Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)


ALE CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU DOROTEI

Multe feluri de învataturi catre ucenicii sai, când s-a osebit de mânastirea sa, dupa savârsirea avvei Varsanufie.

 

CUVÂNTUL 6

 

PENTRU NEOSÂNDIREA APROAPELUI

 

 

         Fratilor, de am reciti cuvintele sfintilor batrâni adesea si le-am tine minte totdeauna, n-am fi bagat de seama de dânsele. Pentru ca de am fi cu luare aminte si la faptele cele mai mici si de ne-am feri de dânsele cu paza, netrecându-le deloc cu vederea, n-am cadea în cele mari si grele pacate. Pentru ca, va încredintez ca din aceste greseli mici si din nebagarea de seama cu care ne obisnuim a zice: ce este aceasta sau aceea, se face obisnuinta rea în suflet si începem a defaima si pe cele mari. Mare pacat este osândirea aproapelui! Nu uraste Dumnezeu altceva mai mult si nici nu este alt pacat mai rau decât osândirea, întru care rautate nu cade cineva decât numai din nebagarea de seama a celor mici, cum am zis mai sus. Ca, obisnuindu-te a primi cea mai mica meteahna asupra vecinului si a zice: ce este de voi auzi ce graieste acest frate? Sau ce este de voi zice si eu un cuvânt? Si ce este de voi iscodi ce merge sa faca acest frate, sau acel strain? Începe mintea sa-si lase pacatele sale si cerceteaza pe ale altora. Din aceasta se naste clevetirea, osânda, defaimarea si apoi, din parasirea lui Dumnezeu, însuti cazi în cele ce ai osândit pe altul. Iar necercetând cineva rautatile sale, nici plângându-si mortul sau, (precum au zis parintii), nici odinioara nu se va putea îndrepta pe sine întru ceva, fiindca îsi pierde vremea iscodind lucrurile vecinului sau. Si alt nimic nu atâta atâta mânia lui Dumnezeu, si nici nu despoaie pe om de darul lui Dumnezeu ca sa caza în parasire, decât grairea si osândirea aproapelui. Sa stiti si aceasta ca: alta este a cleveti, alta a osândi si alta a defaima.

 

         A cleveti este când cineva zice ca cutare a spus minciuni, sau s-a mâniat sau a curvit, sau altceva asemenea a facut. Acesta a grait rau împotriva aproapelui, adica a vestit pacatul aceluia cu patima. Iar a osândi este când cineva zice ca cutare este mincinos sau betiv, sau curvar. Unul ca acesta a osândit toata starea sufletului aceluia si a hotarât pentru toata viata lui ca într-acest chip este, încredintat ca este asa. si greu lucru este! Ca alta este a zice ca s-a mâniat si alta ca este mânios si a hotarî, precum am zis, asupra întregii lui vieti. Iar osânda este cu atât mai grea decât tot pacatul, cu cât însusi Hristos zice: Fatarnice scoate mai întâi bârna din ochiul tau si atunci sa cauti sa scoti si gunoiul din ochiul fratelui tau. Luati seama ca pacatul vecinului l-a asemanat cu gunoiul, iar pacatul osânditorului l-a asemanat cu bârna, atât este de rea osânda ca întrece tot pacatul. Pentru aceea si fariseul acela, când se ruga si spunea faptele sale cele bune multumind lui Dumnezeu, nu spunea minciuni, ci adevarul spunea. Nu pentru aceasta s-a osândit, ca avem datoria sa multumim lui Dumnezeu când ne învrednicim sa facem vreun bine, fiindca El ne ajuta. Ca, pentru ca multumea lui Dumnezeu si îsi spunea faptele sale si pentru ca a zis ca nu sunt ca ceilalti oameni, nu s-a osândit, ci numai pentru ca întorcându-se catre vames, a zis: nu sunt nici ca acest vames. Atunci s-a maniat Dumnezeu ca l-a osândit în fata si i-a hulit însasi starea sufletului aceluia si în scurt, i-a defaimat toata viata. Pentru aceea zice: Vamesul s-a pogorât mai îndreptat decât acela. Nu este dar, alt pacat mai greu, si nici mai rau, precum de multe ori am zis, decât a osândi si a defaima si a necinsti pe aproapele.

 

         Dar oare pentru ce nu ne osândim mai degraba pe noi însine si rautatile noastre care le stim bine si pentru care avem sa dam înfricosat raspuns la Dumnezeu? Pentru ce apucam mai înainte judecata lui Dumnezeu? Ce avem cu faptura mâinilor sale? Cum de nu ne înfricosam de ceea ce s-a întâmplat batrânului aceluia, care auzind de oarecare frate ca a cazut în curvie, numai pentru ca a zis: o, ce rautate a facut, nu stiti ce lucru groaznic spune la Pateric pentru dansul? Ca îngerul luând sufletul acelui frate ce pacatuise l-a dus la el, zicându-i: „Iata, a adormit acela pe care l-ai osândit, unde poruncesti sa fie dus sufletul sau: la împaratia cerului sau la iad?”. Oare este alta înfricosare mai mare ca aceasta? Cuvântul îngerului catre batrânul nu însemneaza altceva, decât numai aceasta: de vreme ce tu esti judecatorul pacatosilor si dreptilor, spune ce hotarasti pentru acest ticalos suflet? Îl miluiesti pe el, ori îl osândesti în munci? Deci întru atât s-a înspaimântat acest sfânt batrân, încât în tot restul vietii lui n-a încetat a lacrima si a suspina si cu mii de dureri a se ruga lui Dumnezeu sa i se ierte pacatul acela. si aceasta pocainta o facea dupa ce a cazut la picioarele îngerului si a luat iertare. Ati priceput dar din ceea ce a zis îngerul catre acel batrân cât de grea este rautatea osândirii? A fost iertat batrânul, dar sufletul lui nu s-a mai putut mângâia, nici n-au contenit lacrimile lui pâna a murit.

 

         Asa si noi, ce avem cu fratele nostru? Ce avem cu greutatea straina? Fratilor, avem de ce sa ne grijim. Fiecare sa ne cercetam pe noi însine si rautatile noastre. Numai lui Dumnezeu i se cuvine sa îndrepteze si sa judece pe pacatosi. El, care stie starea, puterea, petrecerea, darurile si firea fiecaruia. El stie a judeca pe fiecare dupa orânduirea starii sale. Ca într-un chip judeca gresalele arhiereului si într-altul pe ale boierului; întru-un fel pe ale staretului si în altul pe ale ucenicului; într-un chip pe ale bolnavului si în altul pe ale sanatosului. Cine poate sti judecatile lui Dumnezeu, fara numai El singur, care pe toti i-a zidit si stie toate.

 

         Sa va povestesc ceea ce îmi adusei aminte ca am auzit.

 

         O corabie a mers odata cu robi, într-un oras oarecare, unde se afla o fecioara foarte duhovniceasca si sfânta cu viata. Acesta, auzind de venirea robilor, mult s-a bucurat, caci dorea sa cumpere o copila mica, cu gândul sa o creasca cu multa buna chibzuire si sa o fereasca a nu se deprinde cu nici o rautate a lumii acesteia. Trimitând la corabier si întrebându-l de are niscaiva copile tinere, a aflat doua fetite precum dorea fecioara, si dând pretul cuvenit pentru una, a luat-o. De acolo, de unde era sfânta aceea, pogorându-se corabierul, l-a întâmpinat o femeie curva din oras, care vazând pe fetita cealalta cu dânsul, a dorit sa o cumpere. Si tocmindu-se cu el si dând pretul, a luat-o si  s-a dus. Acum vedeti taina lui Dumnezeu? Vedeti judecata? Acea sfânta fecioara a luat prunca si a crescut-o în frica lui Dumnezeu, învatând-o toate bunatatile, deprinzând-o toata osteneala calugariei si îndeletnicindu-se la savârsirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. A luat si curva pe ticaloasa aceea si a facut-o vas al spurcaciunii, ca ce altceva era sa o învete curva, decât pierderea sufletului ei? Ce putem zice de înfricosata judecata a lui Dumnezeu? Amândoua erau mici, amândoua au fost vândute si nu stiau unde merg. Însa una s-a aflat în mâinile lui Dumnezeu, iar cealalta a cazut în mâinile diavolului. Poate oare sa zica cineva ca, ce cere Dumnezeu de la una, cere si de la cealalta? Cum este cu putinta? Oare de vor cadea amândoua în pacatul curviei sau în alt pacat, putem zice ca amândoua vor fi judecate în acelasi chip? Nu! Macar, desi în acelasi fel ar fi caderea amândoura, negresit, nu în acelasi fel se vor judeca. Pentru ca cea dintâi a învatat ale judecatii, a auzit cele ale împaratiei lui Dumnezeu, ziua si noaptea a petrecut întru cuvântarea lui Dumnezeu, iar cealalta ticaloasa, nici nu a vazut, nici nu a auzit vreodata ce este bunatatea, ci dimpotriva, pururea toate rautatile, toate lucrurile diavolesti. Cum este cu putinta sa le judece pe amândoua în acelasi chip? Pentru aceea, am zis ca omul nu poate pricepe judecatile lui Dumnezeu. Singur El le stie pe toate si poate judeca gresalele fiecaruia precum El însusi stie.

 

         Adevarat, se întâmpla de greseste vreun frate din prostime, dar are si o fapta buna, cu care place lui Dumnezeu în toata viata sa, iar tu sezi si osândesti si-ti pierzi sufletul. Ca desi se întâmpla de greseste ceva ca un om, dar ce stii cât s-a nevoit si s-a silit luptându-se ca sa nu cada. Iar pentru ca nu i s-a întâmplat caderea din lenevire, ci din slabiciunea firii, sau din biruinta razboiului celui mare, pe care l-a suferit înainte de a se împila, sa stii ca greseala unuia ca acestuia poate afla oarecare îndreptare înaintea lui Dumnezeu. Ca Dumnezeu a vazut osteneala si scârba ce a avut pâna a cazut, si-i este mila de dansul si-l iarta. Asa, ca Dumnezeu îl iarta, iar tu îl osândesti si-ti pierzi sufletul. Dar oare stii tu câte lacrimi a varsat el înaintea lui Dumnezeu, pentru acea greseala? Tu îi stii pacatul, dar pocainta nu i-o stii. Si de multe ori, nu numai osândim ci si defaimam; ca alta este osândirea, precum am zis si alta defaimarea. Defaimarea este când nu numai osândesti pe altul, ci te si scârbesti de el, si-l urasti ca pe un spurcat. Iar aceasta este mult mai rea decât osânda. Deci cei ce vor sa se mântuiasca, nici odata sa nu iscodeasca nici sa nu osândeasca gresalele fratilor si ale vecinilor lor, ci mai degraba din greseala altora sa se întelepteasca si, nedefaimând pe cel gresit, sa se foloseasca pe sine, ca acel care vazând pe fratele sau pacatuind, suspina zicând: „Vai mie ticalosul! Astazi greseste acesta, iar mâine cu adevarat eu”. Vezi întarire? Vezi fericire? Cum îndata a aflat mijloc sa fuga de osândirea fratelui sau? Ca zicând, caci cu adevarat si eu mâine voi cadea, si-a luat lui si frica si grija spre cele ce putea sa greseasca. Si asa a scapat de a osândi pe vecin! Si n-a statut acolo cu cuvântul ci si pe sine s-a socotit mult mai prost decât acela, caci a adaugat zicând: „Acesta cred ca se va pocai de pacatul sau, iar eu poate nu voi avea vreme, sau nu voi vrea, sau nu voi putea a ma pocai”. Vezi lumina luminatului suflet? Care nu numai ca a putut a fugi de osânda vecinului, ci si pe sine s-a smerit desavârsit, socotindu-se mai neputincios decât acela. Noi, însa, ticalosii, cu defaimare osândim pe fratele nostru si-l socotim cu totul pierdut, si de orice vedem, sau auzim, sau gândim, ne scârbim. Dar nu ne oprim numai la stricaciunea noastra, ci întâlnim si pe alt frate si-l smintim, povestindu-i si lui, ca aceasta, sau aceea s-a întâmplat; îl stricam si pe acela, varsând si în inima lui otrava, netemându-ne de cel ce a zis: „Vai de cel ce adapa pe fratele sau cu apa tulbure!” Facem slujba dracilor si ca niste orbi, nu cunoastem ca, în ce chip vrajmasul de obste nu face niciodata bine, ci numai tulbura, se sminteste si se strica, asa si noi aflam ajutorul lui, spre pierzarea noastra si a vecinului: ca cel ce sminteste suflet este diavol si ajuta dracilor. Dupa cum, dimpotriva, cel ce foloseste este ajutor îngerilor.

