnezeu ºtie cât mã spãimântez când vad cã însãºi sfaturile sfinþilor pãrinþi le întoarcem dupã voia noastrã cea rea, spre pierzarea sufletelor noastre, iar nu spre folos. Cei doi despre care v-am povestit acum, în loc sa zicã unul: pentru cã eu nu am pus metanie fratelui cu plecãciune din inimã, pentru aceea nu a alcãtuit Dumnezeu adevãrata dragoste cãtre mine; iar celãlalt sã rãspundã: pentru ca eu n-am fost cu râvnã de dragoste cãtre fratele, pentru aceasta nu mi s-a liniºtit sufletul meu ºi fiecare sã se defaime pe sine ca sã se îndrepteze; ei amândoi s-au îndreptat în cuvinte ºi au aruncat vinã unul asupra altuia. Precum ºi cei doi dintâi. De unde se cuvenea sã zicã unul: pentru cã eu spun fratelui cu poruncã, de aceea nu se smereºte sã facã ceea ce îi zic; iar celãlalt sã zicã: mãcar cã fratele cu blândeþe îmi porunceºte, dar eu sunt nesupus ºi neascultãtor, neavând fricã de Dumnezeu ºi de aceea îl tulbur; - ei amândoi se fãceau buni, învinovãþind unul pe celalalt. Aceasta este dar, precum am zis, pricina cã nu sporim spre bine, nici nu ne folosim. Cã nu ne defãimam pe noi înºine ºi rãmânem smintiþi ºi întru tulburare neîncetatã totdeauna, osândind pe fratele nostru cã nu este desãvârºit întru bunãtãþi. Iar a noastrã nevrednicie, prostime ºi miºelie nu o socotim, ca sã ne dojenim ºi ca sã ne mustram pentru ce facem cele necuviincioase ºi netrebnice. Pentru aceea, bãtrânul acela, când l-a întrebat un frate zicându-i: ce ai aflat mai de folos în cãlãtoria aceasta a mântuirii, a rãspuns: nimic alta, decât a se defãima cineva pe sine. ªi l-a lãudat foarte, fiindcã adevãrat a grãit bãtrânul, cã aceasta este calea cea adevãratã a mântuirii. Tot aºa a zis ºi avva Pimen: „Cu mare suspin au intrat în aceastã casã toate celelalte fapte bune, afarã de una”. ªi fiind întrebat care este acea faptã, a rãspuns: defãimarea de sine! Iar sfântul Antonie a zis: „Aceasta este lucrarea cea mare a omului, adicã a pune asuprã-ºi greºeala sa înaintea lui Dumnezeu, ºi a rãbda pânã la sfârºitul vieþii ispitele ce îi vor veni”. Aºa aflãm în toate pãrþile: cã pãrinþii ca sa pãzeascã aceasta, toate le lãsau în grija lui Dumnezeu, pânã ºi cele mai mici, ºi aºa se odihneau. Precum bãtrânul acela care s-a îmbolnãvit ºi i-a pus un frate în bucate în loc de miere, ulei, care era foarte împotriva boalei ce avea ºi pricinuitor de primejdie, nu s-a tulburat ºi a mâncat fãrã cârtire, nepornindu-se nici mãcar cu cuvântul asupra acelui frate, ca sã-i zicã cã ºi-a bãtut joc de el. Ba ºi dupã ce a simþit acel frate ce a fãcut ºi a se tângui ºi a zice: te-am omorât pãrinte, ºi ai îngreuiat pãcatul asupra mea, cã ai tãcut, i-a rãspuns cu blândeþe zicând: nu te întrista fiule, cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, ai fi pus miere. Acum sã-i zicã cineva bãtrânului: o, pãrinte, fratele a greºit ºi îndreptare este aceasta de zici cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânc miere, miere ar fi pus. Gândiþi-vã, cã era de atâta boalã supãrat ºi de atâtea zile nemâncat ºi nu s-a supãrat asupra fratelui, ci a aruncat pricina la Dumnezeu ºi s-a odihnit. ªi bine zicea bãtrânul, ºtiind cã de ar fi vrut Dumnezeu sã mãnânce miere, s-ar fi prefãcut ºi acel ulei în miere. Iar noi, dimpotrivã, la tot lucrul învinuim pe aproapele nostru ºi-l defãimãm ca ºi cum ne-ar fi ocãrât. ªi mãcar cuvânt prost de vom auzi, îndatã îl întoarcem zicând: de nu ar fi vrut sã se mâhneascã nu mi-ar fi zis acel cuvânt. Unde este proorocul David, care zicea pentru Simei: „Lãsaþi-l sã mã blesteme cã Domnul i-a poruncit lui”. Zice vreodatã unui om ucigãtor, Dumnezeu sã blesteme pe prooroc? Pentru ce dar a zis: „Lãsaþi-l cã Domnul a poruncit?” Proorocul era înþelept ºi ºtia cã alt lucru nu revarsã Dumnezeu mai cu prisos în suflet decât ispitele ºi mai vârtos în vreme de scârbã ºi de nevoie, pentru aceea, zice: lãsaþi-l sã mã blesteme, cã Domnul i-a zis. Pentru ce? Pentru ca sã vadã Dumnezeu smerenia mea ºi sã-mi întoarcã bune în locul blestemului lui. Vedeþi cu câtã înþelepciune a fãcut aceasta proorocul? De aceea se opunea celor ce voiau sã pedepseascã pe cel ce îl blestema, zicând: Ce aveþi cu mine, voi fiii Saroiei? Lãsaþi-l sã mã blesteme cã Domnul i-a zis. Noi însã de vom auzi vreun cuvânt, îndatã ne asemãnãm câinilor, care când aruncã cineva în ei cu o piatrã, lasã pe cel ce a aruncat ºi aleargã la piatrã ºi o muºcã. Aºa facem ºi noi: lãsam pe Dumnezeu, care cu voia Lui îngãduie sã vinã ispitele, pentru ca sã curãþeascã pãcatele noastre ºi alergãm cãtre vecin zicând: pentru ce mi-a grãit cutare vorbã, pentru ce mi-a fãcut cutare lucru? ªi în loc sã ne foloseascã dintr-aceasta noi facem dimpotrivã ºi ne smintim pe noi înºine, nesocotind cã toate se fac cu pronia lui Dumnezeu pentru folosul nostru.

Domnul Dumnezeu sã ne înþelepþeascã, prin rugãciunile sfinþilor, Cãruia i se cade slava, cinstea ºi închinãciunea,

Amin!