Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)


ALE CUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învățături către ucenicii săi, când s-a osebit de mânăstirea sa, după săvârșirea avvei Varsanufie.

 

CUVÂNTUL 5

 

NU TREBUIE A SE ÎNCREDE CINVEVA ÎN ÎNȚELEPCIUNEA SA

 

 

         Înțeleptul Solomon zice la paremii: Cei lipsiți de povățuitori cad ca frunzele, iar mântuirea se săvârșește cu multă povață. Vedeți fraților, puterea cuvântului? Vedeți ce ne învață dumnezeiasca Scriptură? Ne sfătuiește să nu nădăjduim in noi înșine, nici să nu ne socotim înțelepți, să nu credem că ne putem chivernisi fără ajutor; că după Dumnezeu, negreșit avem trebuință de povățuitor, care să ne poarte de grijă și să ne chivernisească. Nu sunt mai ticăloși, nici mai lesne porniți spre cădere decât aceia care nu au pe nimeni ca să-i povățuiască pe calea lui Dumnezeu; de aceea cei lipsiți de chivernisitori cad ca frunzele. La început, frunza este verde și frumoasă, apoi se usucă puțin câte puțin și cade și este călcată de picioarele oamenilor. Așa este și omul care nu este povățuit de cineva. La început are râvnă spre post și priveghere, spre sihăstrie și spre alte bunătăți, apoi, puțin câte puțin, potolindu-se acea căldură și neavând pe cineva ca să-l sfătuiască, să-i ațâțe fierbințeala, pe neobservate se stinge de tot și din râvnă căzând în trândăvie se face rob vrăjmașilor săi, care-și bat joc de dânsul după cum le este voia. Iar pentru cei ce au la cine năzui ca să-și spună gândurile, să-și mărturisească faptele, să-și arate toate lucrurile și să primească sfătuire, zice: Mântuirea se săvârșește cu mult sfat. Nu zice să se sfătuiască cu mulți, ci ca la toate lucrurile se cade să se sfătuiască. Însă de la început se ia sfat, în care are credință și încredere. Să nu spună numai unele, iar pe altele să le tăinuiască, ci pe toate să le mărturisească și pentru toate să se sfătuiască. Unora ca acestora, mântuirea se săvârșește întru mare sfat. De nu vă va spune cineva toate gândurile sale și mai ales de nu va descoperi deprinderea cea rea și strâmba sa alcătuire, diavolul, aflând într-însul vreo voie ascunsă, vreun dreptar de viată de sine izvodit, unindu-se cu acesta, îl strică desăvârșit. Căci diavolul când vede pe cineva, că de sine nu voiește să păcătuiască, nici nu are pornire fireasca să creadă că face vreun rău, ca la acea pornire să adauge și el îndemn spre păcat, nici el nu-l supără sau silește către cele ce omul nu are pornire. Nu-i zice adică, du-te de curvește, nici mergi de fură, daca pricepe că omul nu vrea și nu primește să le facă; că nu-și bate capul diavolul să ne indemne spre cele ce nu vrem. Dar dacă află vreo voie de a noastră, înclinată spre păcat, sau vreo rânduială de sine întru noi, cu aceasta ne strica, găsind cale ușoară. De aceea se zice: Vicleanul atunci face rău, când se va alcătui cu îndreptarea noastră. Diavolul este viclean și atunci face rău când se unește cu îndreptarea noastră; fiindcă atunci sporește mai mult, atunci mai rău strică, atunci lucrează cu mai multă prisosire. Fiindcă de suntem stăpâniți de voia noastră și urmam îndreptărilor noastre, și răul pe care-l facem îl socotim drept lucru bun. Astfel, ne primejduim, fără să ne dăm seama că ne stricăm, pentru că nu pricepem nici voia lui Dumnezeu și nici nu voim a cerceta să o aflam, deoarece ne încredem în noi înșine și urmăm voii noastre. De aceea, zicea părintele Pimen, că voia noastră este zid de aramă între noi și Dumnezeu. Pricepeți puterea cuvântului? Și iarăși a adăugat: Voia noastră este o piatră ce se împotrivește voii lui Dumnezeu. De se va lepăda omul de această voie, poate zice și el: întru Dumnezeul meu voi trece peste zid. Dumnezeul meu, fără prihană e calea ta! Foarte minunat a zis! Căci dacă am trecut peste acel zid de aramă al voii noastre, precum a zis sfântul Pimen, atunci vedem că nu are prihană calea lui Dumnezeu. Apoi bătrânul zice și pentru îndreptare: Când se va uni îndreptarea cu voia noastră, atunci omul se îndărătnicește cu totul. O, ce minunată alcătuire au cuvintele sfinților! Moarte vădită este însoțirea voii cu îndreptarea, mare primejdie, mare cutremur! Acel ticălos piere desăvârșit! Căci cine îl poate face să creadă că un altul știe mai bine folosul său? Atunci cu totul se robește și urmează gândului său și așa diavolul îl surpă. De aceea, zice că vicleanul arunci face rău, când se alcătuiește cu îndreptarea noastră. Diavolul urăște glasul sfătuirii. Nu numai sfatul îl urăște dar nici însuși glasul sfătuirii nu-l poate suferi. Chiar înainte de a începe a face ceva din lucrul întrebat, chiar înainte de a vedea vrăjmașul de păzești sau nu ceea ce ai auzit, urăște însăși întrebarea ce o faci pentru folosul tău. De ce oare nu suferă nici sunetul întrebării? Fiindcă știe că prin întrebare și prin cercetare se vădesc meșteșugirile lui; de aceea se întristează mai mult decât orice când i se descoperă vicleniile, pentru că nu mai poate să înșele după cum poftește, fiindcă cu întrebarea se îndreptează sufletul. Mărturisindu-ți adesea toate gândurile, afli de la cel mai iscusit care știe: aceasta s-o faci, iar aceasta nu; aceasta este rea, iar aceasta este bună; aceasta este îndreptare, iar aceea voie. Auzi de asemenea: acum nu e vreme pentru cutare lucru; alta data: acum e vreme potrivită. Iar diavolul nu găsește vreme să te strice sau să te prindă în cursă, căci te vede pururi povățuit de altul, fiind din toate părțile întărit. Așa se săvârșește, precum am zis, mântuirea, cu mare sfat. Pe cât de mult vicleanul nu voiește și urăște sfatul, pentru că poftește să facă rău, pe atât se bucură de cei ce n-au povățuire. Pentru ce? Pentru că asemenea frunzelor cad. Vicleanul iubea pe acel frate despre care zicea părintele Macarie: Am un frate, care când mă vede, se întoarce ca un vârtej. Pe unii ca aceștia îi iubește, de unii ca aceștia se bucură totdeauna, care nu au nici un povățuitor, care nu întreabă pe cel ce poate după Dumnezeu să le ajute și sa-i îndrepteze. Dar oare diavolul acela pe care l-a văzut sfântul că purta cu el în tigvulițe, tot felul de ierburi, nu cerca și pe ceilalți frați? Nu putea să înșele pe alții, că fiecare dintre ei, cunoscând vicleșugul lui, alerga la duhovnic și-și mărturisea cugetele și afla ajutor in vremea ispitei. Pentru aceea nu putea să-i biruiască. Numai pe cel ticălos, pe care îl găsea urmând voii lui și gol de sfătuire – pentru că de la nimeni nu vrea să ceara ajutor – îl batjocorea și se întorcea diavolul de la dânsul mulțumit, blestemând pe ceilalți. După ce a spus sfântului Macarie aceasta, și cercetând sfântul, a aflat numele fratelui, a alergat la el și a aflat că acesta era pricina pierzării lui, că nu voia să se spovedească. Nu avea obiceiul să-și spună cugetele lui, de aceea se întorcea ca un vârtej pentru că vrăjmașul îl întorcea ori unde voia. Întrebându-l sfântul bătrân: Cum petreci frate? i-a răspuns: bine părinte, cu rugăciunile tale. Și iarăși zicându-i bătrânul: nu te supără gândurile? A răspuns: până acum, sunt bine! Și nu voia să mărturisească, până ce sfântul pe ocolite l-a făcut să-și spună gândurile și așa grăindu-i cuvântul lui Dumnezeu, l-a îndreptat. Venind iarăși diavolul după obicei, vrând să-l cerceteze, s-a rușinat că l-a găsit întărit, l-a aflat îndreptat, nemaiprimind înșelăciune. Întorcându-se fără nici o ispravă, și înfruntat, s-a întâlnit iară sfântul cu dânsul și l-a întrebat: cum se află fratele acela, prietenul tău? Iar diavolul, nu l-a mai numit prieten ci vrăjmaș și-l blestema zicând că și acesta s-a îndărătnicit și nu-l mai asculta, ba chiar s-a făcut mai sălbatic decât ceilalți.


         Pricepeți acum pentru ce urăște vrăjmașul sunetul îndreptării? Pentru că pururea se silește spre pierzarea noastră. Vazut-ați pentru ce iubește pe cei ce urmează voii lui? Pentru că se supun diavolului și singuri se dau robi lui. Nu cunosc la călugăr cădere din altceva, fără numai din crezământul inimii sale. Unii zic că dintr-aceasta cad, alții din altă pricină. Însă eu, precum am zis, altă cădere nu știu să fie la cineva fără numai din pricina sfaturilor inimii sale. Că nu este altă greșeală mai rea decât aceasta. De care m-a ferit Dumnezeu, că totdeauna m-am temut de această primejdie. Văzut-ai pe cineva că a căzut? Să știi că a crezut cugetelor sale. Nu este alt lucru mai greu, nu este altceva mai rău, decât a crede gândurilor sale.


         Când eram în obște, spuneam toate gândurile mele bătrânului părinte Ioan, că in viata mea, precum am zis, nu voiam să fac ceva fără voia lui. și de multe ori îmi zicea gândul: cutare lucru o să-ți zică bătrânul, pentru ce să-l mai superi? Dar eu ziceam cugetului meu: Anatema ție și învățăturii tale și mintii tale și înțelepciunii tale, că orice știi, de la dracul este. și așa mergeam de întrebam pe bătrân. Uneori se întâmpla de-mi zicea același cuvânt ce-mi spusese gândul: De aceea mă tulbura cugetul, zicându-mi: iată că s-a întâmplat ce ti-am spus, pentru ce ai mai supărat pe bătrân? Iar eu îi răspundeam gândului: acum este bine, acum este din Duhul Sfânt, iar a ta socoteală este rea, este de la diavolul și de la starea cea pătimașă. Astfel, niciodată nu mă încredeam gândurilor mele, fără întrebare. și credeți-mă, fraților, că eram la mare odihnă și la multă negrijire, cum v-am mai spus și altădată. Fiindcă auzeam că, cu multe scârbe trebuie să intre cineva întru împărăția cerurilor, iar eu mă vedeam că nu am nici o scârbă și mă temeam și eram la mare bănuială, neștiind pricina acestei odihne, până ce mi-a spus bătrânul să nu mă întristez că tot cel ce se dă pe sine în ascultarea părinților are acest fel de odihnă și este fără de grijă.


         Deci nevoiți-vă și voi, fraților ca să întrebați, și nu vă nădăjduiți spre știința voastră, pricepeți ce fel de negrijire are lucrul, ce bucurie, ce odihnă.


         De vreme ce v-am spus că niciodată nu m-am scârbit, să va spun și aceasta ce mi s-a întâmplat, tot pe când eram în obște.

 

         Odată, mi-a venit atâta întristare și atâta scârbă, că m-am înspăimântat și eram întru atâta trudă și mâhnire, încât credeam că voi pieri. Întristarea aceasta îmi venise din ispita diavolului. Aceasta bântuială e foarte grea, întunecată și fără mângâiere. Din nici o parte nu are odihnă, ci din toate părțile nevoie și strâmtorare. Curând însă, se risipește, că vine darul lui Dumnezeu în suflet și-l mângâie, că de n-ar sosi darul lui Dumnezeu degrabă, nimeni n-ar putea suferi această scârbă.


         Deci, fiind precum am zis, în acest fel de ispită și la atâta strâmtorare, într-una din zile, pe când stăteam în curtea mănăstirii, având mare greutate și mă rugam lui Dumnezeu, uitându-mă spre Biserică, vad înăuntru un bărbat în chip de arhiereu că purta omofor și a intrat in sfântul altar. Eu, care niciodată nu mă apropiam de om străin, fără de mare trebuință sau poruncă, acum, ca și cum m-ar fi împins cineva, am mers după dânsul. El, după ce a intrat înăuntrul altarului, a stat ca un ceas, ținând mâinile ridicate la cer, iar eu eram înapoia lui, rugându-mă cu multă frică, fiind cuprins de mare cutremur la vederea lui. După ce a încetat de la rugăciune, s-a întors și venea către mine. și cu cât se apropia, simțeam că se ridică de la mine întristarea și frica. După ce s-a apropiat și a stat înaintea mea, a întins mâna sa spre pieptul meu și a grăit acestea: Așteptând am așteptat pe Domnul și m-a ascultat pe mine; a auzit rugăciunea mea și m-a scos din groapa ticăloșiei și din tina noroiului; a pus pe piatră picioarele mele și a îndreptat pașii mei și a băgat în gura mea cântare nouă, lauda Dumnezeului nostru. Toate aceste stihuri zicându-le de trei ori, mă bătea pe piept. Apoi a ieșit afară. Și îndată s-a făcut în inima mea lumina dulce, bucurie, mângâiere și mare veselie, și m-am aflat cu totul schimbat din întristarea ce-o aveam. După ce a ieșit, eu alergam după dânsul vrând să-l întâlnesc, dar nu l-am mai putut ajunge, căci se făcuse nevăzut. Din acel ceas, din mila lui Dumnezeu, nu știu să mă mai fi ispitit nici de întristare, nici de frică, ci m-a acoperit Dumnezeu până acum prin rugăciunile acelor sfinți bătrâni.


         V-am povestit acestea, fraților, vrând să vă arăt câtă odihnă și negrijire are cel ce nu se încrede în sine; cu câtă întemeiere și adeverire trăiește cel ce nu nădăjduiește în mintea sa și nici nu crede gândului său, ci spre Dumnezeu aruncă nădejdea sa și spre cei ce pot, după Dumnezeu, să-l povățuiască.


         Deci, fraților, învățați-vă și voi să întrebați și să cereți sfat; să nu nădăjduiți în voi înșivă, nici să credeți ceea ce va zice cugetul vostru, că foarte bună este întrebarea. Întrebarea este smerenie, este bucurie. Să nu se trudească cineva astfel în zadar, că nu se va putea mântui într-alt chip, decât numai așa.

 

         Poate va zice cineva, că de nu va avea pe cine să întrebe ce să facă? Adevărul va zic, de va vrea cineva din toată inima să facă voia lui Dumnezeu, nu-l va părăsi Dumnezeu, ci pururea îl va povățui după vrerea sa. Iar de nu va vrea să facă voia lui Dumnezeu, iar vă zic adevărul, că și la prooroc de va merge, după inima lui cea răzvrătită, va primi răspuns de la prooroc precum zice Scriptura: de va greși, prooroc grăind, eu am rătăcit pe proorocul, zice Domnul.


         Drept aceea, avem datoria să ne întoarcem cu toată puterea noastră spre voia lui Dumnezeu și să nu credem inimii noastre, ci chiar de va fi vreun lucru bun, până nu vom auzi de la vreun sfânt că bun este acel lucru, să nu ne încredem în noi înșine că bine am făcut și cum că, cu cuviință este să se facă. Încă și după ce ne vom sârgui după puterea noastră, se cade iarăși să ne spovedim în ce chip am făcut, pentru ca să ne încredințăm de l-am făcut bine și iarăși atunci încă să nu fim fără de grijă, ci să așteptăm și judecata lui Dumnezeu, precum se spune despre sfințitul părintele Agaton, că a răspuns când a fost întrebat: și ție îți este frică părinte? Știu că m-am silit din toata puterea să fac voia lui Dumnezeu, dar nu știu dacă a plăcut sau nu lui Dumnezeu fapta mea; că alta este judecata lui Dumnezeu și alta a oamenilor.


         Domnul Dumnezeu să ne acopere de primejdia celor ce fac voia lor și să ne învrednicească să ținem calea părinților noștri. Că lui se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, în veci,

Amin!

 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE