Cuvine-se cu adevarat sa te fericim, Nascatoare de Dumnezeu,
cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru.
Ceea ce esti mai cinstita decât heruvimii si mai marita fara de asemanare decât serafimii,
care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai nascut,
pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim!







Va invitam sa ascultati conferinta Parintelui Galeriu Creatia in viziunea pascala.aac (format aacPlus - 59,6MB - 173 minute, necesita ultima versiune de winamp)


ALE  CUVIOSULUI  PĂRINTELUI  NOSTRU  DOROTEI
Multe feluri de invătaturi către ucenici săi, când s-a osebit de mânăstirea sa, după săvârsirea avvei Versanufie
 

CUVÂNTUL  10

PENTRU CA SĂ UMBLĂM PE CALEA LUI DUMNEZEU CU LUARE AMINTE


           Să ne sarguim fratilor, pentru mantuirea noastra si sa fim cu luare aminte ca sa nu pierdem vremea in zadar, caci cu adevarat, mult vom cauta zilele acestea si nu le vom afla. Avva Arsenie zicea totdeauna catre sine: Arsenie, nevoieste-te sa-ti castigi ceea ce ai cugetat cand ai iesit din lume! Iar noi, ne aflam in mare lenevire, si nici pentru ce am lasat lumea nu stim, nici ce lucru este ceea ce am hotarat sa savarsim. Pentru aceea, nu numai ca nu sporim, ci si pururea ne scarbim. Aceasta ni se pricinuieste ca nu suntem cu luare aminte si cu paza in inima noastra. Ca de am vrea cu tot dinadinsul sa ne nevoim putin, nu ne-am scarbi atat de mult, nici nu ne-am obosi foarte. Pentru ca desi are cineva osteneala la inceput, dar putin cate putin sporeste inainte si apoi cu odihna savarseste faptele cele bune, ca vazand Dumnezeu osteneala lui ii da ajutor. Deci, sa ne silim pe noi insine, sa punem incepere ca sa voim binele. Caci cu toate ca n-am ajuns la fapta, dar si vointa aceasta este inceputul mantuirii. Fiindca din vointa ajungem cu ajutorul lui Dumnezeu si spre osardie si apoi cu osardia castigam faptele cele bune. De aceea zicea oarecare dintre Parinti: da sange si primeste duh, adica nevoieste-te si vei dobandi fapta cea buna. Eu cand invatam la scoala cea elineasca, la inceput foarte mult ma osteneam si cand mergeam sa iau invatatura, adica (matihma), mi se parea ca merg asupra unei jiganii salbatice. Iar daca nu am incetat silindu-ma, mi-a ajutat Dumnezeu, si atat m-am deprins cu invatatura, incat nu vroiam sa stiu nici de mancare, nici bautura, nici de somn, pentru multa dragoste a invataturii. Si cu toate ca aveam prieteni si eram iubit de dansii, dar niciodata nu mi-am lasat invatatura ca sa ma duc la vreo adunare a lor, ori pentru mancare, ori macar pentru o vorba, fara cand ne slobozea dascalul de la scoala, de mare nevoie ma scaldam, ca mi se usca tot trupul de multa nevointa a citaniei si apoi ma intorceam iarasi la chilia mea, indeletnicindu-ma cu totul la invatatura, incat nici de hrana vietii mele nu ma grijeam (neprisosindu-mi vreme); fara numai de aveam pe vreun oarecare prieten credincios, care imi gatea cate ceva, si asa, orice gaseam pranzeam, insa cartea nu lipsea de langa mine, ci si mancand ma plecam si citeam pe dansa. Chiar si cand ma culcam dupa pranz, tot langa mine o aveam pe un scaunas si de ma fura putintel somnul, indata saream iarasi la citire. Seara, dupa ce ma intorceam de la vecernie si aprindeam lumanarea, citeam pana la miezul noptii. Si atata eram cuprins de ravana invataturii, incat nimic altceva nu ma indulcea decat citania. Deci, venind la manastire am cugetat in gandul meu ca de vreme ce spre invatatura are cineva atata ravna si pofta ca sa se deprinda si sa se imbogateasca, cu atat mai vartos spre fapta buna. Si asa simteam un indemn si o mare indraznire din aceasta pilda.

        Deci, si din voi, cel ce vrea sa castige fapta cea buna, nu trebuie sa se leneveasca si sa glumeasca. Caci precum cel ce vrea sa invete zidaria, sau alt mestesug, nu se mai indeletniceste si cu altceva decat cu acel mestesug, asa si cei ce voiesc sa invete lucrarea cea duhovniceasca, nu trebuie sa mai gandeasca alt lucru, ci ziua si noaptea sa se nevoiasca la aceasta, ca sa sa se deprinda si sa se foloseasca. Fiindca, dimpotriva, cei ce nu se sarguiesc la dansa asa, nu numai ca nu sporesc, ci se si tulbura totdeauna si se nevoiesc in zadar, fara nici o chibzuire, iar ostenindu-se cineva fara luare aminte, pe nesimtite se abate din drumul faptelor celor bune, care sunt totdeauna in mijloc si greseste. Pentru aceasta si acel sfant batran a zis: Umblati pe calea cea imparateasca si masurati si milurile (pluralul de la mila - unitate de masura de circa 1500m) ei. Deci atat lucrul cel peste masura (adica ipervoli) cat si cel ce nu e desavarsit, ci inca are lipsa (adica elipsis), nu se socoteste fapta buna, ci numai masura de mijloc. Pentru aceasta zice Sfanta Scriptura: "Nu te abate de la dreapta sau la stanga, ci umbla pe calea imparateasca". Sfantul Vasile zice: "Cumpanire dreapta a inimii se face, cand nu se abat gandurile nici spre prisos, nici spre lipsa, ci socotesc numai cea de o masura, adica fapta cea buna". Ca si cum am zice: rautatea din sinesi nu este, ca nu are vreo fiinta, nici stare; ci abaterea sufletului din fapta cea buna este rautatea si aceasta ratacire munceste pe ticalosul suflet, pentru ca nu se poate linisti, fiindca din fire rautatea nu are odihna. Dupa cum lemnul, neavand din fire viermi, ci numai din putrezirea ce i s-ar intampla se nasc si acei viermi apoi mananca lemnul; si precum fierul din sinesi facand rugina, aceea il roade, si moliile strica hainele din care se fac; tot asa si sufletul da nastere la rautate, care mai inainte nu era nimic, nici nu avea vreo fire sau stare si apoi este muncit de rautate. Bine a zis Sfantul Grigorie: "Lemnele fac focul, apoi el le mistuieste". Tot asa si rautatea pe cei rai, pe care o vedem si la bolile trupesti. Cand cineva iese din randuiala si nu-si chiverniseste sanatatea, isi strica masura starii sale si din aceasta i se pricinuieste boala, care mai inainte nu era nimic. Precum, dupa ce se insanatoseste trupul, iarasi piere boala, nefiind lucru cu vreo fiinta. Asemenea este si rautatea: o boala a sufletului, fiindca il sminteste din sanatatea cea fireasca, care este fapta cea buna. Pentru aceea, am zis ca faptele bune sunt la mijloc, adica: smerenia este in mijlocul mandriei si al fatarniciei; tot asa si cucernicia este in mijlocul rusinii si al obrazniciei, asa si celelalte fapte bune. Deci, cand se va invrednici cineva de aceste fapte bune, atunci este cinstit, este aproape de Dumnezeu si macar ca il vezi mancand, band, dormind si el ca si ceilalti oameni, unul ca acesta, pazind cumpana masurii, este cinstit pentru acele fapte bune. Iar cand nu va lua aminte cineva, nici nu se va pazi, lesne se abate din cale, la dreapta sau la stanga, adica spre prinos, sau spre lipsa si i se pricinuieste boala, care - precum am zis, este rautatea.

        Iara dar, aceasta este calea cea imparateasca, pe care au umblat toti sfintii, iara mulurile (plural de la mila), sunt starile cele de multe feluri, pe care trebuie sa le numere cineva, adica unde se afla, la ce loc, a ajuns si la ce stare a venit. Caci noi ne asemanam, precum am zis, celor ce vor sa calatoreasca spre a merge la cetatea Ierusalimului. Si iesim toti dintr-un oras, unii merg numai cinci mile de loc si raman, altii zece si inceteaza, altii pana la jumatatea caii si ostenesc, iar altii abia ies din cetate si raman imprejurul ei tavalindu-se pe gunoaie. Unii dintre calatori insa se intampla de merg doua - trei mile de loc si apoi gresesc drumul si umbla ratacindu-se cinci mile pana sa se intoarca. Altii merg aproape de cetate si ramanand afara de porti nu apuca sa intre inauntru. Asa suntem si noi: toti ca dintr-o cetate am iesit din lume si am venit la manastire, avand toti un cuget, adica, sa castigam fapte bune. Insa unii am inceput putintel si am ramas, altii mai mult si am statut, altii pana la jumatatea caii si ne-am oprit, iar altii n-am facut nimic, ci numai ni s-a parut ca am iesti din lume, dar am ramas tot in patimile lumii si in putoarea ei. Iar desi facem putintel bine, iarasi il stricam, ba uneori stricam mai mult decat ceea ce am lucrat. Sau savarsind vreo fapta buna, ne mandrim fata de aproapele nostru si ramanem afara din cetate si nimic nu ne folosim, ca de am si ajuns pana la cetate, dar inlauntru nu intram. Si astfel nu implinim cugetul cu care ne-am calatorit cand am iesit din lume. Deci fiecare din noi sa se socoteasca unde este; daca a iesit din orasul sau si s-a departat, sau a ramas afara la poarta, iarasi intru putoare, daca a umblat putin sau mult; daca a ajuns la mijlocul drumului, sau daca umbla doua mile si se intoarce cinci; daca a ajuns pana la poarta cetatii sau daca a intrat in Ierusalim. Fiecare sa ia seama la starea sa unde se afla. In trei stari se poate afla omul: unul este cel ce nu inceteaza a pacatui, altul care paraseste pacatul si altul care il dezradacineaza. Cel ce lucreaza pacatul, este cel care se afla pacatuind; cel ce se opreste este cel ce nici nu il face neintrerupt, dar nici nu inceteaza cu totul; ci se lupta putin si iarasi se supune patimii. Iar cel ce drzradacineaza patima este cel ce se nevoieste impotriva patimii pana o biruieste si se izbaveste de ea. Insa aceste trei stari, au multa latime de cercetare. Spre pilda, spuneti-mi ce patima voiti sa cercetam. Voiti sa graim despre mandrie? sau despre curvie?  sau mai bine sa vorbim despre trufie, fiindca mai mult suntem biruiti de dansa? Cel ce afla intru aceasta patimea, nu poate suferi nici un cuvant al fratelui sau, ci de aude un cuvant se tulbura si-i zice cinci sau zece cuvinte pentru unul, iar dupa ce inceteaza razboiul, sta socotind pentru ce sa-i zica acela ce i-a zis, se scarbeste asupra-i si, cuprins de pizma, ii pare rau ca nu i-a zis si mai multe decat cele ce i-a grait; gaseste cuvinte si mai amare ca sa-i raspunda si zice: fiindca nu i-am zis cutare vorba, pentru ce sa-mi zica el aceasta? Deci am sa-i zic si eu aceasta. Mereu se lupta cu acest fel de cuget, nepotolindu-si mania. Aceasta este o stare a rautatii din indelungat obicei intarita. Dumnezeu sa ne izbaveasca de acest fel de rautate: ca o stare ca aceasta este hotarata de munca iadului, fiindca pacatul ce se face cu neincetata lucrare, este osandit muncii celei vesnice. Unul ca acesta de va vrea sa se indrepteze, nu poate singur sa-si biruiasca patima sa, de nu va avea ajutorul sfintilor. Drept aceea se cade sa ne nevoim a dezradacina patimile, inainte de a le obisnui.

        Este un altul, care, de asemenea, auzind un cuvant, se tulbura si zice si el cinci sau zece pentru unul, si se scarbeste asemenea celui dintai, ca nu i-a zis si altele mai rele si tine si manie, dar putine zile si apoi se intoarce; unul tine numai o zi manie si se impaca, iar un altul indata se tulbura, ocaraste, zice cate ii vine la gura, dar iarasi in graba se potoleste si se linisteste. Toti acestia, ca si cel dintai cata vreme sunt cuprinsi de aceste porniri, sunt in osanda de munca (asemenea celor ce se afla facand pacatul, cum am zis mai sus), dar cu oarecare deosebire intre ei.

        Sa spunem si despre cei ce inceteaza patima. Unul aude un cuvant si se intristeaza intru sine si se scarbeste, nu pentru ca a fost necinstit, ci pentru ca n-a suferit. Altul, macar ca e biruit de greutatea patimii, insa nu lenevindu-se, ci silindu-se si ostenindu-se. Altul, nevrand sa raspunda cuvant, este rapit de obicei. Altul se nevoieste ca nici sa nu graiasca cuvant prost, dar se intristeaza pentru ca a fost necinstit, insa se defaima pe sine, pentru ce sa se mahneasca, si-i pare rau de aceasta. Iata acestia sunt dintre acei ce se sarguiesc sa inceteze patima, dar se afla inca in frica primejdiei, macar ca si intre dansii este deosebire (adica cel ce este biruit ostenindu-se iar nu lenevindu-se, cel ce este rapit de obicei si cel ce se osandeste pe sine ca n-a suferit ocara cu multumita); si mai mare deosebire au decat cei ce se afla intru lucrarea pacatului, caci toti acestia despre care am zis mai sus, sunt dintre acei ce se silesc sa inceteze patima, fiindca nu voiesc sa faca rau, ci se intristeaza. Pentru care si zic Parintii: ca tot lucrul pe care nu-l voieste sufletul, nu tine multa vreme. Insa au datoria sa se cerceteze pe sine, daca nu cumva, desi nu rasplatesc pentru ceea ce au patimit, dar poate cu altceva se impotrivesc si de aceea se biruiesc si se ranesc. Sunt si unii care se sarguiesc sa inceteze vreo patima, insa pentru alta patima: ca cel ce tace si nu raspunde din trufie sau din placerea oamenilor, sau din alta patima oarecare: acestia vor sa tamaduiasca rautatea cu alta rautate. Pentru aceasta avva Pimen a zis ca niciodata viclesugul nu strica pe viclesug. Acestia se numara cu cei ce lucreaza pacatul si in zadar se inseala pe sinesi.

        Acum sa graim si despre cei ce dezradacineaza patima. Este unul care se bucura daca va fi necinstit, insa ca sa aiba plata. Unul ca acesta este dintre cei ce dezradacineaza patima, dar nu cu cunostinta. Altul se bucura fiind batjocorit, insa pentru ca se socoteste vrednic a fi batjocorit si cum ca el este vinovat. Acesta dezradacineaza patima cu pricepere. Caci a fi necinstit si a te invinui pe sineti si a primi cele ce ti se intampla ca si cum ti s-ar cuveni, cu minte faci lucrul: caci tot cel ce se roaga lui Dumnezeu sa-i dea smerenie, trebuie sa stie ca aceasta este ceea ce cere, adica sa-i vina vreo necinste. Si cand va fi batjocorit de cineva, se cuvine ca si el insusi pe sine sa se defaimeze si sa se necinsteasca in gandul sau. Este si altul mai cu inalta intelepciune, care nu numai ca se bucura cand este batjocorit de cineva, si se socoteste vinovat, ci se intristeaza si-i pare rau pentru ce sa fie el pricina de tulburare celui ce l-a ocarat. Dumnezeu sa ne invredniceasca de aceasta stare.

        Vedeti cata latime au aceste trei stari? Deci, fiecare dintre noi, precum am zis, sa vedem in ce stare suntem. Daca savarseste cineva cele ale patimii sale din voie, sau nu voieste sa faca rau, dar fiind biruit de obicei si rapindu-se il face si apoi indata se scarbeste si se intristeaza ca a gresit; sau daca se nevoieste sa inceteze patima, cu priceperea sau cu alta patima, precum am zis ca este atunci cand cineva tace din trufie, sau din placerea oamenilor, sau pentru vreun cuget omenesc, sau a inceput a dezradacina patima si o dezradacineaza cu pricepere. Fiecare sa stie unde se afla si la ce mila de loc a ajuns: ca nu numai in toate zilele se cuvine sa ne cercetam pe noi, ci si intr-un an sa facem cercare si intr-o saptamana sa ne ispitim si intr-o luna sa iscodim starea noastra si sa zicem: in saptamana cealalta nu eram ingreuiat de cutare patima, oare acum ma aflu? Si iar: anul trecut eram biruit de cutare patima, oare acum cum sunt? Si asa sa ne cercetam de am sporit ceva, sau tot in aceiasi stare ne aflam sau spre mai rau mergem. Dumnezeu sa ne invredniceasca ca daca nu vom dezradacina deodata de tot patima, macar sa ne oprim de la lucrarea pacatului si sa incetam patima. In adevar, greu lucru este a se afla cineva faptuind pacatul si nesilindu-se sa opreasca patima. Sa va spun cum se aseamana aceste trei stari, ca sa pricepeti.

        Cel ce face pacatul se aseamana cu cel ce fiind sagetat de vrajmasi, el insusi cu mana sa impinge sageata in inima sa. Cel ce opreste patima se aseamana cu cel ce este sagetat de vrajmasi insa fiind imbracat cu camasa de fier, nu-l patrunde sageata. Iar cel ce dezradacineaza patima se aseamana cu cel ce prinde sagetile vrajmasului sau si le frange sau le arunca inapoi, in inima vrajmasului sau, precum zice psalmul: sabia lor sa intre in inima lor, iar arcurile lor sa se sfarame.

        Deci, fratilor, si noi sa ne silim si de nu putem sa intoarcem sabia lor in inima lor, macar sa nu primim sagetile lor si sa le infigem noi insine in inima noastra; ci sa ne imbracam in camasa de fier a smereniei ca sa nu fim raniti de vrajmasul.

        Domnul Dumnezeu cel bun sa ne acopere si sa ne dea pricepere si povatuire spre calea Sa. Caruia i se cade toata slava, cinstea si inchinaciunea, in veci,

Amin!
 


 
 


  • Despre pacatul avortului si gravitatea lui
  • FATA ASCUNSA A PROSTITUTIEI LEGALIZATE