 

         Din ce patimim noi oare aceasta? Desigur, nu din altceva, fara numai pentru ca nu avem dragoste. Ca de am avea dragoste, am trece cu vederea toate marile gresale ale fratelui nostru, precum zice, ca dragostea acopera multime de pacate. Si iar: dragostea nu socoteste rautate, toate le sufera si celelalte. Daca am avea si noi dragoste, precum am zis, aceasta dragoste ar acoperi toate pacatele fratelui nostru. Au doara sunt orbi si nu vad pacatele oamenilor? si cine uraste pacatul mai mult decât sfintii? Dar nu urasc pe pacatos, nici nu se scârbesc de el, ci se întristeaza si le este mila; îl mângâie si-l sfatuiesc, silindu-se în tot chipul sa-l vindece ca pe un madular stricat si fac toata mijlocirea ca sa-l mântuiasca, precum fac pescarii când arunca undita în mare, ca dupa ce simt ca s-a prins vreun peste mare si începe a se arunca si a sari, nu-l trag îndata în sila, ca sa nu se rupa ata si sa-l scape, ci lasa ata sloboda si merge unde voieste, pâna când pricep ca a ostenit si s-a domolit din zvârcolirea lui si atunci încep a-l trage putin cate putin. Asa si sfintii, cu îndelunga rabdare si cu dragoste trag pe frate spre îndreptare si nu-l gonesc nici nu se scârbesc de dansul, ci întocmai ca o mama, care oricât de urat i-ar fi copilul, nu se scârbeste de dânsul, ci-l împodobeste cu bucurie si se sileste cu tot felul de mijloace sa-l înfrumuseteze. Asa si cu sfintii, totdeauna acopera, ocrotesc si ajuta pacatosului si asteapta cu îndelunga rabdare întoarcerea lui, silindu-se ca si pe cel gresit sa-l îndrepteze si pe altii sa-i fereasca sa nu se sminteasca si ei însisi mai mult sa sporeasca si sa procopseasca spre dragostea lui Dumnezeu.

 

         Ce a facut sfântul Amona când au venit catre dansul fratii aceia tulburati si i-au zis: „Vino de vezi parinte, ca în chilia cutarui frate este o muiere?” O, câta milostivire a aratat, câta dragoste s-a aflat în sufletul acelui sfânt! Pentru ca dupa ce a simtit ca fratele ascunsese pe muiere sub un butoi, a mers si a sezut deasupra si apoi le-a zis: cercetati de gasiti pe muierea ce ati zis ca este în chilia acestui frate. Si dupa ce au cercetat si nu au gasit, le-a zis: Dumnezeu sa va ierte, si i-a înfruntat. Si povatuindu-i sa se fereasca de grairea de rau, i-a învatat mult sa nu creada îndata la ponosul vecinului lor. Apoi si pe acel frate l-a înteleptit si l-a îndreptat, nu numai prin faptul ca i-a acoperit greseala, ci la vreme potrivita, în taina l-a sfatuit sa paraseasca pacatul, si apucându-l de mâna, i-a zis: „Grijeste-te frate de sufletul tau!” si foarte s-a pocait fratele, umilindu-se mult de iubirea cea de oameni si de blândetea ce a aratat batrânul pentru dânsul. Deci sa câstigam si noi dragoste, sa aratam milostivire spre aproapele, ca sa scapam de clevetirea cea rea de a osândi sau defaima sau a scârbi pe cineva, ci mai vârtos sa ajutam unul altuia ca unor madulare ale noastre. Oare de ar avea cineva vreo rana la mâna sau la picior, sau la alta parte a trupului sau, s-ar scârbi de sine? Ar taia acea patimasa parte? Macar si de ar fi si de tot stricata. Sau mai vârtos s-ar sili sa o curateasca, sa o spele, sa puna alifie, sa o lege, sa o stropeasca cu sfânta aghiasma, înca va nazui si la rugaciunile sfintilor ca sa-i ajute, (dupa cum sfatuia si avva Zosima); în scurt, nu poate trece cu vederea, nici nu uraste madularul sau, nici nu se scârbeste de împuticiunea lui, ci face tot ce-i sta în putinta ca sa-l tamaduiasca. Asa trebuie sa ne întristam unul de altul si sa ne ajutam între noi, adica cei mai puternici pe cei mai slabi si sa ne silim în tot chipul sa folosim unul pe altul. Ca madulare suntem unul altuia, precum zice apostolul ca toti un trup suntem, iar când patimeste un madular si celelalte toate sunt în suferinta. Oare ce vi se par a fi obstile? Au nu sunt un trup si madulare unul altuia? Proiestorul si chivernisitorii sunt cap, cei ce privegheaza si se povatuiesc sunt ochi, cei ce folosesc cu cuvântul sunt gura, cei ce au ascultare si supunere sunt urechi, cei ce lucreaza si se nevoiesc la ascultari sunt mâini, iar cei ce alearga sunt picioare. De esti cap, chiverniseste; gura esti, graieste; de esti ochi, ia aminte; ureche de esti, asculta; mâna esti, lucreaza; picior esti, slujeste; fiecare madular ascultând de trupul sau, dupa starea si puterea sa.

 

         Pentru aceea, sârguiti-va, fratilor, sa va ajutati pururi unul pe altul si cu învatatura si cu cuvântul lui Dumnezeu, sau cu mângâierea luminând sufletul fratelui în vreme de scârba, sau cu ajutorul mâinilor la ascultari, fiecare precum am zis, dupa puterea lui nevoindu-se a se ajuta cu ceilalti. Caci cu cât se uneste cineva cu vecinul sau, cu atât se împreuna cu Dumnezeu. Iar ca sa pricepeti puterea cuvântului, sa va spun o pilda a parintilor. Faceti cu compasul un cerc pe pamânt, apoi socotiti ca cercul dimprejur este lumea, punctul de mijloc, adica centrul, fapta cea buna, iar razele cercului, drept vietile si petrecerile oamenilor. Deci, precum razele începând de la cerc si mergând spre centrul lui se apropie tot mai mult ca sa se uneasca în centru, tot asa si sfintii, cu cât sporeau în fapte bune, cu atât se uneau si se alcatuiau unii cu altii în dragoste si prin unire se apropiau de Dumnezeu. Si dimpotriva, cu cât se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atât se departeaza si de unire si de dragoste si de Dumnezeu. Precum vedem si la acele raze, ce plecând din centru se tot departeaza putin câte putin, si cu cât creste lungimea lor, si departarea dintre ele se face tot mai mare. Aceasta este pilda, iar adevarul l-a aratat mai descoperit Sf. Apostol Pavel, zicând ca fara de dragoste, toate sunt necurate. Deci cu cât cineva iubeste pe vecinul si pe fratele sau, cu atât se uneste cu Dumnezeu; si cu cat se departeaza unul de altul, cu atât se departeaza de Dumnezeu. Asa este firea dragostei. Drept aceea, cu cât suntem afara si departe de dragostea lui Dumnezeu cu atât suntem fiecare departati unul de altul; iar de vom iubi pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de El prin dragostea Lui, cu atât ne apropiem si de dragostea vecinului.

 

         Domnul Dumnezeu sa ne învredniceasca ca nu numai sa ascultam cele de folosul nostru, ci sa le si facem, cu toate ca si, cu cât dorim a auzi cele de folos, cu atât si darul lui Dumnezeu ne ajuta a le savârsi. si iarasi, cu cât ne sârguim a face binele, cu atât si bunul Dumnezeu adauga luminarea Sa si ne învata voia Sa. Caruia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor!

 

Amin!

 



  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE