Sfânta Liturghie este cea mai de seamă sfântă slujbă obştească a Bisericii rugătoare. Ea este o rânduilă de sfinte rugăciuni în timpul cărora se săvârşeşte şi se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină şi îcredinţată de El Sfinţilor Săi Apostoli, iar de aceştia urmaşilor lor sfinţiţi, arhiereii şi preoţii, pentru a fi săvârşită de-a pururi în Biserica creştină spre pomenirea Lui şi spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.

Sfânta Liturghie este miezul cultului divin, public şi comun, precum şi culmea cea mai înaltă a trăirii duhovniceşti. Mântuitorea jertfă de pe Golgota este irmosul tuturor darurilor, iar Sfânta Liturghie este aducerea necontenită a acestei jertfe şi însăşi lucrarea Lui în Biserică. Ea este dumnezeiasca şi preasfânta Taină a Tainelor lui Iisus Hristos. În ajunul morţii Sale pe Cruce, adica Joi seara la Cina cea de Taină, însăşi Mântuitorul, serbând Paştile împreună cu ucenicii Săi, luând pâinea şi binecuvântând a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi potirul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: „Beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19, 20; I Corinteni 11, 23, 25).

În Biserica Ortodoxă avem trei Sfinte Liturghii:

a) Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (+407)

b) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (+379)

c) Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite a Sfântului Grigorie cel Mare (Dialogul), Episcopul Romei (+604)

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se oficiază in toate celelalte zile de Duminici şi sărbători din timpul anului în care nu se săvârşeşte vreuna din celelalte două Sfinte Liturghii. Aceasta este Liturghia obişnuită în Biserica Ortodoxă, săvârşindu-se de cele mai multe ori în cursul anului bisericesc. Autorul acesteia este Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest mare dascăl şi luminător al lumii s-a născut în Antiohia, cel mai frumos oraş al Asiei, la anul 344. S-a botezat târziu, la vărsta de 20 de ani. A studiat Sfânta Scriptură, avându-l ca profesor pe Diodor din Tars (+393) şsi coleg pe Teodor, episcopul Mopsuestiei (+428).

În anul 374, după moartea mamei sale, Sfântul Ioan Gură de Aur se retrage în munţii Antiohiei, unde timp de patru ani se exercită în asceză. În anul 380, episcopul Meletie al Antiohiei l-a hirotonit diacon, servind în treapta diaconiei şase ani. În timpul diaconatului, deşi nu primise Taina Preoţiei, a scris tratatul „Despre Preoţie”, în şase părţi.

În anul 386, episcopul Flavian al Antiohiei l-a hirotonit preot, încredinţându-i şi misiunea de predicator.

În timpul celor 12 ani de preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur a dezvoltat o activitate misionară şi predicatoare, care i-au creat o mare celebritate. Faima lui de predicator, exeget şi ascet a contribui să fie ales, la moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului în 397, patriarhul capitalei, prin influenţa lui Eutropiu, ministrul atotputernic al împăratului Arcadie, fiind hirotonit la 26 februarie 397.

Datorită talentului său predicatorial i s-a dat numele de Hrisostom care înseamnă Gură de Aur. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur este considerabilă. El a fost într-adevăr cel mai mare orator creştin al sec. IV şi putem spune al tuturor timpurilor.

Una dintre operele sale este şi Sfânta Liturghie care îi poartă şi numele.

Sfânta Liturghie se săvârşeşte în mânăstiri şi catedrale episcopale în fiecare zi. În bisericile de enorie se săvârşeşte de obicei în zilele de Duminică şi de sărbători, iar în zilele din cursul săptămânii se face numai atunci când este nevoie, mai ales sâmbăta, când se fac pomeniri şi Parastase pentru morţi.

Cât priveşte vremea anumită sau ceasul din zi la care trebuie să înceapă slujba Sfintei Liturghii, după predania veche a Bisericii, este ceasul al treilea din zi, care corespunde cu ceasul 9 dimineaţă, când Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce (Marcu 15, 25) şi când s-a pogorât Sfântul Duh peste Sfinţii Apostoli. De va fi nevoie, se poate săvârşi şi mai devreme sau mai târziu, dar nu mai înainte de ziuă şi nici după amiază.

Abateri de la această regulă se fac numai la anumite praznice împărăteşti, şi anume la Paşti, la Crăciun (nu peste tot) şi în unele locuri la Bobotează, când Sfânta Liturghie se săvârşeşte dis-de-dimineaţă.

Sunt şi zile din cursul anului în care nu se face Liturghie nici chiar în mânăstiri, şi anume în cele în care Tipicul şi cărţile de slujbă prevăd ajunarea deplină, Miercuri şi Vineri din săptămâna brânzei, luni şi marţi din prima săptămână a Postului Mare, în Vinerea Patimilor, Vinerea dinaintea Crăciunului şi a Bobotezei, când aceste două sărbători cad Duminică sau Luni.

Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai în biserică sau în paraclise şi capele sfinţite şi cu Sfântul Antimis în locul cel mai sfânt bisericii, şi anume în Sfântul Altar. Numai în cazuri cu totul excepţionale, ca de pildă pe câmpul de luptă şi numai cu învoirea episcopului locului, se mai poate săvârşi şi în afară de biserică, într-o casă sau într-un loc curat pe o masa pe care se întinde Sfântul Antimis. Fără el nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie nici în biserică, nici în afară de biserică.

Sfănta Liturghie poate fi săvârşită numai de către arhierei şi preoţti cu hirotonie legală, adica sfinţiţi si aşezaţi după rânduiala canonică a Bisericii. Cei caterisiţi sau îndepărtaţi din slujbă şi cei vinovaţi de păcate grele nu mai pot liturghisi. Diaconul nu poate sluji singur, ci totdeauna numai cu arhiereul sau cu preotul. În afară de preot, pentru săvârşirea Sfintei Liturghii mai trebuie cel puţin un cântăreţ care să dea răspunsurile la strană şi să ajute pe preot în anumite momente la slujbă.

Această Sfântă lucrare nu este altceva decât: „Cina cea de Taină”, prin  care se continuă până astăzi, împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Domnului Hristos, după însăşi porunca Lui: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea” (Luca 22, 19).

Precum precizează un mare tâlcuitor al Liturghiei Ortodoxe[1], săvârşirea Liturghiei urmăreşte un dublu scop: unul direct sau apropiat, şi anume sfinţirea Darurilor de jertfă – adică prefacera pâinii şi a vinului în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, şi altul indirect şi mai depărtat, adică sfinţirea credincioşilor pentru împărtăşire lor cu Sfintele Taine.

II.PĂRŢILE SFINTEI LITURGHII ŞI TÂLCUIREA LOR

            Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei părţi mari:

II.1. Proscomidia

II.2. Liturghia Catehumenilor

II.3. Liturghia Credincioşilor

II.1. PROSCOMIDIA

Este prima parte a Sfintei Liturghii, fiind ritualul sau rânduiala pregătirii şi binecuvântării (afierosirii) Cinstitelor Daruri, adică a materiei jertfei liturgice. În Liturghier, acestă rânduială are forma şi întinderea unei adevărate slujbe aparte, cu un titlu propriu, cu o formulă introductivă, de binecuvântare la început şi cu una la încheiere, otpust sau apolis, la sfârşit. Cu toate acestea, Proscomidia nu trebuie socotită ca o slujbă deosebită de Liturghia propriu-zisă, sau independentă de ea, ci ca o parte integrantă şi indispensabilă a rânduielii Liturghiei.

Spre deosebire de celelalte  două părţi ale Liturghiei, Proscomidia se săvârşeşte toată în Sfântul Altar – şi anume în partea lui de Nord-Vest, la masa numită proscomidiar (altarul proaducerii), care are fie forma unei firide (scobituri) în peretele de Nord al altarului, fie forma unei cămăruţe sau încăperi aparte, care comunică cu altarul printr-o deschidere terminată sus în formă de arc. De asemenea, Proscomidia se deosebeşte de celelalte două părţi ale Sfintei Liturghii şi prin aceea că ea este săvârşită în întregime numai de preot, fără participarea credincioşilor (a cântăreţilor) şi fără ca credincioşii să vadă sau să audă ceva din ea.

În timpul acestei părţi a Sfintei Liturghii se săvârşeşete tăierea prescurii în vederea scoaterii Sfântului Agneţ; dar totodată ea este şi o preînchipuire a jertfei, închipuind plecarea Domnului din lume, calea Sa către Tatăl, prin moarte, pe care a robit-o, după cum a zis chiar El: „Las lumea şi la Tatăl mă duc”.

De aceea, înfigând de mai multe ori copia, preotul taie astfel pâinea şi împarte cuvintele profetice în tot atâtea părţi,potrivind fiecare parte a lor cu fiecare tăietură, ca să arate că actul simbolic nu este decât traducerea in faptă a acelor cuvinte. Vrea să spună că, după cum acest Agneţ, pentru a fi afierosit lui Dumnezeu şi sfinţit, a fost mai înainte despărţit de restul prescurii, tot aşa şi Domnul S-a deosebit de oameni, la a căror fire   S-a făcut părtaş prin iubire Sa de oameni şi „ca o oaie spre junghiere S-a dus” şi că „aşa s-a luat de pe pământ viaţa Lui” (Isaia 53, 7-8).

Adăugând apoi şi restul proorociei şi aşezând Agneţul pe Sfântul Disc, preotul săvârşeşte şi rosteşte cuvintele prin care se vesteşte insaşi jertfa şi moartea Domnului: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii…” (Ioan 1, 29). Rostind şi săvârşind acestea, preotul arată felul morţii Mântuitorului: el întipăreşte în pâine crucea, arătând astfel că jertfa s-a săvârşit pe cruce. După aceea străpunge Agneţul în partea dreaptă, amintind astfel împungerea sfintei coaste; de aceea, cuţitul cu care se face împungerea, se numeşte suliţă (copie), şi e făcut chiar în formă de suliţă, aducându-ne aminte de suliţa de la răstignire. Înfăţişând împungerea prin acte amintitoare, preotul citeşte şi cuvintele istorisirii: „Iar unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui” (Ioan 19, 34). De asemenea, istoriseşte despre sâgele şi apa care au curs din rană, arătâdu-le prin acte simbolice: toarnă vin şi apă în sfântul potir, zicând: „Şi îndată a ieşit sânge şi apă…” (Ioan 19, 34).

Cele rostite şi săvârşite în pâine (Agneţ), prin care se închipuie moartea Domnului, au numai valoare de figuri şi de simboluri; pâinea a rămas tot pâine, însă aprimit însuşirea de a fi consfinşită ca dar lui Dumnezeu şi pentru aceasta ea portă chipul trupului Domnului la prima Sa vârstă, trup care dintru început era hărăzit ca dar. De aceea, preotul istoriseşte şi arată în chip intuitiv, în pâine, minunile întâmplate cu acel trup când era de curând născut şi aşezat încă în iesle. Aşezând deasupra pâinii aşa nunmitul asterisc (steluţa), zice: „Şi iată, venind steaua, a stătut deasupra unde se afla Pruncul” (Matei 2, 9).

Apoi rosteşte şi cele ce spuseseră cu mult mai înainte Proorocii despre Prunc ca despre Dumnezeu, pentru ca nu cumva, din pricina întrupării şi a înfăţişării omeneşti, oamenii să-şi închipuie lucruri mici şi nevrednice de dumnezeirea Sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit…” (Ps. 33, 6 )[2]; „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat…” (Ps.92, 1); „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta şi de înţtelepciunea Ta este plin tot pământul” (Avacum 3, 3), zicând acestea, preotul acoperă darurile, adică pune sfintele acoperăminte peste disc şi potir; căci acoperită (necunoscută) era până atunci puterea Dumnezeului întrupat, până la vremea minunilor şi a mărturiei celei din cer (Matei 3, 17). Dar cei ce şstiau că El este Acela despre care s-a zis: „Domnul a împărărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat” şi că despre El vorbeau toate proorociile dumnezeieşti de mai sus, Îl cunoşteau şi Îl cinsteau ca pe Dumnezeu, căutând la Dânsul acoperământ. Gândind astfel de lucruri, preotul zice peste darurile acoperite: „Acoperă-ne pe noi cu acoperamântul aripilor Tale” (Ps. 16, 8) şi tămâiază peste tot.

Astfel, rostind şi săvârşind acestea şi rugându-se pentru implinirea scopului sfintei slujbe, vine la Sfânta Masă şi stând înaintea ei, începe Sfânta Liturghie.

  II.2. LITURGHIA CATEHUMENILOR

Această parte se numeşte Liturghia Catehumenilor sau a celor chemaţi, pentru că în vechime, pe lângă crestinii botezaţi puteau lua parte la ea şi catehumenii, adică aceia care se pregăteau să intre în creştinism, trebuind să înveţe mai întâi adevărurile de credinţă creştină. Ea ţine de la Binecuvântare până la cuvintele „Cei chemaţi,ieşiţi…”, când catehumenii trebuiau să părăsească biserica.

Părţile cele mai importante ale Liturghiei Catehumenilor sunt următoarele:

-          Binecuvântarea mare

-          Ectenia mare

-          Vohodul mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie

-          Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)

-          Citirile din Sfânta Scriptură (Apostolul şi Evanghelia)

-          Ectenia stăruitoare sau întreită

-          Ectenia pentru catehumeni

La începutul Liturghiei se dă binecuvântarea cea mare: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masă. Credincioşii, binecucântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Prin aceste cuvinte se exprimă şi o speranţă că vom face parte din împărăţia cerească, din împărăţia luminii şi a iubirii Preasfintei Treimi, a Cărei intrare o pregăteşte Sfânta  Liturghie[3].

Ectenia mare este o rugăciune rostită de diacon, în mijlocul bisericii sau de un preot din altar şi alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi materiale ale credincioşilor.

Antifoanele care urmează după Ectenia mare sunt trei imne cântate la strană. Dintre acestea unele au fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului.

Fiind alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântări ale Legii Noi, antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pamânt, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoaştea. Ele închipuie vremea dinainte de Sfântul Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan 1, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului. De aceea se cântă la antifoane psalmii profetici, în care se prooroceşte această venire.

Fericirile alcătuiesc antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), ţinută de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăteşti la sfârşitul antifonului al III-lea arată că Mântuitorul Hristos iese din taina vieţii necunoscute de pâna acum şi se arată lumii.

Apoi urmează Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie. Închipuie iesirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sfânta Evanghelie intruchipează pe Hristos însuşi, de aceea se cântă: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos”. Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), şi pe toţi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

Prin cuvintele „Înţelepciune drepţi” preotul sau diaconul arată poporului Sfânta Evanghelie, înălţând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sfântul Altar. Prin ele preotul vrea să spună credincioşilor: „Această Sfântă Evanghelie, care se va citi îndată, este singura şi adevărata înţelepciune: înţelepciunea dumnezeiască (I Cor. 1, 24-30 şi Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci s-o ascultaţi stând drepţi în picioare, în semn de respect”.

Apostolul, adică citirea unei bucăţi din Faptele  sau Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe însuşi Mântuitorul propovăduind mulţimilor.

Cădirea sau tămâierea din timpul Apostolului închipuie atât Sfinţii Apostoli, cât şi mireasma învăţăturii dumnezeieşti răspândită de ei în toată Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea  biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul mireasma cunoştinţei Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

II.3. LITURGHIA CREDINCIOŞILOR

A treia parte a Liturghiei este Liturghia credincioşilor. Se numeşte aşa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârşirea ei decât credincioşii, adică creştinii care primiseră botezul şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate ieşeau din biserică odată cu catehumenii. Este cea mai sfântă parte a Liturghiei fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau propriu-zisă. Începe cu ectenia „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm” şi ţine până la sfârşitul Liturghiei.

Miezul sau inima Liturghiei credincişilor este săvârşirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică sfinşirea şi prefacerea Darurilor în Sfântul Trup şi Sânge şi apoi împărtăşirea cu ele.

Vohodul mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri este strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la proscomidiar, unde au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sfânta Masă, unde urmează să fie sfinţite prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (Epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să se jertfească. Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică ducerea Sfântului Său Trup de la Golgota la locul unde era săpat mormântul. Preotul şi diaconul, care poartă Sfântul Disc şi Sfântul Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce si l-au pus în mormânt.

Preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face pomeniri după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus, care a câştigat făgăduinţa Raiului, pentru că l-a rugat pe Domnul: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).

Preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar le aşază pe Sfântul Antimis care este întins pe Sfânta Masă, ia acoperămintele cele mici şi le pune deoparte, pune peste Sfântul Disc şi Sfântul Potir acoperământul cel mare, le tămâie şi apoi închide uşile împărăteşti şi trage dvera.

Sfânta Masă închipuie acum Golgota (locul Răstignirii) sau grădina în care se afla mormântul Domnului. Aşezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă punerea în mormânt a Domnului. Sfântul Antimis şi Sfântul Disc ţin locul mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ştergarul sau năframa pusă pe faţa Domnului si giulgiurile cu care a fost înfăşurat; acoperamântul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului; cădirea Darurilor aminteşte armatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de sfintele femei mironosiţe la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluţa care rămâne pe Sfântul Disc este pecetea pusă pe piatra mormântului, închiderea uşilor împărăteşti închipuie pogorârea Domnului la Iad cu sufletul, iar tragerea dverei închipuie înconjurarea mormântului cu straja (Matei 27, 62-66). De aceea şi rugaciunile pe care le rosteşte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea şi îngroparea Domnului.

Înainte de sfinţirea Darurilor se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii. Această pregatire care ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe se face prin iubire si pace între noi şi credinţă fierbinte.

Iubirea dintre noi ne-o arătăm după o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să nea dea o zi bună de pace, iertare de greşeli, sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecata de apoi, diaconul ne îndeamnă: „Să ne iubim unii pe alţii…” (Ioan 13, 34 şi 15, 12).

Iar credinţa comună ne-o arătăm prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinţei, care vrea să spună că pe lânga iubirea unuia faţă de altul, ni se cere şi credinţa dreaptă (ortodoxă), pentru a putea lua parte cu vrednicie la Sfânta Jertfă. De aceea se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul.

În vechime prin cuvintele „Uşile, uşile; cu înţelepciune să luăm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteşte rostirea Crezului, se atrăgea luarea-aminte a slujitorilor care păzeau uşile de intrare ale bisericii (diaconiţe şi ipodiaconi), săşi sporească băgarea de seamă  ca nimeni din credincioşii dinăuntru să nu mai iasă afară şi nici un necreştin (catehumen, eretic sau penitent) să nu intre în biserica în timpul înfricoşatei Judecăţi. Azi, aceste cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre asculatarea cu luare aminte a Crezului.

Cuvintele „Mila păcii, jertfa laudei” arată darurile Jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care credincioşii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărată adusă de preot în numele lor. Aceste daruri ale jertfei sunt cele trei virtuţi: mila, pacea şi jertfa de laudă (cântarea) pe care Sfânta Scriptură le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă bineplacută lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi.

După ce preotul îndeamnă pe credincioşi: „Să mulţumim Domnului”, el însuşi mulţumeşte lui Dumnezeu, în numele credincişilor, pentru toate binefacerile mântuirii, înceand să citească în taină o lungă rugaciune numită „anafora”, adică rugaciunea aducerii Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfăţişare pe scurt, a faptelor de seamă în istoria mânturii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-Tatăl o fierbinte mulţumire şi slavire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, Îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi jertfă şi apoi mijloceşte, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi dorinţelor ei.

Sfinţirea şi prefacerea Darurilor se face în timp ce credincioşii cântă „Pre Tine Te lăudăm…”, iar când preotul citeşte epicleza, adică acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh spre a sfinţi şi a preface Darurile. Atunci este clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup şi Sânge.

De aici înainte cinstitele Daruri devin Sfintele Daruri. Ele nu mai sunt doar nişte simboluri sau închipuiri ale firii omeneşti a Mântuitorului – ca până acum - , ci însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, păstrându-şi doar înfăţişarea văzută de pâine şi de vin.

Deoarece de aici înainte Mântuitorul se află de faţă printre noi, cu Sfântul Său Trup şi Sânge, preotul citeşte, tot în taină, partea de la sfârşitul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru toată Biserica. În semn de deosebită cinstire este pomenită şi Maica Domnului. În cinstea ei se cântă la strană Axionul („Cuvine-se cu adevărat”), adică imnul pentru preamărirea Sfintei Fecioare. În timpul acesta, preotul binecuvîntează anafora care se va împărţi la sfârşitul Liturghiei.

Cuvintele „Pre toţi şi pre toate”, cu care răspunde strana înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toţi creştinii şi pe toate creştinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toţi să se împărtăşească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.

Înainte de împărtăşirea cu Sfintele Daruri se face o scurtă pregătire a preotului şi credincioşilor care constă în:

1.      O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimiţându-ne în schimb mila şi harul Său;

2.      Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtăşi cu vrednicie cu Sfintele Taine;

3.      Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincoşii, în semn ca ei simt acum că sunt pregătiţi şi vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, Să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor, şi Să-L roage ca să le dea nu numai „pâinea noastră cea de toate zilele”, ci şi „pâinea cea cerească”, adică Trupul lui Hristos din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.

În Sfântul Altar pregătirile pentru împărtăşirea încep când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agneţ) şi-l înalţă de pe Disc, cu cuvintele: „Să luăm aminte! Sfintele, Sfinţilor!”. Înălţarea Sfântului Agneţ închipuie înălţarea Domnului pe Cruce, iar cuvintele „Sfintele, Sfinţilor!” vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinţi, adică acelora care s-au pregătit în chip deosebit şi sunt vrednici să le primească.

Înainte de împărtăşire preotul împarte Sfântul Trup în 4 părţi: prima parte (aceea pe care sunt întipărite iniţialele „IS”) o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică Învierea Domnului, din a doua (cea cu iniţialele „HS”) se împartăşesc sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele „NI” şi „KA”) se pun în Sfântul Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se împărtăşi credincioşilor din ele. Pregătirea Sfântului Sânge se face turnând in Sfântul Potir căldura sau apa caldă şi este binecuvântată de către preot. Căldura sau apa caldă inchipuie căldura Sfântului Duh celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţită de Sfântul Trup, ca şi dumnezeiescul suflet. Totodată ea inchipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toartnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să se dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a sângelui viu şi cald, curs din coasta şi din rănile cuielor celui răstignit pentru noi.

Sfinţiţii liturghisitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masă ţine atunci locul Mesei de la Cină. În timpul acesta, corul cântă Chinovicul (Priceasna), adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor Uşi sau pe Amvon şi rosteşte predica.

Când sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele două părţi din Sfântul Trup însemnate cu „NI” şi „KA”, deschide Sfintele Uşi şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi”.

Ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie, înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi înălţarea Lui la Ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu-Tatăl, iar Proscomidia, Din dreapta ei, este şederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă.

Sfânta Liturghie se termină după o scurtă ectenie de mulţumire pentru primire Sfintei Împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor.

După aceasta iese în faţa iconostasului şi miruieşte pe credincioşi rostind la fiecare: „Ajutorul meu de la Domnul , Cel ce a făcut cerul şi pământul!”. Această ungere închipuie dobândirea Sfântului Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă. Se împarte apoi credincioşilor anafora. După unii invăţaţi, aceasta ar fi o rămăşiţă sau aducere aminte de agapele sau mesele frăţeşti, de obşte, care aveau loc la sfârştul Liturghiei, în Biserica primilor creştini.

Anafora este din restul prescurei din care s-a scos Sfântul Agneţ şi care închipuie pe Sfânta Fecioară; ea este binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitu Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu.

III. NEAJUNSURILE CE SE POT ÎNTÂMPLA PREOTULUI CARE SLUJEŞTE

Preotul care slujeşte Liturghia, de se va îmbolnăvi, mai înainte de sfinţire Trupului şi Sângelui Domnului, încât nu-i va fi cu putinţă să lucreze, sau va fi pe moarte, să înceteze slujirea.

Iar de se va întâpla aceasta după sfinţirea şi săvârşirea Tainelor, alt preot de va fi acolo, ascultând Liturghia, să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie, începând din locul unde a lăsat preotul cel  dintâi.

Iar de nu a murit preotul  care s-a îmbolnăvit, ci este viu şi poate să primească Dumnezeieştile Taine, preotul care slujeşte în locul lui, să frângă o părticică mică din Sfântul Agneţ şi cu linguriţa luând Dumnezeiescul Sânge, să-l împărtăşească şi să se împărtăşească şi el însuşi după rânduială şi să sfârşească slujba, după obicei.

De nu va fi însă alt preot care să săvârşească Liturghia şi să potrivească Sfintele Taine, atunci un om din cei cu bună cucernicie şi curat, luând procovăţul, neatingându-se cu mâna goală, să acopere bine Sfintele Taine ca să nu poată intra nimic pe sfântul disc sau în sfântul potir, pâna când va veni alt preot, care să săvârşească deplin Sfânta Liturghie, în altă zi sau pe sau pe altă sfântă masă şi in aceeaşi zi, începând de la Proscomidie şi scoţând alt Agneţ, pe care sa-l sfinţească în timpul slujbei de vreme ce el nu a fost la ascultarea Liturghiei. Iar după potrivirea Agneţului celui nou ce s-a sfinţit, să potrivească şi Agneţul cel mai dinainte şi Dumnezeiescul Sânge să-l bea, sau turnându-l în sfântul potir,  toate împreună, la proscomidiar, să le potrivească.

De se va întâpla aceasta mai înainte de sfinţirea Cinstitelor Daruri, altul sau şi acelaşi preot, săvârşind deplin Dumnezeiasca Liturghie, după aducerea la proscomidiar a Dumnezeieştilor Taine şi după potrivirea lor, să potrivească şi pâinea şi vinul ce au rămas, însă nu ca pe Trupul şi Sângele lui Hristos, ci ca pe o pâine şi un vin binecuvântate.

Iar de va înecepe preotul a sluji Sfânta Liturghie, şi la lucrarea Proscomidiei fiind, sau şi la Liturghie,până la Vohodul cel Mare şi va fi chemat pentru oarecare nevoie a morţii ce se va întâmpla, sau să boteze, sau să mărturisească, însă nu departe, să lase la acel loc slujirea şi să se ducă acolo şi, dând bolnavului ce se află la ceasul morţii, nădejde de mântuire, împărtăşindu-l şi întorcându-se, să săvârşească mai departe Dumnezeiasca Liturghie. Iar în biserică va porunci să se citească din Apostol sau din Psaltire sau canoane sau vreo învăţătură folositoare de mântuire, ca să folosească în acea vreme credincioşilor ce se află în biserică.

De va zăbovi însă acolo din vreo întâmplare de nevoie şi va întârzia mult, de se va fi facut numai Proscomidia, să înceteze de a mai sluji în ziua aceea, şi a doua zi sp facă Liturghia toată de la început.

După Vohodul cel Mare şi după sfinţirea Darurilor, să nu întrerupă Liturghia, ci să o ducă până la capăt, lasând pe cel bolnav, în tot timpul acesta în grija lui Dumnezeu.

Dacă vreun preot, slujind Liturghia, nu se va împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine, afară de întâmplarea că se va îmbolnăvi în timpul slujbei, foarte greu şi de moarte, va greşi  şi sub canonul caterisirii va cădea. Sub aceeaşi vină cade şi împreună-liturghisitorul, dacă nu se împărtăşeşte.

De vor năvăli vrăjmaşii sau cei de alt neam, ereticii sau păgânii şi ucigaşii, în vremea când slujeşte preotul, şi slujba nicidecum nu se putea săvârşi, să potrivească Sfintele, ca să nu rămână şi să fie batjocorite şi călcate în picioare de duşmani şi apoi să fugă, de va putea. Iar de nu va fugi, mai bine va face; că de va fi omorât, cununa muceniciei va lua.

Dacă în timp ce preotul slujeşte Dumnezeiasca Liturghie se va aprinde biserica, sau de vreo  furtună sau din altă pricină va începe a cădea biserica deasupra, să ia Sfintele cu pază, împreună cu antimisul şi să iasă din biserică şi în alt loc de cinste, pe acelaşi antimis, să săvârşească până la capăt Dumnezeiasca Liturghie, începând de la locul unde a lăsat-o când a ieşit.

IV. CE ESTE DATOR A URMA PREOTUL DUPĂ SĂVÂRŞIREA

DUMNEZEIEŞTII  LITURGHII

Îndată de împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, preotul sau diaconul esta dator ca rămăşiţa Dumnezeiescului Trup de pe disc să o toarne în sfântul potir, cu toată luarea aminte, ca nici o fârâmitură, oricât  de mică, să nu cadă de pe disc sau să rămână pe disc. Şi pentru aceasta cu buretele de pe antimis, să şteargă bine discul deasupra sfântului potir, căutând bine să nu rămână ceva pe el. De asemenea, de este ceva pe antimis sau pe iliton, strângând bine cu buretele pe disc, să pună în sfântul potir. Să ia seama să nu rămână nimic pe el. Aşa este dator preotul să facă, întotdeauna, la fiecare Liturghie, căci nefăcând aşa, va cădea sub păcat de moarte şi îşi va putea pierde darul preoţesc.

Iar antimisul sau ilitonul, să nu le scuture niciodată pe foc sau pe apă,  căci pe ele nu rămân decăt fărâmituri din Dumnezeiescul Trup, din nepurtarea de grijă a preotului.

După săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, la potrivirea rămăşiţelor Sfintelor Taine, la proscomidiar, preotul să aibă toată grija ca nimic din fărâmituri, fie cât de mici, sau din picături, să nu rămână în sfântul potir. Pentru aceasta, nu numai o dată, ci şi de două ori şi de trei ori spălând potirul, să bea, şi după aceea cu buretele, sau cu un ştergărel făcut anume pentru aceasta să îl şteargă, şi buretelesau ştergărelul acela să îl lase în sfântul potir. Iar la proscomidiar, când vor fi aduse Sfintele Taine, să fie lumânarea aprinsă până când vor fi potrivite Sfintele.

V. ÎNSEMNĂTATEA SFINTEI LITURGHII

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce  a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii, tot aşa şi Sfânta Liturghie care înveşniceşte pe pamânt acea Jertfă este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele şapte laude, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească.

Ea este, pe de o parte, o înfăţişare şi o amintire a întregii vieţi pământeşti a lui Hristos, de la întrupare, la Jertfa de pe cruce, la moartea şi învierea Sa (anamneză), dar este în acelaşi timp, şi actualizarea instituită de însuşi Hristos a jertfei Sale de pe cruce şi comunicarea darurilor ce s-au revărsat în lume din această jertfă.

Prezenţa la Sfânta Liturghie devine astfel o necesitate. Ea nu este numai treaba preotului şi cu atât mai puţin a cântăreţului, ci este împreună-lucrare a întregii comunităţi, care trebuie să fie prezentă cu toată inima şi cu tot sufletul la Sfânta Liturghie.

„Ia seama, dar, la picioarele tale, când te duci în casa Domnului” (Eclesiast 4, 17) şi „Să ştii cum să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (Timotei 3, 15).

Sfânta Liturghie luminează viaţa noastră creştină ca un pisc fericit, încununat cu evlavia desăvârşitei noastre credinţe ortodoxe, în prezenţa de-a pururi a Mântuitorului în lume, după însăşi cuvintele lui: „Iată Eu, cu voi sunt, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 29).

BIBLIOGRAFIE

1. „Proloagele”, vol. I, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova – 1991
2. Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieştei Liturghii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1946
3. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, „Cuvinte pentru suflet”, Editura Episcopiei Oradiei, Oradea – 1985
4. „Credinţa Ortodoxă”, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi – 1996
5. „Liturghier”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune ortodoxă, Bucureşti –1974

CUPRINS